S-a spus odată undeva că Dumnezeu nu condamnă de două ori.
Dacă ne așezăm sub condamnarea Cuvântului lui Dumnezeu și îndurăm în timpul spovedaniei învinovățirea pentru păcatele noastre, vom scăpa în ziua Judecății de Apoi de judecata definitivă. Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață (Ioan 5, 24).
Părinții Bisericii spun că cine ia de bunăvoie învinovățirea pentru păcatele sale se află deja pe drumul patimilor lui Hristos.
Tâlharul cel bun este cel mai potrivit exemplu. Prin faptul că s-a condamnat pe sine, și-a unit crucea personală cu cea a lui Hristos și s-a mântuit în aceeași zi. Adevărata învinovățire de sine Îi dă întotdeauna lui Dumnezeu cinstea, iar celui ce se pocăiește, vina.
Dumnezeu Se vădește în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună (Romani 3, 4). Învinuirea de sine umple inima celui ce se pocăiește de mulțumire și de conștiința că Hristos a murit pentru noi, când noi eram încă păcătoși (Romani 5, 8 ).
Făcând referire la pasajul „celor trei tineri din cuptorul cu foc”, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile de mulțumire sunt acelea care sunt însoțite de învinovățirea propriei persoane.
Prin pocăință și spovedanie, ne lepădăm de gândirea carnală a vechiului Adam și ne îmbrăcăm în noua gândire, care este Hristos (Filipeni 2, 5). Hristos este, prin Ființa Sa, smerit până în cele mai mari adâncuri și astfel a pornit de bunăvoie în cele mai mari adâncuri ale pământului, în lucrarea Sa de a-i găsi și de a-i mântui pe robii lui Hades (ai iadului).
Calea lui Hristos este contrară celei a lui Adam. Aceasta a vrut, prin putere proprie, să urce și să devină Dumnezeu. De acolo, a căzut în prăpastia morții. În timp ce drumul celor ce au curajul pocăinței este un urcuș ce urmează modelului Domnului, celui de-al doilea Adam. Iar atunci când omul a ajuns în cel mai adânc punct al smeririi de sine, el poate fi preschimbat în noua făptură. Este o caracteristică tipică a Dumnezeului creștin de a crea ceva din nimic.
Atâta vreme cât omul nu este încă pregătit pentru pocăință, puterile sale naturale sunt îndreptate spre pământul din care a fost creat. Atenția sa este împărțită și risipită de lucrurile creației. El poartă în sine un vacuum. Soarta sa rămâne neîmplinită și îl împinge spre prăpastie neființei.
Pocăința adevărată și spovedania smerită sunt întotdeauna însoțită de o inima înfrântă. Această înfrângere a inimii crește într-o durere puternică atunci când recunoaștem urâțenia căderii. Durerea și rușinea pentru păcat ară inima uscată a celui ce se pocăiește și dezrădăcinează din ea patimile ocărâtoare. El vindecă și adună toate puterile sufletului, dându-i omului posibilitatea de a împlini porunca iubirii dumnezeiești pentru a sta în fața Domnului în duh și adevăr (Ioan 4, 24).
Atâta vreme cât trăim, mărturisirea păcatelor noastre nu va cunoaște sfârșit. Fiii lui Dumnezeu nu renunță să se curățească prin Taina spovedaniei, pentru că Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric (1 Ioan 1, 58).