Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Părintele Cleopa mi-a zis

Ilie Cleopa
Distribuie

Părinții mei au fost oameni credincioși, dar nu extraordinar de evlavioși, erau ca tot omul. Bunica mea m-a crescut la țară. Mergeam în fiecare an la ea și acolo am văzut credința unei bătrâne fără carte. Auzeam din cameră cum făcea metanii, se auzea cum răsuna podeaua. Eu mă culcam, mă trezeam și iar auzeam cum bătea metanii, toată noaptea se ruga. Și-mi zicea: „Nu te culca fără rugăciune". În fiecare seară mă punea să mă rog. Mi-aduc aminte că nu dormea niciodată cu capul descoperit. Totdeauna dormea cu capul acoperit. O vedeam cu capul descoperit numai când se spăla pe cap cu gaz, cum se spălau bătrânii. Acolo am văzut pentru prima oară credința. Era într-un sat uitat, cu o biserică mică, dar totdeauna când intram în acea biserică mică simțeam ceva, ceva care nu era ca afară. Și eram doar un copil de 10-12 ani.

Timpul a trecut și am dat la Facultatea de medicină veterinară. Am intrat între primii acolo; operam cai, pisici, vaci, câini. Dar un profesor nu știu ce a avut cu mine, era o problemă a lui cu un unchi al meu, care avea numele meu, și m-a persecutat. Eram primul în an, dar la obiectul lui nu treceam. Eram primul la chimie, mi s-a propus în anul întâi să fiu asistent universitar la chimie. Spun asta nu ca să mă laud, ci ca situație a vieții. Dar profesorul acesta care mă asuprea era o mare personalitate, cel mai mare profesor la anatomie comparată din toată țara, și a făcut ce a făcut și m-a căzut la examen în ultimul an, nevrând să mă treacă. Deși știam toată materia și toți profesorii îl rugau: „Trece-l, trece-l", el răspundea: „Nu". Și m-a dat afară din facultate. În anul trei aveam luate toate examenele, dar m-a exmatriculat și mi-a zis: „Dacă vrei să vii la anul, trebuie să dai examenele din nou". Și eu intrasem primul.


Eram într-o derută. Era în anul 1995. Aveam gânduri atât de negre, nu erau de sinucidere, dar simțeam un duh rău care mă chinuia. Așa am ajuns la Părintele Cleopa. Eram la ASCOR, mă duceam cu studenții și cântam colinzi și am auzit de Părintele Cleopa. M-am gândit: „Hai să mă duc și eu la el". Am ajuns la el abia în 1996, dar înainte de asta mi-am zis: "Hai să dau și la Teologie la facultate". Îmi spunea și un prieten: „Hai, pune-te și învață". Bunica îmi zicea și ea: „Mamă, ar fi bine să dai și tu la Teologie". Bunica, cea care bătea metanii, ea mă îndemna: „Bine ar fi, mamă, să mergi la Teologie. Decât la animale, mai bine la Dumnezeu". Dar când învățam pentru Teologie nu îmi intra nimic în cap. Nu-mi intrau în cap versetele pe care trebuia să le rețin pentru examene. La medicină era altceva, învățam biologie, disecam măruntaie, învățam altfel. Aici nu intra nimic, parcă eram bătut în cap.


Și astfel, în luna lui aprilie 1996, împreună cu un grup de studenți, am mers în pelerinaj la Mănăstirea Sihăstria. Era primăvară, urcam dealul spre chilia Părintelui Cleopa. Și urcând, îl auzeam pe bătrânul vorbind afară — eu nu-l auzisem niciodată în viața mea — și simțeam cum iese răul din mine. Era ca o exorcizare, simțeam sfințenia lui. Nu știam ce se întâmplă cu mine, simțeam că iese afară răul. Înainte mă apăsa așa o deznădejde, ca și cum ai avea peste tine un pietroi de care nu mai aveai nici o șansă să scapi. Eram într-o depresie severă. Gândiți-vă ce înseamnă să fii primul și să fii dat afară. Să-ți faci planuri de slavă, dorințe, orgolii, să ți se propună să fii cineva și la urmă să fii dat afară!


Și urcând la bătrânul simțeam că iese din mine câte oleacă toată deznădejdea, numai auzind vocea, fără să înțeleg ce spune. Și când am ajuns acolo unde predica el, am simțit o pace care nu știam ce este. Când am ajuns în fața lui am simțit o pace și o bucurie pe care n-am simțit-o niciodată, ca și cum aș fi renăscut, Eu nu am simțit niciodată în viața mea lucrurile acestea duhovnicești, nu știam să fac diferența, și eram uimit. Eram un tânăr care nu știa ce înseamnă viața, stăteam și mă uitam la acest bătrân cum vorbea la chilie afară. Vorbea așa de frumos. Și mi-am zis: „Ce se întâmplă aici? Cine este acest om pe care numai auzindu-l a ieșit din mine tot răul?" Eu ca și copil, ca și tânăr care nu citisem, vedeam aievea omul harismatic, omul sfânt, față către față. Apoi m-am apucat să citesc: Patericul românesc, Patericul egiptean, dar până atunci n-am citit nimic duhovnicesc, citeam tratate de medicină veterinară, operam, nu citeam Teologie. Eu nu știam Teologie, dar am simțit și am văzut în el întruchiparea Teologiei, a bătrânilor de demult.


Și am zis: „Ia să vorbesc și eu cu el". Am luat și eu curaj. Era acolo la chilie un ucenic de-al lui care n-a vrut să mă primească. Îi ziceam:

— Părinte, te rog, dă-mi voie.


— Nu, e obosit.


Era în 1996, cu doi ani înainte de a muri, era bolnav bătrânul. Iar eu strigam ca orbul din Evanghelie: Iisuse, miluiește-mă.


— Dar, te rog, dă-mi voie.


Bătrânul nu m-a văzut, dar a auzit vocea și i-a strigat ucenicului:


— Lasă-l, măi, să intre.


— Cuvioase, a încercat ucenicul să-l convingă.


— Măi, tu n-auzi? Lasă-l să intre.


Am intrat înăuntru. Avea o privire! Eu l-am văzut ca pe un om uriaș, ca pe un uriaș din poveștile de demult, cu barba aceea albă și o forță interioară extraordinară, ca de cremene. Așa am simțit eu. Și m-a întrebat:

— Ce vrei?


— Uitați, părinte, așa. Am fost la facultatea de medicină veterinară și am avut o problemă.


— Aa, la facultatea de medicină veterinară, ia să văd. Și te-au dat afară ăștia, nu?


Eu nu apucasem să-i spun. Tocmai voiam să-i spun că m-au dat afară.


— Te-au dat afară, nu?


— Da.


— Bun.


Eu am întrebat:


— Cum adică bun? Cum să fie un lucru bun dacă e rău?


— Este bun că este altă cale aici.

Atunci i-am zis:


— Uitați, m-am gândit și eu să dau la Teologie, dar nu-mi intră nimic în capul acesta, nu pricep.


— Stai în genunchi, zice.


A făcut o rugăciune; și acum, după mai mult de douăzeci de ani, îmi aduc aminte, nu am mai auzit așa ceva. Simțeai că vorbește cu Dumnezeu: „ÎMPĂRATE CERESC, MÂNGÂIETORULE…”. Vorbea cu Dumnezeu, nu cum spunem noi rugăciunile în grabă… „DESCHIDE-I MINTEA ȘI INIMA ROBULUI TĂU SĂ PRICEAPĂ EVANGHELIA TA". Se ridica părul pe mine. „ÎN NUMELE TATĂLUI Șl AL FIULUI Șl AL SFÂNTULUI DUH. AMIN. Gata, ridică-te". M-am ridicat. Parcă înviasem. Aveam o bucurie! Nici acum, după mai mult de douăzeci de ani, n-am uitat.


— Acum, mi-a zis, du-te înapoi și învață.

— Părinte, zic eu, dar să mai dau anul ăsta?


Erau cinci-șase pe loc. Era de învățat o dogmatică întreagă — primul examen; Istoria Bisericii Ortodoxe Române toată, Istoria Bisericii Universale toată — al doilea examen; al treilea era Limba Română, plus eliminatoriile Liturgica, Mica Biblie și Muzica. Erau unii care dădeau de trei-patru ani și nu luau. Era foarte greu.


— Părinte, dar să dau anul viitor, că nu cred că pot acum. N-am învățat, nu merge. Mai am numai trei luni până la examen.


— MĂI, ASCULTĂ LA MINE, a zis, ACUMA S-A DESCHIS POARTA PENTRU TINE. Dacă nu i dai acum, nu vei mai lua NICIODATĂ și toată viața ai să regreți.


— Nu, părinte, nu dau, că n-am învățat.


— Măi, tu n-auzi ce zic eu? FĂ ASCULTARE DE MINE, ai înțeles? Du-te și învață, atât. Și dă, că ai să intri.


M-am dus acasă. M-a marcat puterea lui. M-am dus acasă și am început să învăț. Nici mie nu-mi vine să cred cum învățam. Rețineam zeci de versete. Aveam un prieten care mă asculta și îi spuneam lui pe de rost. Parcă mi s-a deschis capul și intra știința. Rețineam zeci de versete, dar n-am apucat să învăț tot, că era foarte mult. Nu aveai cum să înveți atâtea volume de materiale în atât de scurt timp.


A venit vremea examenelor. În timpul ăsta mă rugam. Eram acasă la părinții mei și examenul era după-amiază. Și eu dimineața repetam pentru ultima oară. Și am adormit cu cartea pe pat. Am adormit și am visat că eram pe sală la facultate și striga cineva numele meu și locul pe care îl aveam în sală: „banca a treia de la geam". Și intră o profesoară în clasă, pune ceva pe masă și zice: „Să tragă cineva subiectele pentru examen". După aceea a scris pe tablă: "1. Sfânta Treime. Antinomii și deosebiri, 2. Preacinstirea Maicii Domnului".


M-am trezit brusc și mă întrebam ce s-a întâmplat. N-am mai pățit niciodată așa ceva. Am zis totuși să citesc la subiectele acestea și m-am dus la examen. Eram șase pe loc, era coadă mare. Mi-am auzit strigat numele și locul, precum în vis. A început să-mi bată inima tare. Am intrat, am stat în banca a treia de la geam, a intrat doamna, a pus un plic pe masă, ca în vis. Cineva a tras subiectul, doamna a scris pe tablă: „1. Sfânta Treime. Antinomii și deosebiri, 2. Preacinstirea Maicii Domnului".


Am rămas înmărmurit. Colegii au început toți să scrie. Doamna m-a întrebat:

— Dumneavoastră nu scrieți?


Mie îmi tremura mâna.


— Da, da, imediat. Scriu.


— Vă e rău? Doriți vreun medicament?


— Nu, nu.


— Aveți emoții?


— Da, dar îmi revin.


Am început să scriu. Am scris tot și am ieșit afară.


Peste două zile aveam alt examen, la istorie. Era al doilea examen mai greu. Pe cele eliminatorii le-am luat: Mica Biblie, Muzică. La Muzică intrau șase, picau trei, a fost foarte dur la Muzică. Au picat o sută de oameni la eliminatorii. Mie mi-a dat Dumnezeu oleacă de voce, am știut și am trecut.


La al doilea examen s-a întâmplat la fel. Am adormit cu cartea în mână, dar de data aceasta era un domn care a strigat numele meu și a zis „banca a doua de la geam", că mai plecaseră între timp dintre candidați, s-au mai triat. Iar subiectul era: „1. Sfinții Ilie lorest și Sava Brancovici, 2. Sfântul Ioan Gură de Aur". M-am trezit brusc, eram în cameră cu un prieten de-al meu care acum este și el preot, și care dădea și el examen. El, când a auzit ce am visat, a zis: „Cum să dea Sfântul Ioan Gură de Aur? Doar a dat trei ani la rând, acum nu mai dă". Fiind totuși din firea lui ascultător, a zis: „Hai să citim".


Și am învățat. Am intrat la examen, mi-am auzit strigat numele, banca a doua de la geam. A intrat profesorul, a deschis subiectul: „1. Mitropoliții Ilie lorest și Sava Brancovici, 2. Sfântul Ioan Gură de Aur". Eu am scos un strigăt de bucurie. Profesorul a zis: „Vă dau afară, nu mai vorbiți?”. Am început să scriu și am luat și examenul ăsta. Când am ieșit afară, prietenul mi-a zis: „Măi, ai avut dreptate". Așa am dat noi la Teologie. La al treilea examen, la Română, n-am avut probleme.


Am intrat al doilea. Când m-am dus să mă uit Ia rezultate, nu mă găseam, mă gândeam că am căzut. Am început să mă uit de jos în sus. Mulți căzuseră, luaseră note mici. Când am văzut că l-am luat, a fost unul dintre momentele cele mai fericite din viața mea. M-am dus la Părintele Cleopa să-i mulțumesc. L-am găsit iarăși predicând. Era obosit. M-am dus și m-am pus într-un colț pe o băncuță acolo afară, sub copertină, unde vorbea el. Și după ce a terminat cuvântul, deși mă văzuse o singură dată, atunci când m-a încurajat, și acum nu apucasem să-i zic nimic despre cele întâmplate, mi-a spus: ,Ți-am spus eu, nu?” Eu îi spusesem că nu mai dau, că nu intru și el îmi zisese: „Dă, că o să intri anul ăsta".


Ți-am spus eu că așa o să fie? Mânca-te-ar raiul să te mănânce!


Apoi m-a chemat la el. N-am să uit niciodată. M-a sărutat pe frunte și după aceea s-a uitat în ochii mei. Atâta izvor de iubire curgea din ochii lui, ziceai că intră în tine toată dragostea lui. N-am simțit nici Ia părinții mei o asemenea dragoste, o dragoste pe care nu poți să o compari cu ceva. O iubire care izvora din el. M-a sărutat pe frunte și m-a strâns în brațe: „Să ne vedem la rai". O asemenea iubire la nimeni n-am văzut. Izvora iubire din ochii lui și intra ca într-un iureș, ca într-o cascadă în inimă.


Și vreau să spun că anul următor, când voiam eu să dau admitere, s-a introdus la examen o medie de departajare pe care eu nu o aveam, un barem. Deci dacă nu intram atunci, după cum spusese părintele, nu mai puteam intra. Dar a avut darul acesta al prorociei, darul înainte-vederii. Mi-a spus: „Atât. Acum. Anul viitor nu vei mai intra. Dacă nu dai acum, nu o să mai poți da. O să-ți pară rău tot restul vieții".


Anul următor m-am întors la el, căci mi-a zis: „O să mai vii pe la mine". În facultate au fost niște incidente, niște ispite, și i-am zis: „Părinte, eu m-am dezamăgit cumva. Eu m-am așteptat să văd îngeri, dar n-am văzut îngeri, ci am văzut oameni, unii dintre ei ca fiecare". Iar părintele mi-a zis: „Nu judeca pe nimeni, trebuie să înveți să termini facultatea. Nu judeca pe nimeni și mergi mai departe. Nu fă tu!” Mi-a dat exemplul cu Moșul Gheorghe Lazăr, cu cei trei călugări care judecau și cărora Moșul Gheorghe le-a zis: „Nu fă tu, bă! Tu să nu faci răul, să faci binele".


Și m-a întrebat:


— Vrei să ajungi preot?


— Părinte, mi-aș dori să ajung preot. În cea mai săracă parohie, dacă o să o am, în cea mai mică parohie, plină de noroaie, numai să fiu în slujba lui Dumnezeu.


Și a spus el, râzând:

— Hă, hă, așa o să fie, măi! O să ajungi preot și o să ai o parohie sub o sută de case. Cea mai săracă și mai amărâtă, dar n-ai să mori de foame.


Și s-a împlinit. Mi-am adus aminte peste ani de ceea ce mi-a zis:


— Dacă ai să fii preotul lui Dumnezeu n-ai sâ mori de foame, Dumnezeu o să te ajute în toate! Și zece oameni dacă o să ai, aceia o să te iubească și o să trăiești.


Și așa sunt acuma. Satul meu este sub o sută de case, am 15 ani de parohie și n-am murit de foame niciodată. Mie îmi place mult pilda cu Sfântul Ilie la văduva de la Sarepta Sidonului (III Regi 17, 9-24). În vasul văduvei aceleia pe care Sfântul Ilie îl binecuvântase era puțin, o mână de făină, dar se înmulțea. Nu era plin nici vasul de făină, nici ulciorul de ulei, dar vasul acela avea tot timpul ceva în el. Nu era nici gol, nici plin, ci cât era nevoie. Așa este și la mine.


În anul 1997 a fost ultima oară când am apucat să vorbesc cu Părintele Cleopa. Eu îi spuneam:


— Am să mai vin la sfinția voastră, am să mai vin.


— De acuma nu cred că ne mai vedem. Vreau să-ți dau trei sfaturi de preoție. Vrei?


— Vreau.


— Primul: să crezi în Dumnezeu, nu-i nimic mai puternic decât credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeu mută munții. Să crezi în Dumnezeu orice ar fi. Să crezi în Dumnezeu și să-L iubești pe El.


Al doilea: oamenii din parohie maturi să-ți fie ca părinții tăi, cei de-o seamă cu tine ca frații tăi, iar cei mici precum copiii tăi.


Al treilea: să nu pui taxă niciodată pe nimic și ai să trăiești. Dacă te întreabă cât costă, să le spui să dea cât vrea. Să-i iubești pe oameni.


Am reținut cuvintele lui și așa am încercat să-i privesc pe oameni: pe cei maturi ca pe părinții mei, pe cei de-o seamă ca pe frați și pe copii ca și pe copiii mei.


Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu el, în câteva cuvinte. Și mi-a mai zis un lucru. Părintele Cleopa avea mare evlavie pentru cei adormiți. Mi-a zis: „Să pomenești adormiții mai mult decât îți dau oamenii bani. Fie-ți milă de ei și cei adormiți te vor scoate prin rugăciunile lor din multe ispite. Eu îi pomenesc și îi văd". „Cum îi vedeți?” „Îi văd cum trec prin fața ochilor mei. Au nevoie mare de rugăciune. Pomenește-i că nu te doare gura. Proscomidia scoate din iad sufletele".


Primul loc unde am fost trimis după ce am terminat Teologia era o filie, iar acolo lumea nu era obișnuită cu preotul. Când mergeam cu ajunul, cu boboteaza, prin sat, unii mă primeau, dar la unele case vedeam luminile aprinse, iar când mă apropiam, luminile se stingeau brusc și se făcea o liniște de mormânt, ca și cum nu ar fi nimeni acasă. Băteam în ușă, nu era nici un răspuns. La început mă tulburam, dar apoi îmi venea în gând cuvântul Părintelui Cleopa că aceștia sunt frații mei, surorile mele și atunci le puneam la ușă câte o sacoșică cu mâncare, niște hăinuțe, după care le binecuvântam casa de afară și plecam. A doua zi primeam telefon din partea lor: „Părinte, ne iertați, am găsit acolo niște daruri, ne pare rău că n-am fost acasă". Eu le răspundeam: „Nu-i nimica, nu contează, cu altă ocazie o să fiți acasă când vă voi cerceta. Eu v-am binecuvântat bucuros de afară". Am mai vorbit cu unii care le-au mai adus ajutoare, căci erau oameni săraci acolo, iar acum, cu mila Domnului, merg mai toți la biserică.


După aceea am fost mutat la o altă parohie. Preoția mea nu a fost ușoară acolo unde sunt eu. Este o parohie mică. Părintele Cleopa mi-a zis un cuvânt: „Știi ce înseamnă preoția? Preoția înseamnă rugăciune multă și statornicie. Statornicie și răbdare". Am o parohie sub o sută de case, din care jumătate sunt văduvi. Sunt noroaie, e greu, oameni săraci, amărâți, dar uite că am 15 ani de când sunt acolo și simt că Părintele Cleopa și dragostea lui m-a ținut. Aveam momente grele când slujeam în frig, când aveam geamurile sparte, se stricase soba. Îți înghețau oasele din tine la minus 29 de grade, cum am slujit acum câțiva ani și nu aveam sobă. Când am intrat cu Sfintele Daruri, la „Ca pe împăratul. erau înghețate în parte, ca și cum ar fi fost sloiuri de gheață pe mare. Așa m-am împărtășit și n-am avut nimic. Înainte am fost la o altă parohie, dar acolo răceam și eram slăbit și cu medicamentele după mine. De când stau aici, nu mai răcesc. De ani de zile nu mai răcesc. Nu mai iau medicamente. Și am mari bucurii. Și l-am simțit de multe ori pe Părintele Cleopa că a fost alături de mine în momente grele.


Tot timpul îl pomenesc și mi-aduc aminte cu bucurie de el. Dragostea din ochii lui nu o s-o uit niciodată. El iubea cu sinceritate. Iubea pe oameni din adâncul său. Era asemenea unui izvor care curgea, dar nu se mai oprea. În momentul în care m-a privit în ochi. era ca și cum ai da drumul la izvor și nu se mai termină. Și o bucurie care te inunda, o simțeai în toți porii. M-a strâns în brațe și mi-a zis: „Lasă, nu te lăsa. Credință, credință, Dumnezeu e cu noi".


Așa am venit eu la Dumnezeu. așa m-a chemat. Și apoi mi-am dat seama, peste ani, că Dumnezeu a făcut să mi se închidă calea la medicină ca să vin aici, să nu reușesc la început să învăț la Teologie. ca să-l caut pe Părintele Cleopa. Mulți ani n-am înțeles. După aceea am văzut că acolo unde crezi tu că este un eșec total, de fapt nu e o ratare. ci e un câștig. Eu n-am vrut să mă fac preot, consideram preoția ca ceva foarte măreț. Nu o neglijam, ci o consideram ceva măreț și că eu nu sunt vrednic de ea. Mi-am zis: „Hai mai bine să lucrez cu animalele". Și Dumnezeu m-a luat de la animale și m-a adus aici. Bătrânul așa a zis: „O să ai o parohie sub o sută de case, cea mai săracă, plină de noroaie, mai săracă decât ea nu există acolo, dar n-ai să mori de foame niciodată și de toate o să ai, dacă — a zis un dacă — dacă ai să încerci să fii preotul lui Dumnezeu. N-a zis că «ai să fii», ci că «ai să încerci»".


Părintele Cleopa a avut o credință foarte mare. Cu o mare putere, a fost un mare ascet. Un om care a iubit cu sinceritate, fără lucruri ascunse. Și smerit, foarte smerit. Mulți ani când îl auzeam zicând: „Eu sunt Moșul Putregai", nu prea îl credeam, dar cu timpul mi-am dat seama că era sincer. A fost un adevărat om smerit, cu toate că acea mari daruri și taine, dar a fost un om smerit. EI nu spunea numai așa, de complezență, că e Moșu Putregai, el chiar și credea că este.


Avea atât de multe daruri, că se completau unele pe altele. Nu știai unde se termină unul și unde începe altul. Așa l-am văzut eu pe Părintele Cleopa. Avea puterea aceea de la Dumnezeu. Dumnezeu a lucrat prin el, prin cuvintele lui. Tot ce a vorbit el s-a împlinit. A avut darul prorociei, al înainte-vederii. Așa am intrat la Facultatea de Teologie și am ajuns preot datorită lui. Acum am pe Sfânta Masă o poză mică cu el și mă uit tot timpul la el. De câte ori slujesc Sfânta Liturghie îi văd chipul și când îl pomenesc mă umplu de bucurie.


Cleopa Ilie; Mânca-v-ar Raiul vol. 4

Distribuie