Părintele Ioan din Kronstadt vorbeşte despre oamenii care „numesc rugăciune ceva ce nu este deloc rugăciune: de pildă, cineva se duce la biserică, stă acolo o vreme, se uită la icoane sau la ceilalţi oameni, şi spune că s-a rugat lui Dumnezeu;
sau alteori stă acasă dinaintea unei icoane, se închină, spune câteva cuvinte pe care le-a învăţat pe de rost, fără a le înţelege şi fără a le simţi, şi spune că s-a rugat – chiar dacă cu gândul şi cu inima nu s-a rugat deloc, ci era în altă parte, cu alţi oameni şi alte lucruri, iar nu cu Dumnezeu.”
Apoi spune: „Deci cine nu se roagă cu inima, nu se roagă defel, căci numai trupul său se roagă, iar trupul fără cuget nu e nimic altceva decât ţărână.”
Sfântul Teofan scrie: „Coboară-te din cap în inimă. Atunci vei vedea limpede toate gândurile mişcându-se înaintea ochilor minţii tale pătrunzătoare. Însă mai înainte de a te coborî în inimă nu te aştepta să ai cuvenita deosebire a gândurilor… ”
„Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.”
„Nu-ţi fie lene să te cobori. În inimă este viaţă şi trebuie să vieţuieşti acolo. Să nu cugeţi că lucrul acesta trebuie încercat doar de către cel desăvârşit. Nu. Este pentru oricine a început să-L caute pe Domnul.”
Călătoria lăuntrică prin coborârea minţii în inimă prin rugăciune Biserica ne cheamă să săvârşim „cea mai lungă călătorie, călătoria lăuntrică” către centrul fiinţei noastre, care nu este altceva decât prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu.
Taina sfinţeniei şi fericirii este dezvăluită tuturor. Dacă vreme de cinci minute zilnic ne-am putea linişti închipuirea, ne-am putea închide ochii faţă de obiectele simţurilor, intrând înlăuntrul sufletului nostru care este templul Duhului Sfânt, iar acolo ne-am împărtăşi de Domnul, viaţa ar curge în chip fericit, senină şi alinată chiar în mijlocul durerii.
Când te afli pe un transatlantic, nu ai cum să rămâi pentru totdeauna într-un golf liniştit, indiferent cât ar fi el de atrăgător. Ţi se cuvine să străbaţi mările vieţii. Popasurile tale în vreun port trebuie să aibă un singur scop: a te face încă mai vrednic de a străbate mările.
Iată deci scopul rugăciunii: nu să ne ţină ancoraţi în limanurile fără de primejdie, ci să ne facă în stare să navigăm pe mările vieţii pe orice fel de vreme.
Scufundaţi-vă cât mai des în rugăciune. Nu lăsaţi cuvintele să vă rămână doar pe buze. Faceţi-le să ajungă prin minte în inimă. Faceţi ca inima să vă rămână fără cuvinte, dar niciodată cuvintele fără inimă.
Rugându-vă astfel, întăritoarea prezenţă a lui Hristos va fi cu voi.Asupra voastră se va revărsa tămăduitoarea dragoste a lui Hristos. Prin voi va curge învietoarea putere a lui Hristos, spre a vă atinge, binecuvânta şi tămădui mintea, sufletul şi trupul.
[…] în plus, ne rugăm ceasuri întregi fără umilință, fără zdrobire, fără lacrimi și rugăciunea noastră este seacă, o rugăciune cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darurilor. Și de ce? Pentru […]