Distribuie

Cât despre întristarea care te chinuiește, ți-am spus de multe ori că este crucea ta pe care ți-a dat-o Iisus, ca să te faci Lui următor, iar nu străin de dragostea Sa. Căci cel care ÎI iubește cu adevărat, ÎI urmează nu numai pe Muntele Tabor, unde Și-a arătat slava Dumnezeirii Sale, adică în timpul cercetării Sale prin dulcele Său Har și bucurie, ci ÎI urmează și în urcarea pe Sfânta Golgotă și chiar în Răstignirea Lui, adică în lipsirea de Harul Său și în toate cele care urmează și aduc întristare: dureri, deznădejde, osteneală, sudoare. Mai ales atunci se vădește omul lăuntric ce fel este, fals sau adevărat, experimentat sau nu, căpitan sau matelot. Atunci este încercată voința fiecăruia, iar cel care rabdă cu bărbăție este încununat tainic prin cercetarea lui Dumnezeu și adaos de Har. În felul acesta se iscusește creștinul în lupta cea după Dumnezeu, până când ajunge la capăt, la odihnă.

Nevoiește-te cu înțelepciune! Prin răbdare ridică cu bucurie crucea ta, până când o vei aduce în locul Căpățânii, la Mormânt, ca să-ți dăruiască Iisus învierea. Cel care își va duce crucea pentru dragostea lui Hristos, va fi înviat de către Domnul în Ziua cea de apoi. Cât de lungă este viața noastră? Necunoscută ne este moartea, pe când răbdarea va fi încununată veșnic.

Cât de multe ți-a dăruit și încă îți va dărui această cruce a întristării! Și cu toate acestea tu nu le vezi, fiindcă Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, le ascunde de tine spre folosul tău.

Să-L rogi pe Dumnezeu să-ți dea răbdare și să-I mulțumești întru cunoștință și atunci cu bucurie vei răbda toate, așteptând în dar mântuirea ta.

Din clipa când am căzut din adevărata fericire, viața omului este o mucenicie, în care seceră roada neascultării, potrivit celor spuse: „Spini și pălămidă va răsări ție pământul”, încă și pământul inimii. Cum vom cunoaște că suntem surghiuniți, dacă nu prin necazuri și suferințe?

Nu există om care să nu aibă ceva care să-l întristeze. Se întristează și creștinii evlavioși, dar ei au sădită în adâncul sufletului lor și nădejdea că necazurile cele multe le vor aduce fericita odihnă.

Fără necazuri și suferințe să nu aștepte cineva odihnă în viața de după mormânt, căci viața aceea este a celor osteniți și împovărați de greutățile acestei vieți.

Un cuvios părinte era mereu bolnăvicios, iar atunci când se întâmpla să se însănătoșească și să i se prelungească sănătatea, Îi spunea lui Dumnezeu: „De ce, Dumnezeul meu, m-ai părăsit și trăiesc în fericire? Oare nu sunt vrednic de dragostea Ta? Nu sunt vrednic să sufăr puțin pentru dragostea Ta?”

Desigur, Sfinții aveau mult Har și putere sufletească și de aceea se bucurau în necazuri. Insă noi, și primul sunt eu, suferim, iar uneori ni se sfârșește răbdarea. Dar slăvit fie Dumnezeu, Care ne luminează și ne ajută să ne pocăim și să ne îndreptăm. „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

Arhim. Efrem Filotheitul; Povețe părintești

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *