Părintele Paisie Aghioritul de obicei nu primea daruri. Atunci când le accepta, o făcea pentru a nu-i supăra pe cei care i le dădeau. Însă mereu le dăruia la rândul său, fie vizitatorilor, fie monahilor care aveau nevoie de ele. El trăia cu puțină hrană deși uneori, datorită multelor boli de care suferea, avea nevoie de hrană mai multă și mai bună. Caracterul lui ascetic nu-i îngăduia să păstreze hrana pentru vremuri de ananghie, ci doar puțină pâine sau mai bine-zis posmagi. În plus, încrederea lui în pronia lui Dumnezeu era mare și niciodată nu fusese dezamăgit, oricâte greutăți întâmpinase.
Într-o iarnă părintele era grav bolnav. Zăpada de afară acoperise totul. Toate se schimbaseră. Chilia Sfintei Cruci, copacii, cărările, se pierduseră, păsările se ascunseseră și ceața îngrădea vederea. Părintele n-avea nicio cale de comunicare cu ceilalți monahi, nici cu Mănăstirea Stavronichita. Era izolat din toate părțile, doar cerul era deschis.
Trecuseră câteva zile. Părintele se uscase de-a binelea. Ajunsese să nu mai aibă nimic de mâncare nici nu mai putea aprinde soba. Era flămând, înghețat, aproape paralizat. Singurul lucru pe care-l putea face era să șoptească rugăciunea: „Doamne, miluiește-mă! Nu mă părăsi!” Speranțele lui se micșorau de Ia o zi la alta. Îl aștepta pe Domnul să-l ia lângă El. Însă rugăciunea sa continua, în ciuda slăbiciunii trupești. La un moment dat rugăciunea i-a devenit fierbinte și cucernică. Și atunci chilia s-a umplut cu îngeri și Sfinți, care-l slujeau pe părintele suferind. I-au aprins soba, i-au pregătit mâncare, l-au mângâiat și l-au sprijinit, preschimbând chilia înghețată într-un colț de rai.
A doua zi, părintele a început să se simtă mai bine și în trei zile și-a recăpătat pe deplin puterile. Bucuria lui era mare. Nu-și putea înăbuși sentimentele. „Dumnezeul meu, nu suport atâta bucurie. Împuțineaz-o„, zicea.
Au trecut cinci luni de zile și nu avea vreo problemă deosebită cu sănătatea. Însă în Duminica Orbului s-a Îmbolnăvit iarăși și nu avea nimic de mâncare. Cu toate acestea, nu deznădăjduia. După-amiază s-a îmbrăcat mai gros și a ieșit afară. Soarele făcea atmosfera plăcută. Părintele S-a așezat sub măslinul aflat aproape de ușa chiliei lui și privea în jos, spre mare. Trupul său chinuit n-avea să mai reziste mult. Trebuia să mănânce ceva. „Poate că mai târziu cineva își va aduce aminte de mine„, s-a gândit și a îndepărtat cugetul nerăbdării.
În ceasul când soarele apunea, părintele privea cerul și a văzut un corb venind spre locul unde se afla, aproape amenințător.
Credea că pasărea sălbatică l-a confundat cu vreun iepure și voia să-l atace. Însă pasărea a făcut un cerc pe deasupra chiliei, s-a lăsat mult în jos și după aceea a dat din aripi cu putere și s-a depărtat. Părintele Paisie Aghioritul a urmărit scena impresionat. Imediat a auzit și un zgomot în iarbă, la o distanță de vreo douăzeci-treizeci de metri. S-a ridicat să vadă ce se întâmplase. Era un pește care se zbătea în iarbă. A înțeles că pronia lui Dumnezeu nu-l părăsise.
Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie
Așa este ,Doamnul nostru Iisus Hristos nu ne lasă la greu. Grea încercare mă apasă și pe mine păcătoasa în zilele care vin. Ființele mele dragi, fiica și nepoata pe care am crescut-o cu mare drag ,mă părăsesc . Pleacă departe de mine. Nu știu dacă pot rezista la această despărțire. Vă rog pe toți care citiți acest comentariu ,să vă rugați ptr mine.🙏🏻🙏🏻🙏🏻