Cel care amână pocăința până la bătrânețe se aseamănă celui ce caută în țarină spice după seceriș sau ciorchini după culesul strugurilor. Geme Prorocul Miheia, strigând întru amărăciunea sufletului său: Vai mie! (Mih. 7, 1)! Să-l întrebăm: „De ce gemi, Sfinte Proroace? Ce întristare, ce necaz, ce durere ai? ” Răspunde Prorocul: „Căci m-am făcut ca cela ce adună paie la seceriș și ca cel ce strânge struguri după cules” (Mih. 7, 1).
Sfinte Proroace! Nu înțelegem ce vrei să spui, vorbește mai limpede. Prorocul zice: „M-a trimis Domnul în țarina Sa ca să-I secer grâul; m-a trimis Domnul în via Sa ca să-I culeg strugurii. Eu m-am dus în țarină și am găsit-o pustie, pentru că fusese secerată; m-am dus în vie, și toți ciorchinii fuseseră tăiați. Niște vrăjmași ai Domnului meu au secerat țarina și au cules via hoțește, iar eu am rămas să culeg în țarină puținele spice rămase, iar în vie ciorchinii mici lăsați pe ici, pe colo, printre frunze. Căci m-am făcut ca cela ce adună paie la seceriș și ca cel ce strânge struguri după cules, și de aceea vai mie!”
Dar nici acum, Proroace, nu înțelegem pilda ta. Tâlcuiește-ne-o mai limpede. Prorocul tâlcuiește: „Am fost trimis la norodul lui Israil ca să semăn în inimile lor sămânța cuvântului dumnezeiesc, ca să sădesc în sufletele lor vița cea îmbunătățită a viei duhovnicești; ostenitu-m-am îndelung, sădind și semănând ani mulți, dar nimic nu am izbândit: toți sunt stricați, rareori dai peste vreunul bun, ca peste un spic rămas după seceriș sau ca peste un ciorchine rămas după culesul viei, căci pe toți ceilalți i-a secerat și i-a cules fărădelegea. Pierit-a cel smerit, zice, de pe pământ, și nu este între oameni nici unul drept; toți cu vărsări de sânge se sfădesc, fiecare pe aproapele său necăjește. Spre rău mâinile lor gătesc; căpeteniile cer daruri, judecătorii cu gura vorbe împăciuitoare grăiesc, dar cu sufletul cugetă vicleșug. Vai! Vai!” (Mih. 7, 1-3).
Sfinte Proroace! Tu plângi privind la israilitenii cei de demult — dar dacă vei privi la noi, creștinii de acum, vei plânge și mai tare. Acolo mai putea fi găsită măcar o mică parte de oameni buni, pe când aici, în vremurile acestea cumplite, toți s-au abătut, dimpreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul (Pș. 52, 4).
Să ne întoarcem acum de la plângerea prorocească la cercetarea de sine. Omul tânăr e ca o țarină nesecerată, ca o vie neculeasă, plină de roade, adică de tărie și de puteri pentru a face placul lui Dumnezeu — dar cine culege în el aceste roade? Vine trupul cu secera deșertăciunii și culege pentru sine; vine diavolul cu ispitele ademenitoare și se străduie să culeagă și să înghită până și rămășițele.
După ce au trecut însă anii tinereții și vine toamna bătrâneții, omul vrea să culeagă el ceva din țarina și din via vieții sale, însă nu va afla nimic de folos, căci toate au fost secerate și adunate deja de lume, de trup și de diavol, iar lui nu i-au rămas decât paiele. Și așa, rămâne sărac, de-abia putând găsi câte un spic, câte un ciorchine mic de fapte bune în toată viața sa — iar văzând toată sărăcia sa și cercetând, când va trage să moară, toată viața sa petrecută în nepăsare, cum nu se va tângui, zicând: „Vai mie!„? Așijderea și sfântul înger păzitor, neavând, la moartea unui asemenea om, ce lucru bun să adune și să pună împotriva faptelor lui rele, ca Prorocul se tânguiește, plângând și zicând: „Vai mie!”
Așadar, rău este pentru tânăr să amâne pocăința până la bătrânețe. Nu se știe dacă va apuca să se pocăiască atunci când va veni aceasta, fiindcă bătrânul, care s-a învechit în năravuri rele si a ajuns neputincios cu trupul, va fi și mai nepăsător și va amâna pocăința până la boala cea de pe urmă și până la ceasul morții, zicându-și: „Când mă voi apropia de moarte, când voi simți că îmi vine sfârșitul, atunci mă voi pocăi.” Aceasta este cea mai mare nebunie și lenevire!
Sfântul Dimitrie al Rostovului; Dacă vrei să ajungi la Cer