Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Oricine se înalță pe sine se va smeri

Distribuie

Învățături ale Sfântului Ioan Scărarul despre slava deșartă, trufie și smerenie

În șirul patimilor, slava deșartă este așezată foarte corect lângă mândrie, pentru că cine este în primejdie să cadă în mândrie, dacă a biruit slava deșartă? Legătura pe care o au între ele aceste două rele înfricoșătoare este ca și relația dintre copil și omul matur, sau dintre grâu și pâine. Pentru că slava deșartă înseamnă începutul, iar trufia sfârșitul.

Slava deșartă schimbă firea omului, îi strică caracterul și-l îndeamnă să asculte cu repeziciune orice laudă pusă pe seama lui. Ea risipește ostenelile și truda nevoitorului duhovnicesc și se face primejdie de moarte pentru comoara sufletului. Este înaintemergătoarea trufiei, naufragiu la țărm, furnică la treierat.

Furnica așteptă să se adune grâul la seceriș, la fel și slava deșartă, așteaptă să se înmulțească în suflet bogăția duhovnicească. Furnica se bucură pentru că va fura grâul, slava deșartă pentru că va risipi bogăția duhovnicească. Demonul deznădejdii se bucură când se înmulțește răutatea, dar demonul slavei deșarte, dimpotrivă, se desfată când se înmulțește virtutea. Pentru că poarta pe care intră primul este mulțimea rănilor sufletești, în timp ce ușa pe care pătrunde al doilea este bogăția ostenelilor. Ia aminte și vei vedea slava deșartă, nelegiuită, păstrându-se vie până la mormânt în haine, în parfumuri, în înfățișările impunătoare și-n atâtea altele. Așa cum soarele strălucește peste toate creaturile, la fel și slava deșartă se bucură pentru fiecare nevoință a noastră.

Postind, mă slăvesc în deșert. Și când închei postirea, nu vreau să mă arăt altora, și din nou cad în slavă deșartă. Purtând haine frumoase, săvârșesc acest păcat, schimbându-le cu altele sărăcăcioase, din nou mă mândresc. Mă biruiește și când vorbesc și când tac. Oricum ai arunca această buruiană, ghimpele ei va rămâne drept.

Omul plin de slavă deșartă este un creștin idolatru, în afară arată că slujește lui Dumnezeu, dar în realitate urmărește să placă oamenilor. Cel cuprins de acest păcat este tot omul care vrea să le arate pe ale sale. Și postirea, și rugăciunea celui stăpânit de slavă deșartă, rămân fără plată, pentru că pe amândouă le săvârșește ca să câștige lauda oamenilor.

De multe ori Dumnezeu ascunde de la ochii noștri și faptele bune pe care, chipurile, le avem. Cel care ne laudă însă sau mai bine zis ne înșală cu laudele, ne deschide ochii noștri. Și când ei sunt deschiși, bogăția noastră lăuntrică piere.

Cel care ne lingușește se face slujitor al demonilor și ne împinge să cădem în păcatul mândriei, cu urmarea că pierdem credința care ne va mântui. El ne risipește faptele bune pe care le avem și ne abate de la calea cea dreaptă, așa cum spune Profetul Isaia: Cei care vă fericesc vă abat de la calea cea dreaptă (Isaia 3, 12).

Cei care au înaintat în viața duhovnicească au puterea să sufere disprețul cu bărbăție și mulțumire. Dar puterea să pășească peste laude, fără să fie vătămați, o au doar sfinții.

Într-adevăr, care dintre oameni știe cele ascunse ale omului, în afară de duhul omului, care se află înlăuntrul lui? scrie Apostolul Pavel (I Corinteni 2, 11). Așadar, să se rușineze și să-și închidă gura cei care încearcă să-i laude pe ceilalți, în timp ce ei sunt de față.

Când auzi că rudenia sau prietenul tău te-a judecat, arată-i iubire, lăudându-l. Este mare izbândă să azvârli din sufletul tău lauda oamenilor. Mai mare lucru este însă să respingi lauda demonilor, care te îmboldesc să te lauzi și să te trufești înlăuntrul tău.

Smerenia adevărată nu este să se umilească cineva singur. Pentru că cine nu poate să se rabde pe sine însuși?

Smerit cu adevărat este cel a cărui iubire nu se împuținează față de cei care râd de el. Multe și neobișnuite sunt lucrările prin care slava deșartă îl îmbie pe robul ei. În Biserică pe cei trândavi îi face râvnitori, pe cei fără voce îi face plăcuți la cântare, pe cei leneși îi face priveghetori. Când cei stăpâniți de slavă deșartă sunt cinstiți, devin mândri, și când sunt disprețuiți, țin minte răul.

Cel care se mândrește pentru harismele sale trupești, adică pentru deșteptăciune, pricepere, citire și grăire frumoasă și pentru toate câte le are omul, fără să se ostenească el, nu va dobândi niciodată harismele mai presus de fire. Pentru că cel care se arată nemulțumitor față de cele mici se va arăta la fel, și trufaș, față de cele mari.

Există o slavă pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, așa cum ne încredințează El Însuși: Pe cei care Mă preamăresc, îi voi preamări și Eu (I Regi 2, 30). Există și slava care vine de la diavol prin laudele oamenilor. Despre aceasta Domnul a zis: Vai de voi, când toți oamenii vă vor lăuda! (Luca 6, 26).

Slava pe care o dăruiește Dumnezeu o vei pricepe și o vei cunoaște bine când vei socoti drept pagubă slava oamenilor, și vei fugi cu orice chip, când oriunde te vei afla, vei ascunde felul vieții tale.

Vei cunoaște însă bine și slava oamenilor, faptul că și cea mai mică lucrare a ta o faci „spre a fi văzut de oameni.”

Când urmărim slava sau, când fără s-o căutăm, ne-o oferă alții, atunci să ne amintim de tristețea pe care trebuie s-o simțim pentru păcatele noastre, și de evlavia pe care trebuie s-o avem înaintea lui Dumnezeu, în timpul rugăciunii personale. Astfel, îl vom alunga pe diavolul urâcios al slavei deșarte, desigur dacă ne vom îngriji să facem rugăciune adevărată.

Dacă nu ne ajută aceste lucruri, să ne îngrijim degrabă să aducem în gândul nostru înfricoșătorul ceas al morții noastre. Și dacă nici aceasta nu ne trezește, să ne înfricoșăm cel puțin de rușinea cea veșnică, urmarea slavei trecătoare pământești. Pentru că Domnul a zis: Cel care se va înălța pe sine se va smeri (Luca 18, 14) nu numai în viața cealaltă, ci oricum, și în viața de aici.

Când încep să ne laude, sau mai bine zis să ne înșele, să ne amintim degrabă de mulțimea păcatelor noastre, și atunci vom simți că suntem nevrednici de cele care se spun despre noi. Am văzut pe cineva care mulțumea lui Dumnezeu cu gura, în timp ce se trufea cu cugetul său. Acest păcat îl vădește limpede fariseul, care zicea: Îți mulțumesc, Dumnezeul meu! (Luca 18, 11).

Acolo unde a avut loc căderea într-un anume păcat, a pășit înainte trufia, pentru că ea este prevestitoarea oricărei căderi. Cel care respinge mustrarea pentru greșelile sale suferă de patima mândriei, pe care o ascunde înlăuntrul său. În timp ce acela care o acceptă cu mulțumire, se dezleagă de legăturile ei.

Un bătrân îl povățuia duhovnicește pe un om trufaș. Și acesta orbit de patimă, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, nu sunt mândru! Atunci bătrânul înțelept i-a răspuns: „Și ce altă dovadă mai bună trebuie că ești mândru, decât faptul că spui că nu ești!”

Când diavolul trufiei îi stăpânește pe robii săi, atunci li se arată fie în somn, fie când sunt treji, sub înfățișarea unui sfânt sau a unui înger. Și îi înșală, arătându-le, chipurile, descoperirile unor taine sau ale altor harisme. Astfel, acești nefericiți după ce sunt înșelați de diavol, își pierd cu desăvârșire rațiunea.

Mândria ne face să uităm păcatele noastre, pentru că amintirea lor aduce cugetul smerit.

Omul trufaș se aseamănă cu rodia, care în timp ce pe dinăuntru este putredă, pe deasupra este strălucitoare la vedere. Cel mândru nu are nevoie de diavol ca să-l lupte, pentru că el însuși a devenit diavol și propriul său vrăjmaș.

Cel care s-a unit pentru totdeauna cu smerenia devine mai blând decât ceilalți, milostiv și cucernic. Devine pașnic, bucuros, învățător de bine, privighetor și lucrător neobosit. Dar de ce trebuie să enumăr multe altele? Omul smerit ajunge la curățirea de patimi, la apatie, pentru că așa cum spune psalmistul: În smerenia noastră, Domnul Și-a amintit de noi și ne-a izbăvit de vrăjmașii noștri (Psalmul 135, 23, 24) de patimi și de întinăciune.

Soarele luminează peste toate cele văzute, iar smerenia le susține pe toate câte se întâmplă cu bună știință. Când lipsește lumina toate sunt veștejite, iar când lipsește smerenia, toate faptele noastre sunt zadarnice și nefolositoare.

Este cu neputință să iasă flăcări din zăpadă, dar și mai imposibil este să afli smerenie la eterodocși și la eretici. Pentru că doar cei credincioși pot să reușească biruința aceasta, și mai ales după ce se curațesc de patimile lor.

Cei mai mulți dintre noi spunem că suntem păcătoși, și poate că și credem. Ceea ce descoperă însă smerenia adevărată în inimă, este disprețul și umilirea din partea celorlalți.

Unirea cea sfântă înseamnă iubirea împreună cu smerenia, pentru că smerenia înalță, în timp ce iubirea îi ține pe cei care s-au înălțat, și nu-i lasă să cadă. Cel care cultivă smerenia nu se interesează de vorbele și bârfele oamenilor. Pentru că atunci când Dumnezeu este pregătit să ne audă, atunci pe toate putem să le reușim.

Să preferi să-i întristezi pe oameni, decât pe Dumnezeu. El se bucură când ne vede răbdând și îndurând batjocura și judecata oamenilor, ca să îndepărtăm părerea bună despre noi înșine.

Prin aceasta toți vor înțelege că suntem creștini adevărați, nu pentru că avem puterea să alungăm demonii, ci pentru că numele noastre s-au scris în cerul smereniei (Luca 10, 20).

Deoarece nu vrem să ne smerim cu ușurință, Domnul a rânduit și aceasta: niciunul dintre noi să nu poată să vadă rănile sale sufletești, așa cum le vede aproapele. Ori de câte ori simțim nevoia, să dăm mulțumire pentru îndreptarea noastră sufletească și pentru sănătate, nu nouă înșine, ci aproapelui nostru și lui Dumnezeu.

Eu sunt de părere că doar îngerii în ceruri au puterea să nu păcătuiască cu desăvârșire. Pentru că am auzit pe un înger pământesc, pe Apostolul Pavel zicând: Căci nu mă știu vinovat cu nimic, dar întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este chiar Domnul (I Corinteni 4, 4). Așadar, suntem datori să ne judecăm continuu pe noi înșine, încât prin această umilire de bună voie să ne mântuim de păcatele fără de voie, altfel în ceasul morții vom da oricum răspuns înfricoșător pentru aceasta.

Domnul nostru, știind că virtutea lăuntrică este legată de înfățișarea cea din afară, a purtat încălțămintea slujitorului și a spălat picioarele ucenicilor Săi, arătându-ne metoda pe care trebuie s-o folosim ca să înaintăm pe calea smereniei. Pentru că sufletul nostru este influențat de preocupările din afară, întipărește înlăuntrul lui toate câte le facem, și se conformează acestora.

Dacă mândria i-a făcut demoni pe unii îngeri, smerenia poate să-i facă îngeri pe demoni, de aceea să aibă curaj cei care au căzut.

Să ne luptăm din toate puterile să ne înălțăm pe creștetul smereniei. Dacă nu putem aceasta, să ne urcăm măcar pe umerii ei. Dacă și aceasta ne este greu, să nu pierdem cel puțin îmbrățișarea ei, pentru că cel care o pierde și pe aceasta, mă tem că nu va putea să câștige nimic în veșnicie.

Distribuie