Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4)
Fiecare dintre noi trăiește o viață dublă. Există omul vieții dinafară, pe care îl văd ceilalți, și există omul vieții de taină, pe care îl vede Dumnezeu. Cineva chiar a zis că în orice om sunt patru persoane: cea pe care o știe lumea, cea pe care o știu oamenii apropiați, cea pe care o știe numai el însuși și cea pe care o știe doar Dumnezeu. În cea mai mare parte, aceste patru persoane nu seamănă una cu alta decât puțin.
Omul nu este așa cum le pare el celorlalți și nici măcar așa cum crede el că este. Omul adevărat, fără prefăcătorie, fără minciună, fără „înflorituri”, este doar acela pe care îl știe și îl vede Dumnezeu.
Îmi aduc aminte că în curtea din spate a casei părintești era o scândură grea care zăcea pe pământ. Noi, copiii, alergam uneori la ea și, cu mari sforțări, o ridicam ca să ne uităm ce este sub ea. Ce grozăvie! Sub ea colcăiau niște jigănii cenușii, dezgustătoare, și cum se mai ascundeau de lumină! Ne grăbeam să dăm drumul scândurii, fugeam de-acolo cât mai departe, după care ne întorceam iarăși să ne uităm. În sufletul și în viața fiecăruia dintre noi există o asemenea scândură. Latura ei dinafară poate fi lustruită, rafinată, ne place și o arătăm cu plăcere și celorlalți. Există însă latura lăuntrică, ascunsă, întunecată, care s-a lipit de pământ și acoperă toate necurățiile. Trebuie ridicate aceste scânduri, ca cele dinlăuntru să se pătrundă pe deplin de lumina lui Dumnezeu, să se curețe și să se înfățișeze lui Dumnezeu un „om tainic” care să-I placă Lui, căruia Domnul nu i-a socotit păcatul și în gura căruia nu este vicleșug (v. Psalmi 31, 2)
din cartea: Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu