Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Nu toți copiii vor intra în Împărăția Cerurilor. De ce?

Distribuie

Nu mă îndoiesc că toți copiii botezați, care mor la vârsta prunciei lor, intră în Împărăția Cerurilor; însă dintre copiii care au început deja să vorbească, nu toți intră în Împărăția Cerurilor.

Intrarea în Împărăția Cerurilor a multora dintre acești prunci este împiedicată de înșiși părinții lor, dacă le oferă o rea educație. Ca exemplu, voi menționa ceea ce s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani, chiar în acest oraș al nostru (adică Roma n. trad.). Odată a trăit aici un om pe care îl cunoșteau toți. În urmă cu trei ani, acest om avea un copilaș în vârstă de până la cinci ani, după cum am socotit eu. Acest om îl iubea foarte mult pe acest copil, însă se îngrijea numai de trupul lui, nu și de sufletul lui; de aceea, l-a crescut fără să îi dea o educație bună, care se bazează pe credință și pe virtute.

Așadar, pentru că sufletul copilului nu era apărat și nu avea nimeni nicio grijă de educația lui bună, a primit în sine gânduri rele și patimi. De aceea, de îndată ce intra în acest suflet neocrotit o primă impresie întâmplătoare despre ceva, referitor la ceea ce auzea în jurul său, devenea obișnuință rea; iar prima impresie care a evoluat ușor și fără piedici într-o obișnuință rea, într-o patimă groaznică (chiar și a vorbi numai despre ea este foarte periculos), a fost aceea de a blasfemia măreția lui Dumnezeu.

Acest copil hulitor a fost victima unei epidemii mortale, care a izbucnit în acest oraș, în urmă cu trei ani, și i-a venit ceasul morții.

Așadar, așa cum mi-au istorisit martori oculari, în timp ce tatăl îl ținea pe copilul lui muribund în brațe, au venit duhurile rele lângă el. Copilul îi vedea pe acești draci cu ochii lui; tremurând și închizându-și ochii de teamă, a început să strige cu disperare: „Apără-mă, tată, apără-mă!

În același timp, copilul își întorcea capul spre tatăl lui și încerca să se ascundă în brațele lui, ca să nu vadă imaginea înfiorătoare și groaznică.

După ce l-a văzut pe copilul lui atât de înspăimântat, tatăl l-a întrebat cu glas plin de durere:

Copilul meu, ce vezi?

Copilul a răspuns înspăimântat la culme: „Au venit niște oameni negri să mă ia.

În timp ce spunea acestea, ca și cum l-ar fi supărat oamenii cei răi, el hulea numele bunătății și al măreției dumnezeiești (adică numele lui Dumnezeu – n. trad.), și și-a dat sufletul cu această blasfemie pe buze.

Dumnezeu a îngăduit această priveliște înspăimântătoare pentru ca tatăl să vadă, să se vădească pentru ce păcat Dumnezeu a îngăduit a fi dat acest copil acestor slujitori negri ai iadului: pentru groaznicul păcat al blasfemiei, pentru care atâta vreme cât copilul a fost viu, tatăl nu a încercat să îl împiedice să îl săvârșească, și de aceea Dumnezeu a îngăduit ca acest păcat să fie motiv de pedepsire a lui în iad. Astfel Dumnezeu, Care a răbdat ca să fie hulit de copil atâta vreme cât acesta trăia, a îngăduit, prin judecata Lui cea dreaptă, să fie hulit în momentele dinaintea morții și a sfârșitului vieții copilului, pentru ca tatăl să își înțeleagă păcatul, căci prin neglijența pe care a arătat-o față de sufletul micuțului a crescut nu un păcătos mic, ci unul mare, pentru gheena focului. (din Everghetinos)

Spuneau Părinții: educați-i pe copiii voștri cât sunt mici, ca să nu vă chinuie aceștia, când vor crește.

Sfântul Grigorie Dialogul episcopul Romei (+ 604) din cartea: Realități pe care nu trebuie să le uităm

Distribuie