Pacea sufletească, ca vrednicie a „inimii curate”, se dobândește ori, la drept vorbind, e trimisă de Domnul după nevoințe și trude asupra patimilor sufletești și după multe renunțări.
Pacea sufletească se dobândește prin necazuri, Scriptura spune: trecut-am prin foc și prin apă, și ne-ai scos pre noi întru odihnă (PS. 65, 12). Calea celor ce vor să placă lui Dumnezeu trece prin multe necazuri. Cum să-i fericim noi pe sfinții mucenici pentru pătimirile pe care le-au răbdat pentru Dumnezeu, dacă nu vrem să pătimim și noi?
Trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne păstra pacea sufletească și a nu ne tulbura de jignirile de la alții; pentru aceasta, trebuie să ne străduim în tot chipul a ne înfrâna mânia și a ne păzi mintea și inima, prin mijlocirea luării-aminte, de mișcările cele necuviincioase.
Trebuie să îndurăm cu inimă bună jignirile de la alții și să ne deprindem a avea o asemenea așezare a duhului de parcă jignirile nu ar ținti în noi, ci în alții. Această îndeletnicire poate aduce inimii omenești liniște și o poate face locaș al lui Dumnezeu Însuși. Iar dacă nu puteți să nu vă tulburați, cel puțin trebuie să vă țineți limba, după cuvântul Psalmistului: tulburatu-m-am și n-am grăit (PS. 76, 5).
Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alții. Prin neosândire și prin tăcere se păstrează pacea: atunci când omul petrece într-o asemenea așezare, primește descoperiri dumnezeiești. Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să intrăm mai des în noi înșine și să ne întrebăm: unde sunt?
Așadar, suntem datori să ne adunăm toate gândurile, dorințele și faptele la a căpăta pacea lui Dumnezeu și a striga cu Biserica pururea: Doamne! Pacea Ta dă-ne-o nouă! (IS. 26, 12). Smerește-te sub mâna tare a lui Dumnezeu și lasă-te cu desăvârșire în voia Lui; astfel vei afla pacea sufletească.