Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se trăgea din neam împărătesc. Acesta, cu toate că-și ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu și bogat ce era, dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi și nu aveau copii. De aceea, mâhnindu-se la inimă, el în munte, iar femeia lui, Ana, în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu. El, ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan, al douăzeci si treilea din neamul lui David și a lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, și a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul, și trei fete: pe Maria, Sovi și pe Ana. Maria a născut pe Salomi, moașa. Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu. Deci Preasfânta este nepoata lui Matan și a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta și Salomi erau nepoate ale Anei de surori și verișoare cu Născătoarea de Dumnezeu.
Deja ne-am familiarizat cu sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, socotită între praznicele împărătești dimpreună cu celelalte trei sărbători mari închinate ei: Intrarea în Biserică, Buna Vestire și Adormirea Maicii Domnului. Cu un început datat de istorici între Sinodul III Ecumenic (431) și Sinodul IV Ecumenic (451) și ocazionat de sfințirea unei biserici din Ierusalim zidită pe locul unde, după tradiție, fusese casa părinților Sfintei Fecioare, praznicul de azi se constituie început al supravenerării aceleia care s-a învrednicit a naște pe Dumnezeu în trup, în același timp fiind și pururea-fecioară. Dar prețuirea Maicii Sfinte s-a păstrat dintotdeauna în evlavia creștinilor din Biserica Ierusalimului, care mergeau la mormântul ei din Ghetsimani, la fel cum mergeau la cel al Mântuitorului. Oare nu chiar din timpul vieții Domnului, admirația oamenilor față de El se îndrepta și spre Maica Sa: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt” (Luca 11,27)? Cinstirea Maicii a fost inaugurată, să zicem așa, de către Arhanghelul Gavriil la Buna Vestire: „Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1, 28 ), drept pentru care ea însăși și-a dat seama că „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48 ). Fiind mereu aproape de Fiul ei dumnezeiesc, în mod firesc, cinstea și dragostea celor dimprejurul Mântuitorului se revărsau deodată și peste Fiu și peste Maică. Dar și altfel, necinstindu-L pe El, era necinstită și ea și invers. N-a trecut o sabie prin inima ei, când Fiul suferea batjocura oamenilor la răstignirea Lui? Sau n-a suferit El pentru Mama Lui, văzând-o îndurerată și însingurată sub Cruce?
Am amintiri de vremea începuturilor sărbătorilor închinate Maicii Domnului, menționând cele două Sinoade Ecumenice. Ei bine, Sinodul III Ecumenic a condamnat erezia unui anume Nestorie care susținea că, deoarece în ființa lui Hristos ar exista două persoane deosebite (de o parte cea dumnezeiască, de alta cea omenească), Sfânta Fecioară nu a născut decât pe omul Hristos și nu poate fi numită și Născătoare de Dumnezeu, ci numai Născătoare de om, sau cel mult Născătoare de Hristos. Istoria păstrează o întâmplare care trebuie să devină pentru profanatorii Fecioarei lecție vrednică de luat aminte. Într-o biserică, unde se afla și Nestorie, un episcop înșelat de învățătura acestuia blasfemia pe cei care mai credeau că Maria este și Născătoare de Dumnezeu. Atunci poporul – în conștiința căruia era adânc înrădăcinată credința că Fecioara este și Născătoare de Dumnezeu, mult înainte ca Biserica să fixeze aceasta ca dogmă, sau, mai pe înțeles, ca învățătură de credință -, a ieșit afară din biserică, în mod ostentativ, ca semn de protest față de erezia predicată de la amvon. Adevărat popor al lui Dumnezeu care ne lipsește atât de mult astăzi când gloata, lipsită de discernământul credinței, alunecă adesea prea ușor în mrejele perfide ale sectarismului.
Ce greu acceptă lumea că Dumnezeu S-a făcut om! Cu cât mai anevoioasă-i credința că voința unei Fecioare umile a contribuit la săvârșirea minunii! „Încă de la Nașterea sa – zice Sfântul Nicolae Cabasila – Fecioara a săvârșit temelie unde urma să Se sălășluiască Cel care poate să mântuiască lumea, făcându-se astfel locaș al lui Dumnezeu, așa cum I se cuvinea.” Se spune că atât de mult nașterea Fecioarei a pus în uimire lumea nevăzută, încât toate cetele îngerilor au început să compună nemuritoare imnuri către Maica lui Dumnezeu. Și aceasta în mod neîncetat, influențând minunat chiar limba omenească aplecată și ea spre proslăvirea ei cuviinciosă: „Bucură-se marginile lumii astăzi, întru nașterea ta, Fecioară de Dumnezeu Născătoare Marie, mireasa cea nenuntă; căci întru tine defăimarea părinților tăi pentru nașterea de fii s-a ridicat și blestemul strămoașei Eva, cel cu dureri întru naștere s-a dezlegat” (Luminânda zile de 8 septembrie).
Cu câtă evlavie scrie și Sfântul Ioan Damaschin: „O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime și Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăție, v-ați învrednici celor mai presus de fire daruri dumnezeiești, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi viețuind cu dreaptă credință și cu cuvioșie, în omenească fire ați născut si ați odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce și pe îngeri acum stăpânește. O, preafrumoasă și preadulce fiică! O, crinule cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească de bun neam! Prin tine împărăția cu preoția s-au îmbogățit!” Se spune că sub soare nu s-a aflat și nu se va afla vreo fecioară mai frumoasă decât ea. De aceea, Sfântul Dionisie Areopagitul văzând-o, „voia s-o numească Dumnezeu, de nu ar fi știut pe Dumnezeu Cel născut dintr-însă.” În același duh de uimire se scriu și versurile poetului Traian Dorz, aflate în volumul cu același nume închinat ei:
Minune și taină e viața curată, /
în care Lumina S-a vrut întrupată, /
în care Iubirea a vrut a se-aprinde /
și-n care tot raiul pe veci se cuprinde.
preot Petru Roncea; Popasuri duhovnicești la sfinți și praznice împărătești