mie. ian. 27th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Omul, prin patimi se încătușează cu lanțuri, pe care le iubește după o anumită vârstă

Cuvioasa Matroana, sfânta oarbă a zilelor noastre, „al optulea stâlp al Rusiei„, după prorocia Sfântului Ioan de Kronștadt, învăța că patimile și demonii creează stările acestea pe care oamenii contemporani le numesc boli sufletești.

Nu există boli sufletești, învăța Sfânta Matroana, există boli duhovnicești: oameni neputincioși, oameni istoviți, oameni înnebuniți de duhurile viclene… există închipuire, boli pe care le trimite cineva.” Prin cuvântul „cineva„, evident că-l înțelegea pe diavolul cel viclean.

Omul care se află departe de Dumnezeu, scrie Sfântul Metodie Cretanul, este precum peștele scos din apă, nu mai este om sănătos. Este bolnav, este invalid, este traumatizat, este căzut, este o existență nefirească”.

Sfântul Ioan Damaschin, în cartea sa de o însemnătate deosebită Expunere acrivică a învățăturii ortodoxe, scrie: „În starea lor firească, toate creaturile sunt supuse și ascultă de Creator. Când, însă, unele dintre creaturi, de bună voie, se revoltă și arată neascultare față de Ziditor, își aduc înăuntrul lor răutate. Pentru că răutatea nu este o existență, nici trăsătura unei existențe, ci ceva care se adaugă, adică îndepărtarea de bună voie de la starea firească la starea împotriva firii. Și tocmai acest lucru este păcatul” (Expunerea acrivică a credinței ortodoxe, 4, 20).

Deci, omul, pierzând din pricina păcatului starea firească și adevărată a existenței sale, care înseamnă comuniunea cu Dumnezeul și Creatorul său, își zdruncină din temelii armonia sa lăuntrică, se tulbură, în timp ce puterile sufletului lui se risipesc.

De aceea, pe omul autonom, rupt de Dumnezeu, îl zdruncină tulburarea, angoasa, frica, în timp ce înlăuntrul sufletului său apar sentimentele de vinovăție. El încearcă să se sprijine pe lucrurile care nu pot să-l susțină cu adevărat, pe stările și pe persoanele lumii acesteia. În această strădanie, însă, se dezvoltă înlăuntrul său puterile dependenței de așa-numitele patimi, care îi stăpânesc viața.

De exemplu, lipsit de desfătarea comuniunii cu Dumnezeu, se aruncă în vânarea plăcerilor și este înrobit de patima iubirii de plăceri, care fiind nesătulă, îl conduce la depresie.

Pierzându-și credința în pronia lui Dumnezeu, încearcă să simtă siguranță dobândind bunuri materiale, bani, avere și celelalte, și această patimă a iubirii de arginți îl umple deplin de neliniște.

Necunoscând cinstea și slava pe care i-o dăruiește relația cu Dumnezeu, se străduiește să se impună în mediul său vânând cinstiri, făcând impresie, provocând admirația celorlalți. În acest fel crește înlăuntrul lui patima slavei deșarte care poate să-l conducă la nebunie prin multele ei forme și variante.

Pervertirea omului devine foarte mare când primește fără discernământ toate câte lumea le-a ridicat la rangul de supra-valori. Lumea, într-adevăr, pune la loc de cinste și laudă principalele patimi omenești: iubirea de arginți, iubirea de slavă și iubirea de plăceri. Acestea sunt idealurile omului lumesc. Ca să se împotrivească lumii și cugetului lumesc, omul va trebui să aibă credință în Dumnezeu, căci fără credință se va simți gol și sărac.

Căutând cu disperare să se sprijine pe sine, să se încreadă in sine, să se agațe de un fir de păr, așa cum se spune despre cel care este gata să se înece, omul acesta se predă feluritelor patimi, egocentrismului, egoismului, mândriei și slujește în principal acestora. Ele îi reglementează cugetarea, alegerile, hotărârile, lucrările, viața întreagă, cu urmări înspăimântătoare atât pentru el însuși, cât și pentru mediul înconjurător și pentru societate. Făcându-se rob patimilor, omul se neliniștește, deznădăjduiește, se mânie, își zdrobește inima, și uneori înnebunește. Trăiește tot mai mult în mlaștina păcatului, în timp ce diavolul dobândește putere asupra lui și-l chinuiește până la îndrăcire.

Într-un text destul de vast, referitor la această temă, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Cât timp mintea rămâne liberă de plăcerile rușinoase, se bucură de liniște, de pace și dobândește netulburarea. Pe deasupra strălucește în această lumină curată a trezviei pe care i-o dăruiește lui Dumnezeu, în timp ce glasul Domnului îi zguduie inima și cugetările. Când însă inima primește, la un moment dat, darul plăcerii viclene și nepotrivite, care pătrunde înlăuntrul ei, atunci satana o umple de tulburare și naște în aceasta gânduri viclene. De asemenea, o arată nesimțitoare și plină de întuneric, stăpânită de războaie și lupte” (Tâlcuire la Psalmul 50).

Așadar, cercetând tradiția și teologia Bisericii noastre, ajungem la concluzia că relația dintre păcat și tulburările sufletești este relația dintre cauză și efect. Păcatul este cauza neputinței, bolile sufletești sunt simptomele, efectele chinuitoare și dureroase. „Nu este vindecare în trupul meu din pricina mâniei mele, nu este pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37, 4), spune psalmistul.

Tulburările sufletești se datorează păcatului, de asemenea și toate tulburările bolilor trupești care se încadrează aici, chiar și când nu există vinovăție personală clară a celui care suferă. Deoarece toți oamenii acestei lumi suntem căzuți, fiindcă suntem urmașii lui Adam celui căzut, moștenim stricăciunea și boala, atât a trupului, cât și a sufletului.

Astfel, tulburările sufletești se datorează păcatelor personale pe care le-a săvârșit cel care suferă, care rămân nespovedite și nepocăite, pentru că creează vinovății care ajung să ia forme concrete.

Iar tulburările sufletești se datorează reacției și efectului pe care-l au păcatele altor persoane. De exemplu, păcatele părinților. Domnul, prin Sfânta Scriptură, ne învață: „Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepsește vina părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc. Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Deuteronomul 5, 9-10).

De multe ori se constată că, atunci când părinții se despart, copilul trece printr-o depresie. Părintele Metodie Cretanul ne mărturisește: „Mi-a spus un preot militar că, cercetând cele mai multe cazuri de sinucidere ale ostașilor în armată, a constatat că majoritatea tinerilor proveneau din familii despărțite. Păcatul s-a încuibat în sufletul copilului, fărădelegea părinților l-a umplut cu multe tulburări sufletești. Ne dăm seama câtă responsabilitate avem în societate, de vreme ce toți ne găsim unul lângă altul și ne influențăm unul pe celălalt?

Într-o discuție, cândva, cu Avva Paisie din Sfântul Munte, l-am auzit spunând: «Cauzele tulburărilor sufletești sunt în principal trei. Există cauze organice și atunci avem nevoie de ajutor medical. Există tulburări sufletești care se datorează păcatului, patimilor și egoismului, și, în acest caz, omul are nevoie de pocăință, iertare și asceză. Există și situația demonizării. Și atunci este nevoie, deoarece omul poate să înțeleagă, să vadă ceea ce a greșit, să fie condus la pocăință, dar și la mijloacele sfințitoare și izvorâtoare de har ale Bisericii noastre». Îmi amintesc că a mai spus următoarele: «De multe ori încercăm să scoatem demonul din demonizați cu aparate. Facem precum unii preoți care cred că bolnavii psihici sunt demonizați și încearcă să-i vindece doar prin ierurgii, în timp ce este nevoie să-i trimită și în altă parte»”.

Prin urmare, patimile sunt principalele cauze ale tuturor bolilor și, în special, ale așa-numitelor boli psihosomatice.

La bază, toate bolile sunt psihosomatice. „Se îmbolnăvește trupul, se îmbolnăvește și sufletul meu„, cântăm în Canonul Paraclis al Maicii Domnului.

Fiecare boală a sufletului influențează neapărat într-o anumită măsură și trupul.

Omul își îmbolnăvește mai întâi mintea, după aceea sufletul, și după aceea trupul.

Întunecarea minții, tulburarea, dar și moleșirea deplină a lucrării mentale sunt rădăcinile tuturor bolilor noastre psihosomatice.

Patimile sunt o pornire împotriva iubirii

Conform cuvintelor Domnului, Care a poruncit să-i iubim pe frații noștri, așa cum și El ne-a iubit, (adică până la moarte!), ar trebui să-i iubim pe toți mai mult și decât viața și existența noastră. Suntem datori să depășim așa-numitul instinct al auto-conservării, ca să păstrăm iubirea noastră față de Dumnezeu și față de semenul nostru. Dacă este nevoie, va trebui să ne dăm și viața de dragul fraților noștri.

Patimile noastre, însă, ne dezorientează, ne depărtează de Dumnezeu și de semenii noștri, ne pervertesc.

Acestea, având în centru egoismul (iubirea irațională față de trupul nostru), ne împing ca să ne iubim în mod meschin doar pe noi înșine, fără să avem nicio dispoziție pentru cea mai mică jertfă de dragul lui Dumnezeu sau al fraților noștri.

Orice virtute este o mișcare de iubire către Dumnezeu și față de aproapele. Orice răutate este, în mod contrar, o mișcare împotriva iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

Orice virtute este o ieșire din noi înșine, din instinctul nostru de auto-conservare. Dumnezeu este iubire. Omul este plăsmuit ca să se asemene cu Dumnezeu, este creat ca să devină și el iubire. Prin urmare, când ne mișcăm în chip iubitor către Dumnezeu și către ceilalți, împlinim menirea noastră.

Dimpotrivă, orice răutate, orice patimă este o mișcare către noi înșine, o iubire de sine, narcisistă. Așadar, patimile sunt mișcările potrivnice menirii noastre, care este să devenim iubire. Sunt mișcările potrivnice „asemănării„. Omul, prin patimi, se auto-întemnițează, se încătușează cu lanțuri pe care, din nefericire, le iubește după o anumită vârstă. Părintele Paisie spunea că după treizeci de ani omul își iubește patimile sale.

Citește și… Ce sunt patimile?

Care sunt patimile sufletești și care sunt cele trupești?

ieromonah Sava Aghioritul; Patimi și depresie