Dacă de-a pururea vei cugeta la moarte, niciodată nu vei muri cu sufletul tău. Căci cuvântul moarte pentru cel înțelept este viață. Pururea ne trezește cuvântul acesta de moarte, ca să nu murim cu sufletul. Dacă strămoșii noștri, Adam și Eva, nu uitau cuvântul acesta, nu mureau ei și nu murea tot neamul omenesc. Dumnezeu le-a spus: „Adame și Eva, din toți pomii raiului să mâncați, să vă veseliți, dar din pomul cunoștinței binelui și al răului să nu mâncați, că ori în ce zi veți mânca, cu moarte veți muri”.
După unii filosofi și după unii mari teologi ai Bisericii, Adam ar fi stat în rai 700 de ani, după alții 70 de ani, alții iarăși zic de 7000 de ani, însă adevăratul timp cât a stat el în rai nimeni nu-l știe, pentru că nu începe cronologia de când a stat el în rai, ci de când a ieșit pe pământ. Și cronologia e făcută de oameni, iar cronologia lui Dumnezeu nimeni nu o știe.
Și de câte ori se apropia Adam de pomul acela, că frumos era la vedere, foarte frumos, de atâtea ori îl ispitea gândul să mănânce. Dar își aducea aminte ce a spus Dumnezeu și zicea Evei: „Măi femeie, Dumnezeu a spus că atunci când o să mâncăm de aici vom muri” Și fugeau. Nu se apropiau. Dar nu știau cât e de rea moartea. Pentru că Adam mai înainte de el nu văzuse oameni morți. El știa că moartea poate fi ceva rău. Dar după cum un om care nu a fost bolnav niciodată în viață, dacă îi spui: „Măi, ai să te îmbolnăvești!” el își dă seama că o să fie ceva rău boala, dar, dacă n-a încercat-o pe pielea lui niciodată și n-a fost bolnav, nu poate ști cât de rea e boala, tot așa și Adam se gândea: „O fi rea moartea, cine știe ce e?” dar cât e de rea moartea, nu știa. Pentru că nu văzuse oameni ca noi, cum vedem astăzi mereu murind, și mâine și poimâine. Și cât mai vinovați suntem noi decât Adam, că noi, văzând milioane de morți și în tot timpul și de atâtea ori, nu ne înțelepțim să facem voia lui Dumnezeu. Dar Adam era mai puțin vinovat, el nu văzuse morți. Se gândea totuși că va fi ceva rău și frica morții era pentru dânsul un frâu care îl oprea să nu pășească la călcarea poruncii.
Iar diavolul, văzând că Dumnezeu i-a întrarmat pe Adam și pe Eva tocmai cu această armă preaputernică, a vrut să le-o smulgă din mâini, ca pe urmă să-și bată joc, să-i facă să cadă ei și prin ei tot neamul omenesc. Și ce a zis? „Nu mănâncă din pom, nu calcă porunca lui Dumnezeu, că se tem de moarte”. A intrat în șarpe, cum zice Marele Vasile, șarpele avea picioare mai înainte și vorbea foarte frumos, însă de când l-a blestemat Dumnezeu să se târască, i-au intrat picioarele în pântece. Dar când l-a blestemat să aibă picioarele în pântece? Cum arată în Hexaimeron. Atunci când i-a spus: Pe pieptul tău te vei târî și pământ vei mânca în toate zilele vieții tale. Șarpele vorbea frumos și avea picioare înalte, zice Marele Vasile. Dar nu numai el, toate animalele vorbeau cu Adam. Toate aveau cunoștință și vorbire înainte de căderea omului. Vedeți la Marele Vasile și la Sfântul Maxim. De aceea spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul: „Omul smerit pune mâna pe târâtoare, pe vipere, și pe scorpii și pe vasilisc și le rupe în două. Doarme cu leul în culcuș. Toate animalele i se supun lui”. Pentru ce? Cel care este cu adevărat smerit are mireasma lui Adam. Era o mireasmă pusă în om, așa încât toate animalele, când ajungeau la el, îi lingeau picioarele și i se supuneau și vorbeau cu dânsul. Și mireasma aceea a lui Adam s-a ridicat odată cu căderea lui, cu călcarea poruncii.
Dar prin cel smerit să nu înțelegeți pe acela care este păcătos și se smerește întru păcat, această smerenie întru păcat se cheamă cunoștință și e de-abia prima treaptă a smeritei cugetări. Smerenia întru dreptate este când cineva va fi vorbitor cu Dumnezeu, ca Moise, va încuia cerul și îl va descuia ca Ilie, va astupa gurile leilor ca Daniil, va trăi numai cu lăcuste și cu miere sălbatică precum Ioan Botezătorul, se va răpi până la al treilea cer ca Pavel. Dacă va putea să facă minuni ca aceștia și se va socoti pe sine că e pământ și cenușă și praf, acela e om smerit întru dreptate, la acela vine mireasma vechiului Adam și atunci nu se mai teme acela de fiare. Cum stătea Sfântul Gherasim că îi slujea leul la Iordan și Sfântul Ioanichie cel Mare care dormea cu balaurul alături în peșteră. Pentru că și cele târâtoare, purtătoare de moarte, și cele cu patru picioare, toate cunosc că acesta este stăpânul, are mireasmă de stăpân. Era o mireasmă pe care i-a pus-o Dumnezeu: „Toate, când te-or mirosi pe tine, au să-și plece genunchii”. Și aceasta a fost până la căderea lui Adam, iar când s-a răzvrătit acesta împotriva Ziditorului, atunci animalele s-au răzvrătit împotriva lui. De atunci îl urăsc pe om și pândesc să îi facă rău până se întoarce la așezarea lui Adam.
Deci să revenim. A zis diavolul: „Trebuie să-i scoatem din minte lui Adam și Evei frica morții”. Și a vorbit prin șarpe așa:
— Ce a zis Dumnezeu?
— A zis că dacă vom mânca din pom cu moarte vom muri.
— Nu-i adevărat.
— Așa ne-a spus.
— Dumnezeu se teme să nu vă faceți asemenea Lui.
— Și ce o să fie dacă o să mâncăm?
— Se vor deschide ochii minții voastre, veți fi ca niște dumnezei, cunoscând binele și răul, și de aceea Dumnezeu nu vă lasă să mâncați și v-a oprit să nu mâncați din pomul ăsta.
Și îndată cu vorbirea satanei prin șarpe, a intrat în inima lui Adam, cum spune Sfântul Maxim, închipuirea de a se face întocmai cu Dumnezeu. Când strămoșul nostru și-a închipuit șederea sa întocmai cu dumnezeirea, ne-a dus pe toți în fundul iadului. Și-a imaginat că el poate fi dumnezeu. Prin imaginație au căzut dracii și cu aceeași armă l-au dărâmat pe Adam în rai. Dracii au căzut înainte de zidirea lumii, după cum arată sfinții.
Cine a fost satana? El n-a fost înger, el a fost heruvim. Ce spune Scriptura de satana? Erai un heruvim ocrotitor și te-am împodobit pe tine cu carbuncul de aur, cu topaz și iachint, și hrisolit, și onix, și rubin și cu toată piatra scumpă. Și erai luceafărul care răsăreai dimineața în ceruri. De aceea îi și spune mai târziu: Cum ai căzut din cer, stea de dimineață! Deci vezi că satana n-a fost înger dintr-o ceată mai aproape de pământ. Nu. Satana a fost heruvim. Zice: Erai un heruvim ocrotitor și te plimbai în mijlocul pietrelor celor de foc din ceruri și toate flautele și muzicile cerului le-am pus în slujba ta. Și zice: Iar mândria ta te-a întors la îndărătnicie și te-ai încordat împotriva puterii celei ce te-a zidit. De aceea te-am aruncat din cer și ai căzut din cer, stea de dimineață. Cu lanțurile întunericului te-am legat, cu viermi te voi acoperi și viermi vor fi sub așternutul tău.
Dar pentru ce l-a pedepsit așa de tare pe satana? Iată pentru ce. Auzi: Tu ai zis în gândul tău: Deasupra munților celor de miazănoapte din ceruri mă voi sui. Deasupra norilor celor din ceruri mă voi sui. Deasupra tuturor stelelor cerurilor voi pune scaunul meu și voi fi asemenea cu cel Preaînalt. Ai auzit cum a căzut? Prin imaginație că poate fi asemenea cu Ziditorul. Și cu aceeași armă a venit la Adam.
Până a avut frica morții în minte, omul n-a căzut. Deci i-a luat această armă din minte, zicându-i:
— Nu veți muri cu moarte. O să se întâmple altceva. Ai să te faci mai mare decât ești, ai să fii dumnezeu și ai să domini peste toate, și nu vei mai muri.
— A, dacă-i așa… De aceea m-a oprit, ca să nu fiu ca El? Mă duc să mănânc.
Așa a zis Eva și ai văzut? A poftit Adam să se facă dumnezeu și n-a fost. S-a făcut Dumnezeu om de-acum, ca la înviere să-l ridice pe Adam, să-l ducă și să-l facă fiul lui Dumnezeu după har. Și de aceea, zic Sfinții Părinți, cea mai mare filosofie pe care a pus-o Dumnezeu în mâna omului încă de când l-a zidit, cea mai puternică armă de a nu greși, cea mai mare piedică de a-l opri pe om de la păcat, i-a pus Dumnezeu în minte și în inima lui și în ureche: Cu moarte vei muri.
Și noi, toți fiii lui Adam, toți care suntem păcătoși, ne tragem din aceeași țărână, din același duh, până astăzi, și dacă uităm, ca Adam, de moarte, ca Adam vom păți. Dar pentru noi nu va mai veni un mijlocitor, că deja a venit, pentru că Apostolul Petru spune că dacă vom păcătui noi după ce am luat cunoștința, pentru noi rămâne o așteptare groaznică, înfricoșată, o pedeapsă fără de sfârșit.
Și așa strămoșul nostru, dacă ținea sfatul acesta: „Să nu mănânci, că ai să mori”, nu cădea. Așa e și astăzi, cum arată marele Vasile: „Cea mai înaltă filosofie de sub cer: adu-ți aminte că ai să mori”. Și dacă ai să mori, nu că ai să mori, ce urmează după moarte. Urmează judecată, urmează plată pentru fapta bună, urmează muncă veșnică pentru păcat. Iată urmările păcatului.
Noi, săracii de noi, de câte ori uităm că vom muri, de atâtea ori ne tulburăm. Cum zice apostolul: măcar că în chip trece omul, dar în zadar se tulbură. Ne tulburăm degeaba, că dacă am fi pregătiți cu sufletul, nu ne-am tulbura. Suntem neputincioși, nici un cuvânt nu putem răbda. Nu martiriu, nu sabia, nu unghiile de fier pe care le-am văzut la Roma și ghearele pe care le-au răbdat sfinții care L-au iubit pe Dumnezeu. Nu putem nimic. Iar dacă ne-am aduce aminte de moarte, întotdeauna am fi înțelepți.
Să trecem la al doilea Adam al omenirii, la Noe. Cu ce i-a întrarmat Noe pe feciorii lui după ce le-a împărțit averea și au ieșit, le-a dat drumul pe fața pământului din corabie? Pe lângă toate ce le-a spus, le-a spus și aceasta: „Asta-i comoara comorilor, să aveți din oasele lui Adam și fiecare să le păstrați cu mare cinste”. Capul l-a dat lui Sit, pieptul și mijlocul l-a dat lui lafet, iar picioarele lui Ham. Și i-a întrarmat și pe feciorii lui al doilea Adam al omenirii cu ceea ce uitase Adam în rai: frica morții. „Nu uitați că veți muri. Să nu uitați că mergeți în pământ. Nu uitați ce a pățit străbunicul și răsstrăbunicul vostru și al nostru, al tuturora”. Când a uitat de moarte a moștenit îndoita moarte, moartea cea trupească după 950 de ani și cea duhovnicească 5508 ani până la venirea lui Hristos în trup.
Spun Sfinții Părinți așa: „Dacă vrei să-ți iei un sfetnic, cel mai mare sfetnic în viață, care să te învețe atâta înțelepciune, mai mult decât Solomon, ia-ți sfetnic pe moarte. Și dacă ai să iei pe moarte sfetnic în viață, ai să câștigi o înțelepciune mult mai mare decât a lui Solomon”. Dar de ce? Când vrei să faci un păcat întreab-o pe moarte:
— Ce zici, moarte, să fac?
— Nu face, că vii pe mâna mea și te duc în iad.
Când vrei să te răzbuni pe unul:
— Ce zici, moarte, să mă răzbun?
Când vrei să ocărăști pe unul sau să-l înjuri, sau să furi, sau să curvești, sau să te îmbeți, sau să fumezi, orice vrei să faci rău, întreabă pe moarte:
— Ce zici, să fac?
— Nu, că ai să vii pe mâna mea. Mai ai oleacă de trăit și pun eu coasa pe tine.
Și îndată te temi: „Auzi ce a spus moartea?” Moartea e cel mai bun prieten. Cine trăiește după Dumnezeu să nu se mai teamă de moarte, că moartea e cel mai bun prieten, cel mai mare filosof, cel mai mare sfetnic în viața noastră dacă vom asculta de el. Niciodată moartea nu are să te învețe să faci păcat.
Totdeauna o să-ți spună: „Nu fă. Acuși îți pun un junghi, acuși ești în mâna mea”. Și să vezi câtă înțelepciune te învață moartea. Iar la urmă, zic Sfinții Părinți, dacă ți-ai luat sfetnic pe moarte, la sfârșitul vieții tale, văzând toți viața ta curată și cu mare grijă de mântuire, au să zică: „Oare cine a fost sfetnicul lui?” Și nimeni nu o să știe că tu ai ales un sfetnic, cel mai tainic, pe moarte. „Oare cine i-a fost sfetnicul lui, de omul acesta a petrecut și în curăție, și în smerenie, și în sârguință, și în hărnicie, și în meditație, și în umilință, și în toată lucrarea faptei bune? Cine l-a învățat pe el atâta înțelepciune, cine i-a fost sfetnicul lui?” Și nimeni nu o să știe, că știi cine a fost sfetnicul cel mai mare? I-a fost moartea. Atâta înțelepciune poate să-l învețe pe om moartea, zic Sfinții Părinți, că nici Solomon, nimeni nu poate să-l învețe pe om cât ne învață pe noi moartea.
Ce spune Sfântul Filotei Sinaitul? „Cea dintâi ușă care duce la Ierusalimul gândit, adică la atenția minții, este tăcerea gurii întru cunoștință, chiar dacă mintea încă nu s-a liniștit. A doua este înfrânarea cu măsură de la mâncări și băuturi. A treia, care curățește mintea și trupul, este amintirea și gândul neîncetat al morții. Eu, zice, văzând odată frumusețea acesteia și rănindu-mă și desfătându-mă cu duhul, am voit să mi-o câștig soție pentru toată viața, îndrăgostit de frumusețea și de cuviința ei: cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhnește, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta judecată, temându-se de sorocul vieții, cum izvorăște lacrimi tămăduitoare și gânduri prea înțelepte. Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morții, însetam să mi-o câștig pururea soție și să vorbesc cu ea de cele ce se vor întâmpla după părăsirea trupului. Dar adeseori nu m-a lăsat blestemata uitare, fiica întunecată a diavolului”.
De aceea dumnezeieștii părinți spun mereu: „Mergi adesea la cimitire și la morminte, o, frate, că dacă adesea vei merge acolo, atâta înțelepciune ai să te înveți, că toate școlile filosofice din lume nu știu atâta”. Vino la mormânt și stai de vorbă cu cel din mormânt. Dacă-l cunoști, bine. Dacă nu-l cunoști, și mai bine. Dar știi că a fost și el un om ca tine. „Ce faci, frate, aici? De când ai adormit? Unde e sufletul tău? Ce vede el acolo? Ce aude el acolo? Ce simte el acolo? Oare te-ai mântuit? Oare au ajuns faptele tale cele bune să te scoată din gheenă sau — Doamne ferește — poate ești la munci. Cât e de greu acolo? Pe cine mai cunoști acolo, cu cine ești acolo?”
Așa vedem noi, săracii de noi, care trăim, ce suntem. Orice filosof, orice învățat, oricine din lumea asta ar spune: „Iată ce e omul”, nu ai putea să-l crezi, pentru că nimeni nu ar spune adevărul precum spune Dumnezeu, Care l-a făcut pe om. Ce spune Dumnezeu? Ce suntem noi? N-ați auzit, că de atâtea ori citiți Scripturile și le auziți. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori. Auzi ce spune Dumnezeu către Isaia: Strigă, o, prorocule: Tot trupul este iarbă și toată slava omului pe pământ este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba și floarea ei a căzut și cuvântul Domnului rămâne în veac. Și iar: Zilele lui ca umbra trec. Și iarăși: Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat. Și iarăși: Zilele anilor noștri ca pânza păianjenului s-au asemănat. Ai auzit ce suntem? Floare, umbră, păianjen și iarbă. Pământ și cenușă, cum a zis Avraam către Dumnezeu. Iată noi, săracii, pe lângă că avem cuvântul lui Dumnezeu care ne învață, dar nu suntem nici atât de departe de a ști ce este moartea, precum era Adam înainte de cădere. Adam a greșit, dar nu văzuse oameni morți. Nimeni n-a murit înainte de el, dar noi veșnic avem moartea în față.
Băgați de seamă că venirea Fiului Omului va fi fără de veste. De aceea a spus să ne pregătim, pentru că nu știm când va fi. Vezi că nu știi când te naști. Ia să-mi spui: „Tu ai știut înainte de a te naște că o să te naști? Știi când ai să te duci de aici?” Nu am știut nici când am venit, nu știm nici când o să plecăm. Dacă v-aș întreba acum pe voi, câteva suflete, unde ați fost cu o sută de ani în urmă, ia să-mi spuneți acum, care sunteți mai deștepți de aici. Vezi că nu știți? Dar unde o să fiți după o sută de ani? Ia să-mi spuneți. Vezi că nu știm? Că Mântuitorul a spus la apostoli: Voi nu știți de unde veniți și unde mergeți. Eu știu de unde vin. Eu vin de la Tatăl și merg la Tatăl.
Iată, venim dintr-o veșnicie fără margini și mergem în altă veșnicie. Dar trecerea aceasta pe pământ cât o avem, vizita aceasta, e o mică vizită, să ne pregătim, că pentru aceasta am venit pe lume, să ne pregătim, ca să putem câștiga în această puțină vreme viața veșnică, iar de nu, Doamne ferește, vom căpăta osânda veșnică, dacă nu vom băga de seamă cum viețuim pe acest pământ. E o pregătire și e bine în toată clipa să ne întrebăm: „Dacă vine moartea, sunt pregătit eu acum?” Să fii spovedit curat, să fii împărtășit cu Sfintele Taine, să fii împăcat cu toți, să n-ai pe conștiință păcate grele, că nu știi când vine ceasul sfârșitului. Iată, pleci cu o mașină, nu știi că ai să ajungi, un accident…
Viața asta este umbră și vis, este pânză de păianjen și fum, floare și umbră. Voi n-ați auzit cuvântul Scripturii: Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului? Ia uite, mai deunăzi erai și dumneata copil micuț. Ai crescut mai mare, te-ai căsătorit, a trecut viața, iată de acum iarna a ajuns. Numai ce vezi că omul se schimbă la față, începe a încărunți, a îmbătrâni, a se încreți, toamna vieții apare pe barbă, câte un păr alb aici, unul colo și pe urmă moare. Chiar dacă ai trăi până la adânci bătrâneți, trebuie numaidecât să pleci. Trenul vieții nu stă pe loc. Fiecare clipă care bate ceasul — țac-țac-țac — știi unde trimite? La groapă, la groapă, la groapă. Ne duce la groapă. Și secunda pe care a bătut-o ceasul meu acuma nu o mai găsesc în veacul veacului. Dar zic unii: „Părinte, o mai găsesc mâine la ora asta”. Da, dar este alta, cu 24 de ceasuri mai târziu. Nu o mai găsesc. Fiecare clipă pe care o arată ceasul, noi n-o mai găsim. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel: Răscumpărați vremea, că zilele rele sunt. Să facem socoteală în fiecare seară: „Măi, ce am făcut eu în ziua aceasta? Câte metanii am făcut, câte rugăciuni am făcut, câte cărți am citit, câtă milostenie am făcut, câte ore am citit sfintele cărți, am ascultat cuvântul lui Dumnezeu?” Vezi unde te-ai găsit în ziua aceea, ce ai făcut, că ai să dai socoteală de fiecare minut, de fiecare ceas. Ai văzut când trece sufletul prin vămi, că îi arată și gândurile, tot ce a gândit omul în lumea aceasta.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 19