Am stat nouă ani în creierii munților: în colibe, în bordeie, în case la oameni. Creștinul acela, săracul, Dumnezeu să-l odihnească, că a murit acuma, Moșul Maxim Dumbravă, el a știut mai mult de mine, acela mi-a purtat de grijă. El săracul a fost cu inițiativa: „Ehei, părinte, câte bordeie am făcut eu pe unde am lucrat, și sfinției tale să nu-ți fac?” El mi-a făcut bordeiul.
Că eu săpasem așa slab, cum am putut, toată ziua săpam. Am săpat vagoane de pământ într-un dâmb, că mi-au lăsat uneltele acolo. După aceea au venit ei. Și ei când au venit, a venit moșul cu doi feciori și a văzut cât am săpat eu: „Nu-i de ajuns, părinte”. S-au pus ei pe săpat. Au îndreptat, că era și piatră, era sub un brad mare. Au îndreptat pereții și apoi s-au dus prin pădure și au dat jos brazi uscați uite așa de groși. I-au tăiat cu beschia și au avut niște maiuri cu bucăți de cauciuc, nu se auzeau decât când crăpau, nu se auzeau când dădeau, parcă dădeau în perne.
După ce le-au despicat în două le-au cioplit frumos și au luat măsură, au măsurat săpătura din pământ. După ce au luat măsura, au cioplit drept amândoi feciorii și moșneagul și i-au încheiat laturile: „Uite, acesta ți-i bordeiul, părinte!” L-au încheiat ladă, l-au făcut drept ladă, cum închei o ladă în cepuri și l-au pus pe mal. Și pe urmă au băgat toată bârnuiala în pământ. Și iaca așa era cum e lada. Și jos au trântit un rând de bârne groase și cioplite și foltăi de brad, parcă era piele de bou. Și sus alt pod. Acum eu mă gândeam cu ce o să-l acopere ei.
Măi, zic, draniță nu-i, carton gudronat nu-i, tablă nu-i, cu ce-o să-l faceți?
— Treaba noastră, părinte. Nu te interesează pe dumneata, dacă am venit noi aici.
— Moșul Maxim, cum o să faceți?
— Treaba mea, părinte. Las că dacă ți-a fi frig sau dacă te-o ploua, noi răspundem.
Eu stăteam în genunchi și mă rugam și ei lucrau. Eu citeam mereu acatiste, psaltiri. Și ei, săracii, îmi făceau și mâncare, lucrau și acolo. Și eu mă rugam tot timpul mai deoparte, după niște brazi. După ce au terminat, au făcut bârne de 1,60 m, că era bordeiul trei metri așa și trei metri așa. Și de aici a făcut o furcă și colo una și au pus o stinghie pe care să stea bârnele de acoperiș. Și apoi au pus două bârne cioplite așa și una în mijloc, caplama. Prindea jumătate pe una, jumătate pe cealaltă, deasupra. Pe urmă au adus bunceag, adică mușchi din acela din pădure, de pe brazi răsturnați și au pus peste ele. Peste mușchi au turnat foltăi de brad, coajă de brad, și peste coaja de brad au pus puzderie de aceea de brad. Și au turnat pământul de un metru de la mal. Până sus a ieșit de o jumătate de metru. Și au bătut cu maiurile. Și era și sub un brad. La sfârșit mi-au zis:
— Părinte, dacă te-a ploua aici, noi răspundem. Părinte, poate să plouă un an de zile.
Iar deasupra mi-a pus puzderie de brad și un răsad de brăduleți de aceia verzi mici. Și au tăcut terenul, dâmbul, cum a fost întâi. Puteai să treci de o mie de ori peste el și nu știai că dedesubt e un bordei. Mi-au făcut o ușiță numai de o jumătate de metru și au adus de acasă cuie de cizmărie de-acelea mici, și au luat mușchi din acela verde și l-au cusut cu cuișoare de-acelea pe ușă. Când te uitai, vedeai o piatră cu mușchi deasupra. Și eu intram în genunchi acolo, că era mică ușița, intram așa aplecat. Înăuntru stăteai în picioare.
— Dar lumină aveați acolo?
În ușă uite numai atâta era un gemușor mic. Stăteam mai mult cu lampa, mi-au adus lampă, mi-au adus lumânări. Dar aveam un gemușor în ușă și ziua bătea soarele acolo un timp, pe urmă era întuneric. Dar noaptea era problemă, că ziua stăteam afară.
— Dar iarna stăteați permanent acolo?
— Da.
— Cu lampa?
— Aveam gemușorul acela numai atâta de mic. Și ziua aveam o coajă de brad pe el și numai o luam dimineața și se vedea lumina de sus, puteam citi numai de la gemușorul acela.
— Puteați sta în picioare acolo în bordei?
— Era de doi metri și douăzeci înălțime. Uite așa stăteam. Stăteam bine, că era înalt. Și aveam poliță de pus cărți. Și aveam măsuță. Și aveam pat. Și aveam poliță de ținut icoanele într-un colț, unde stăteau Sfintele Taine. Mi-au făcut niște îndemânări bune. Pentru un singur om era bine și cald. Mirosea frumos a brad, că erau lemne cioplite și aveau rășină. Era o mireasmă de rășină acolo.
— Și nu era curent acolo înăuntru?
— Nu era deloc curent. Era cald, bine. Am fost cu Varsanufie după vreo câțiva ani.
— Mai este și acuma?
— Nu, s-a dărâmat de-acuma. Am fost amândoi. Când am ajuns, a sărit o ciută de acolo, drept de acolo. Dar nu nimeream locul, deși mai eram cu niște oameni, că ei m-au condus, erau de prin părțile acelea. Era după mai mulți ani și se stricase. Am găsit acolo într-un colț o iconiță, niște lumânări pe care le-am lăsat acolo, o candelă de masă cu untdelemn, cum am lăsat-o când am fost, și o oală legată cu sârmă neagră, pe care mi-a adus-o odată bietul creștin acela cu niște varză înăuntru. Ușa era putrezită de acuma. Multe bucurii am avut acolo și multă liniște. Am stat din toamna lui 1952 până în vara lui 1953.
Citeam, mă rugam, și când îmi mai făceam de lucru, tăiam vreo două lemne. Pe urmă mi-a adus omul acela ferăstrău și tăiam cu dânșii când venea câte unul și mi-ajuta la tăiat. Și când eram în bordei nici nu-mi trebuiau. Un brățișor de lemne și nu mai aveam grijă. Puneam oleacă de lemne în bordei.
— Și aveați soba aceea de fier?
— Aceea de fier micuță. Acolo e și acum.
— Dar aceea se încălzește repede și se răcește repede.
— Da, dar dacă se încălzește pământul în jur, se răcește greu, că ține căldură în pământ. Dacă aceea e într-o cameră din aceasta ușor se răcește, dar acolo se încălzește.
— Dar Pahomie zice că acolo în pământ s-a îmbolnăvit!
— Dacă a fost bordeiul cu igrasie și a fost făcut la loc rău!
— Cică ieșea un curent așa din pământul acela…
— Eh, nu, l-a făcut la loc rău părintele. La loc cu igrasie. Trebuie să-l faci la pământ uscat. Moșul Maxim l-a pus la un brad mare, era uscat ca sarea pământul. Și era scurgere în toate părțile. Niciodată nu putea să stea apa acolo. Îmi spunea Părintele Galaction, când umblam cu el prin pădure: „Măi Costăchel, când faci oleacă de bordei, trebuie să-l faci la loc adăpostit, la loc cu scurgere, că dacă îl faci într-o mlaștină acolo, pământul e plin de apă, te calicești”. Câți nu s-au calicit așa? Părintele Macarie nu s-a calicit în pădure?
— Da, am fost acolo.
— Stătea într-o groapă, venea apa din toate părțile.
— Stătea într-o bortă acolo și…
— Vai de mine și de mine! Nici nu mi-a spus unde îl face, că dacă-mi spunea, mă duceam la el: „Măi, nu sta acolo!” Că el, săracul, a răcit în pădure și de acolo a murit.
— Da, de acolo a murit.
— Da. S-a mântuit, că tot a avut o râvnă.
— Și acesta, Pahomie, tot acolo s-a îmbolnăvit.
— Tot. Dar ei, părinte, să-ți mai spun ceva. Erau oameni de la câmp. Și eu sunt de la câmp, dar eu am trăit aici. Fratele meu Vasile n-a răcit din pădure și a murit? Că nu știe să se păzească. Trebuie să știi. Pe mine Părintele Galaction m-a învățat: „Măi Costăchel, dumneata ești slăbuț, dacă nu știi să te păzești ești gata. Să fii cu grijă mare când dormi acolo, să te întorci mereu, fă focul, mișcă-te, fă ceva. Că dacă te-ai culca ca aici, că ai să dormi cât colo — «dorm patru ceasuri!» —, ehe! Te trezești țeapăn, nu te mai scoli”. Dormeam zece minute, iepurește: „Gata, mai pun un lemn”. Ce făceam de cu seară? Mi-aduceam un buștean din aceia uscați și lungi din pădure și făceam focul și îi puneam întregi pe foc. N-aveam cu ce să-i tai singur. Ii puneam cât erau de lungi.
— Când erați în colibă?
— Când eram în colibă. Și ei ardeau la mijloc și pe urmă mă sculam și puneam rădăcinile, pe urmă puneam vârfurile. Toată noaptea, și focul ardea înainte.
— Când stăteați în colibă erați în pericol?
— În colibă eram în pericol de două ori. Odată că se vedea focul noaptea la distanță mare. Al doilea că și fiarele puteau să te atace.
— Și oamenii.
— Și oamenii. Și coliba era afară. Apoi după ce am făcut bordeiul am stricat-o și am pus tot pe foc și am pus frunze, de nu se mai știa unde a fost coliba. Numai un vraf mare de cenușă. Acela, chiar dacă am pus frunze, dacă ar fi dat unul cu picioarele, ar fi aflat cenușă. Dar nu se cunoștea, că i-am pus vreascuri, cutare.
— În bordei erați asigurat?
— Aaa , păi am stat bine. Când m-am văzut eu în bordei, nu te bucuri tu dacă te vezi în cel mai mare palat din lume cum m-am bucurat eu când m-am văzut în bordei. Ce, mai încape vorbă? Liniște, miros de brad, știi, lemnul de brad proaspăt, era un miros de rășină de parcă stăteai numai lângă brad. Și numai ce auzeai noaptea: pârr, pârr, pac! Acela dacă se usucă pocnește. Pocneau fibrele acelea. Da, frumos! Slavă Preasfântului Dumnezeu! Aveam un izvoraș, toată noaptea îl ascultam vorbind, dacă lăsam ușa deschisă.
Auzi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Puterea împăratului stă întru multa oștire și puterea celui din pustie întru multa rugăciune, căderea celui din obște e neascultarea și căderea celui din liniște dacă împuținează pravila”. Că dacă te rugai zi și noapte, credeai că ești în Sfânta Sfintelor și îți ajungea un cartof și oleacă de urzici făcute cu apă. Te întărea puterea Duhului Sfânt. Postul este maica sănătății și lungimea vieții.
Și zice Sfântul Isaac Sirul: „Liniștea e vârf al săvârșirii monahului”. Iar Sfântul Efrem zice: „De iubești mântuirea, iubește și liniștea, că liniștea e cel mai mare liman al sufletului, unde omul poate să se roage lui Dumnezeu fără răspândire”. Acolo, când citești o carte și te-ai curățit oleacă prin post și prin rugăciune — când citeam în Patericul egiptean —, nu credeai că citești, parcă vorbeam cu Sfântul Antonie, cu Sfântul Macarie, cu Sfântul Sisoe, cu Sfântul Pamvo. Parcă-i vedeam, pentru că mintea se curăță și se luminează la liniște și la post și la rugăciune.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 19