Fiecare dintre noi are crucea sa. Aceasta este alcătuită din tot ce neliniștește și apasă duhul nostru. din tot ce sfâșie inima noastră pe drumul nostru drept către Dumnezeu în toate zilele vieții noastre.
Primul fel al acestei cruci este alcătuit din neputințele firii noastre și din reaua orientare a puterilor ei, cum ar fi: miopia minții și imaturitatea concepțiilor, lipsa energiei volitive și nemișcarea voinței către faptele datoriei, moleșeala simțurilor și înclinarea lor către cele necuvenite, iar mai ales odraslele cumplite ale egoismului nostru: armatele patimilor și poftele de tot felul ale trupului.
Cel de-al doilea fel al crucii noastre este alcătuit din toate ostenelile și neplăcerile vieții. Noi căutăm îndestulare, relații bune cu toți și un curs favorabil al treburilor noastre, dar în toate aceste laturi ale vieții noastre se petrece mereu câte o neorânduială supărătoare, iar câteodată chiar aducătoare de mari necazuri. Dorind să scăpăm de neplăceri, ne luptăm cu potrivniciile și ne târâm viața așa
cum merge cineva prin mărăciniș: căpătând tot timpul zgârieturi. Aceasta este crucea vieții.
Cel de-al treilea fel de cruce este alcătuit din ostenelile purtate în vederea împlinirii îndatoririlor noastre. Fiecare dintre noi își are îndatoririle proprii, fiecare îndatorire își are propria sferă de îndeletniciri, fiecare treabă cere osteneală și răbdare pentru a o duce la capăt în acel duh, în acea rânduială și plinătate care alcătuiesc esența ei, biruind toate piedicile care sunt inevitabil legate de ea. Așadar, orice treabă pe care suntem datori s-o facem este o povară, iar toate treburile împreună jugul deloc ușor al datoriei, pe care îl punăm și suntem datori să îl purtăm până la mormânt. Aceasta este crucea slujirii Domnului, societății, și aproapelui.
Nu este nimeni pe lumea asta care să nu ducă povara acestor cruci, altfel spus a crucii sale cu întreită alcătuire – însă unii duc această cruce spre propria mântuire, alții spre propria pierzare. Punând asupra noastră această cruce, Domnul vrea ca noi să ne lucrărn prin ea mântuirea — și dacă cineva, străduindu-se să dea jos de pe sine această cruce, se rănește cu ea de moarte, vinovat este chiar el, prin nepăsarea și neluarea sa aminte față de îndrumările grijulii pe care i le dă harul mântuitor al lui Dumnezeu. lată, Domnul vrea ca luptându-ne cu noi înșine să dobândim experiență în ce privește deosebirea binelui de rău și să ne curățim, ca purtând cu răbdare povara acestei vieți să-L înduplecăm pe Dumnezeu spre milostivire prin răbdarea noastră, ca împlinindu-ne datoria și biruind toate piedicile să dobândim cu vrednicie cununa dreptății. Astfel, atunci când, intrând în aceste planuri bune ale lui Dumnezeu, rămânem în acest fel de legături cu crucea proprie, o purtăm în chip mântuitor; altminteri, crucea noastră ne este nu spre mântuire, ci spre pierzare.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 2