Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la Mănăstirea Cutlumuș, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare și reînnoită de Mihai Viteazul. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la chinotită (conducerea comunității atonite), ne-a spus: „Asta-i mănăstirea românească”, că era ctitorită de domnitori români. Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simțit bine, că era o mănăstire făcută de-ai noștri.
Apoi ne-a zis: „În programul nostru avem să vizităm și Mănăstirea Stavronikita – acolo era arhimandritul Vasile, un prieten de-al nostru -, apoi Mănăstirea Filoteu și Mănăstirea Caracalu, făcută de Petru Șchiopul. Și mergând spre Mănăstirea Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Ăsta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „Măi, ăsta-i mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl chemă. Simplu monah. Nu-i cleric”.
Și noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi și noapte, cu starețul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele șapte laude și Psaltirea. Și am întrebat cum să ieșim la Pustnicul Paisie. Și ne-au spus: „Faceți la stânga, pe unde merg mașinile de la Careia la Stavronikita, dar ca să ieșiți la el, o luați așa”. Și aveam călăuză pe Haralambie Nikiforidis, student la teologie la București. Dar el, deși știa grecește, dacă nu umblase mult prin Sfântul Munte, nu știa în ce parte este pustnicul.
Și i-au spus ăștia: „O luați cam la dreapta, dați de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulți, și apoi dați de o cărare mai pronunțată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: «Mamă, acela-i făcător de minuni, e înaintevăzător». Și s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Și a fugit din Sinai că acolo vin mai mulți turiști. Și el a zis: «Las’ că în Sfântul Munte Athos nu mai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare liniște»”.
Am mers noi și tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Și spini mari. Erau și copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca și porumbarii, dacă ați văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Și noi, ca să nu ne agățăm, am pus dulamele în brâu și spinii ne înțepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? Ne-au spus că spinii aceia primăvara când înfloresc e o frumusețe de flori și de mireasmă. Au o mireasmă grozavă, când înfloresc, strâng albinele de pe dânșii miere și polen. De aceea nu-i curăță, îi lasă acolo, că aceia cresc de la sine pe acolo.
Și mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Și ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Și iată cu mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduț, un gard vechi de lemne și o portiță veche, și înăuntru o grădinuță, câțiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiță de aici, era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma și pe urmă cobora într-o prăpastie drept în jos. Și ne-a spus ăsta: „Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el și când sună clopotul iese el la noi”.
Aici era un scaun de sta lângă copacii aceștia și noi am tras de câteva ori de sârma aceea și am stat să vedem ce are să fie. Și erau trepte care coborau. Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barba albă, cu capul gol: „Oriste! Oriste!” Adică, pe grecește „Poftiți! Poftiți!”.
A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peștera lui, un pârâu cu apă rece. Și când ne-a văzut săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el? Ne-a dus într-un pridvoraș așa, cam de doi metri, unde era o măsuță și un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar de apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ți vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar de apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 de km pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar de apă rece, câte două smochine și dulceață de cireșe.
– Oriste, oriste!
L-am întrebat:
– Mai ai apă?
Nimic nu ne mai trebuia! Am băut câte trei-patru pahare de apă. Și el spunea să bem puțină că e prea rece. După aceea, el ne-a spus pe nume la toți:
– Părintele stareț Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părintele arhimandrit Cleopa Ilie, bine ați venit!
Ne-a zis pe nume la fiecare, deși nu ne-a mai văzut și nici noi nu l-am mai văzut, dar nici no să-l mai vedem, decât pe cealaltă lume!
– Ce zice?
– V-a zis pe nume la toți, cum vă cheamă.
Și pe urmă a început a se smeri el:
– Tare-i rău, zice, de un călugăr când îi prisosește numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a amenințat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să scap de lume, și aici a ieșit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă ați venit să întrebați ceva, întrebați, că vorbesc…
Și eu am întrebat, că aveam translator:
– Părinte Paisie, unde se mântuiește omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, și de cealaltă parte de pârâu și dincoace? Aici sau în viața de obște, în mănăstire cu viață de obște, sau în cele cu viață de sine? Sau în oraș, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?
Ah, ce înțelepțește a răspuns! Zice:
– Dragii mei, cine are trei lucruri: credință dreaptă în Dumnezeu, smerenie și fapte bune, se mântuiește oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuiește.
Așa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – să nu socoți că ai făcut ceva bun în fața lui Dumnezeu – și credință dreaptă în Dumnezeu. Așa ne-a zis. Ne-am minunat. Și pe urmă a întrebat Ioanichie:
– Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că Părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?
M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moși acolo, unu-i moșul Varlaam Vântu, a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.
Și i-am zis:
– Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?
Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin în țară.
Și a răspuns pustnicul:
Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El știa tot.) Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuiește ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo și o să aibă multă răbdare, se mântuiește ca un apostol.
Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Și i-a mai zis:
– Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să și faci câte ceva din ceea ce scrii.
Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:
– Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?
Că el de aceea a și venit. Acolo sunt frumoase picturi. Ce-i în Sfântul Munte! Picturile lui Panselinos. Cele mai frumoase picturi din lume le găsești în Sfântul Munte. Au fost pictori bizantini, zugravi strașnici. Zice:
– Bine este a-i picta pe sfinți, dar mai bine este a ne face sfinți.
Starețul a întrebat:
– Părinte, eu ce să fac?
– Dumneata ești starețul. Să conduci mănăstirea cu blândețe și cu îndelungă răbdare, dacă vrei să câștigi mai mult.
Așa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Și puțin ce-a vorbit. Și a zis:
– Dumneavoastră ați venit la noi și v-ați rătăcit. Și v-ați ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că ați făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeți.
Noi eram osteniți. Câtă apă am băut!
– Dar unde ați vrut să ajungeți?
– Am vrut să ajungem până diseară la Stavronikita. (Aceea e o mănăstire mare pe malul mării. Arhimandritul Vasile e stareț acolo).
– Nu sunteți departe de această mănăstire.
Și a luat el un bățișor, cu capul gol și desculț, și ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu știu dacă am mers o jumătate de ceas și am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ și s-a dus în treaba lui.
Ilie Cleopa; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 15