Cine poate să fie sigur că vom ajunge până mâine sau peste un ceas? De aceea, pentru că viața noastră este nesigură pe pământ și toate se opresc la mormânt, în cele ce urmează vom vorbi despre două lucruri: despre moarte și conștiință.
Mai întâi, după dreptate, să vorbim despre moarte. Porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, după greșeala protopărinților noștri, a fost acesta: Cu moarte veți muri. Și într-adevăr, după călcarea poruncii, două morți au venit asupra neamului omenesc. Adam, după 930 de ani, și Eva, după 950 de ani, au primit moartea trupească, iar moartea duhovnicească a fost lungă de 5508 ani, până la venirea în trup a Noului Adam – Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru.
Dar oare din care pricină Adam a numit-o Eva, adică „viață”, deși se cuvenea s-o numească moarte, că prin ea a venit moartea în lume? Așa era cu dreptate. Dar în loc s-o numească moarte, o numește viață, că zice: Și a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tâlcuiește viață.
Deci cum prin Eva vine moartea și Adam o numește viață? Care-i pricina? Care-i taina dezlegării aici? Iată care! Să auzim ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Pentru două pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viață. Mai întâi că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, și a adus în viață prima ființă omenească. A doua, că prin Eva cea tainică, prin strănepoata Evei celei dintâi, adică prin Preasfântă, Preacurata Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, avea să vină în lume viața, adică Hristos”.
Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc și făptură cea dintâi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întâi, că va fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura – deci o tâlcuire o avem în Scriptură și una în Tradiție, de la Sfinții Părinți -, iar a doua, că deși moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui să vină la plinirea vremii și viața.
A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărâma neamul omenesc: femeia, lemnul și neascultarea. La plinirea vremii, Noul Adam – Hristos – tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul și ascultare. Cu cele împotrivă pe cele împotrivă le-a surpat.
Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc până la moarte cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam și a noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită din lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii și a oțetului; și prin Preasfânta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică, s-a vindecat păcatul Evei și moartea care a venit în lume.
Dar cuvântul nostru privește în altă parte. Au trecut de la Adam până la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din viața omului nimic.
A trăit Adam 930 de ani și Eva 950 de ani, iar Noe, alt Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc și plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă să păzească în toată vremea lui, de când s-a născut, un mare dar: oasele lui Adam, corpul lui Adam, strămoșul lui.
Cele mai scumpe moaște din lume le păstra el și până la dânsul le-au păstrat alți patriarhi mai vechi decât dânsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al șaselea. Și le-au dat unul la altul, pe un dar preascump, prima zidire ieșită din mâna lui Dumnezeu: oasele lui Adam.
Noe, când era de 500 de ani, ați auzit Scriptura, s-a căsătorit, și 100 de ani trăind, a avut cei trei fii: pe Sim, Ham și Iafet. Și când era Noe de 600 de ani a început potopul și a ținut un an de zile furia potopului.
A plouat 40 de zile și 40 de nopți, iar corabia de abia la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere: Iar din luna a zecea până în luna a șasea au scăzut apele, trei luni de zile, și de-abia au început să vadă vârfurile munților celor mai mari din lume.
Să fi fost atunci cu corabia lângă Noe, să vezi în toată România de-abia vârful Ceahlăului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vârful Ineului din Maramureș, sau, dacă erai în Asia, vârful Himalaia sau alți munți. Abia se zăreau atunci numai vârfurile munților, iar vuietul apelor și tulburarea văzduhului nu încetase.
Din luna a șaptea până în luna a patra mai scăzând apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Când a ieșit Noe din corabie, lângă Munții Ararat, azi în Armenia, pustiu era pământul, plin de mâl, plin de furia și urgia lui Dumnezeu, că se înecase tot ce era viu, afară de cei ce erau în pântecele corabiei. Au ieșit în câmpia Senar și au adus jertfă lui Dumnezeu.
Apoi s-a arătat curcubeul, după cum știți, semn de legătură veșnică între om și Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă. Și au ieșit fiii lui Noe – Sim, Ham și Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa – de aceea sunt negri acolo, că Ham a fost blestemat -, iar lui Iafet i-a dat Europa.
Dar a avut grijă mare Noe, când a despărțit pe fii săi, că au plecat fiecare în altă direcție, după ce s-au înmulțit, să le dea un mare odor neprețuit pe care îl purtase în corabie și de care avusese grijă mai mare decât de tot aurul. Era trupul lui Adam, așa cum l-a făcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. Și le-a zis Noe: „Dragii mei, pământul este înaintea voastră; de acum creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul, că așa a zis Dumnezeu”; că a doua oară a binecuvântat pe om cu același cuvânt dintâi, cum este scris în Biblie.
„Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu va dau pietre scumpe. Acestea le veți găsi voi pe pământ și prin munți și oriunde. Vă dau un lucru mai scump decât toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din lume”.
Și le-a împărțit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:
– Dar ce ne folosesc nouă acestea așa de mult?
– Mare folos veți lua de câte ori veți privi la dânsele!
– Care folos?
– Când veți vedea capul lui Adam, vă veți aduce aminte că sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greșit lui Dumnezeu și vă veți trezi și veți zice: „Doamne, ferește! Să nu ajungem ca strămoșul nostru! Să nu mâniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici și sufletul lui se chinuie în muncile iadului, pentru că a călcat porunca lui Dumnezeu”.
Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi: să nu uite că vor muri. Să vadă oasele lui Adam și să-și aducă aminte că și ei sunt praf și cenușă și îndată după moarte urmează judecată și vai de acela care calcă porunca lui Dumnezeu.
Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la moarte. Marele Vasile a fost întrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul:
– Spune-mi mie, o, minunatule! – că făcuseră școală împreună la Atena, pe vremea aceea fiind și la Alexandria mare cetate de cultură creștină și păgână -, spune-ne nouă care este cea mai înaltă filosofie a creștinului?
Și a zis marele Vasile:
– Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea moartea înaintea ochilor noștri.
Pentru că strămoșii noștri, atâta vreme cât au avut moartea în față, n-au greșit. De câte ori în Rai le dădea satana în minte: „Ia duceți-vă la pom și mâncați!” – căci era frumos la vedere și bun la gust rodul ce l-a omorât -, dar când se apropia, Adam zicea: „Nu mă duc”. „Dar de ce?” „A spus Dumnezeu că în ziua când voi mânca din pomul acesta, cu moarte voi muri”. Și de frica morții nu se apuca să mănânce.
Văzând satana că sunt înarmați strămoșii noștri cu această armă puternică, adică cugetarea morții, de către Făcătorul lor, ce-a gândit întâi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în șarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele și șarpele avea picioare înalte, nu mergea târâș. După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat să se târască pe pântece, i s-au luat picioarele. Picioarele șarpelui sunt în pântece și astăzi. Și asta ca să se împlinească porunca să meargă numai pe piept, să mănânce pământ și să fie blestemat pentru că prin șarpe a reușit satana să intre și să vorbească cu Adam.
– Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat șarpele.
– Iată ce a zis, a răspuns Adam: „Toți pomii Raiului, toate grădinile, desfătarea asta negrăită este a noastră, dar din cutare pom să nu mâncăm”.
– Dar de ce? a întrebat șarpele viclean.
– A spus că oricând vom mânca, cu moarte vom muri.
– Nu-i adevărat! – zice satana prin șarpe -, nu veți muri cu moarte.
– Cum se poate? Dar de ce?
– Știți de ce v-a spus Dumnezeu așa? Se teme foarte tare că, dacă veți mânca din pomul acela, vă veți face dumnezei ca și Dânsul veți fi asemenea Lui, și, din marea răutate ce are pe voi, ca să nu vă înălțați ca El, v-a oprit să mâncați de acolo; că în orice zi veți mânca, ochii voștri se vor deschide și veți fi ca niște dumnezei!
Auzi? Dumnezeu spune lui Adam că va muri și șarpele îi spune că nu va muri! Și Adam lasă pe Ziditorul său și ascultă de șarpe, adică de satana, care vorbea prin gura șarpelui. Și crezând aceasta, calcă porunca și moștenește îndoită moartea: și pe cea trupească și pe cea duhovnicească!
Părinților, iubiți credincioși, maicilor și surorilor, câteva suflete sunteți aici. Eu în viața mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri și ori aș vorbi la două urechi, ori la două mii, tot atât mă costă. Dar suntem câteva suflete aici. Dacă n-am uita noi învățătura cea preascumpă a Sfinților Părinți și a Sfintei Scripturi, noi n-am mai greși lui Dumnezeu.
Auzi ce spune dumnezeiescul și preaînțeleptul Isus, fiul lui Sirah: Fiule, adu-ți aminte de cele mai de pe urma ale tale și în veac nu vei greși.
Pentru ce? Dacă cuget la moarte, moartea mă oprește și de a gândi răul, nu numai de a-l vorbi sau a-l face. Eu știu că Dumnezeu o să-mi cântărească și gândurile și cuvintele și lucrurile vieții mele, când îmi voi da sufletul.
Deci, dacă cuget la moarte, mă feresc de toate. Auzi ce spune în „Ușa pocăinței”? Acea carte tratează patru lucruri: moartea, judecata, Rai și iad. Eu cred că acea carte de ar fi tipărită în zeci de mii de exemplare și dacă lumea ar înțelege-o, toți ar merge în Rai. Atât de mult folosește pentru creștini cugetarea la moarte, că ne arată ce-i omul și unde se duce și ce va fi în ziua morți sau a judecății.
Acolo spune că cel mai mare sfetnic în viață nu este nici filosoful, nici îngerii, ci moartea: „Ia-ți sfetnic, omule, pe moarte, și atâta înțelepciune are să te învețe, încât nici Solomon în toată înțelepciunea sa, nici îngerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea”. Pentru ce? Moartea te sfătuiește: „Omule, nu gândi rău, că ai să mori! Nu fura, că ai să mori! Nu vorbi rău, că ai să mori! Nu urî pe fratele tău, că ai să mori! Nu te judeca cu altul, nu intenționa să faci rău nimănui, ia seamă de sufletul tău, că ai să mori!”
Câtă filosofie ne aduce moartea! Auzi ce spune Sfântul Ioan Damaschin: „O, moarte, mai bine te-am numi pe tine viață, că cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază”. Vrei să știi că nici Solomon nu poate învăța atâta înțelepciune ca moartea? Zice marele Vasile: „Și Solomon acela, iubitorul de înțelepciune, dacă n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, să ajungă de batjocura lor, să le facă și capiște, să se lepede de Dumnezeu și să se închine la idoli”.
Iată, Solomon cel preaînțelept, cel plin de darul înțelepciunii, a ajuns închinător la idoli și a zidit capiște zeilor, lepădându-se de Dumnezeu după 40 de ani de domnie. Pentru ce? A uitat că va muri. Pe el îl mustră cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: Te-ai întărit în trup, te-ai întărit în păcat și ai uitat pe Ziditorul, Care ți-a dat înțelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani.
Vai de noi și de noi, că nu greșim până nu uităm de moarte. Nici un păcat nu trece de la minte la simțire, nici prin imaginația noastră, dacă avem înaintea ochilor moartea. Dacă uităm moartea, murim, dacă nu uităm moartea, trăim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor.
Cine a gândit vreodată la moarte, și-a nălucit-o cu mintea și a greșit lui Dumnezeu vreodată? Deci prea bun tovarăș de drum, prea bună prietenă și prea mare sfetnic ne este nouă moartea. Să nu ne temem de ea.
Cel mai mare filosof în viață să avem moartea. Niciodată moartea nu te va învăța de rău. Totdeauna îți va spune: păzește-te de păcate, omule, că ai să mori! Și-ți spune cel mai mare adevăr. Pentru ce? Pentru că-ți spune negreșit că ești trecător, vei muri și vei sta înaintea lui Dumnezeu, ca să dai seama de tot ce ai gândit, tot ce ai lucrat, tot ce ai făcut.
Ce zicea Alexandu Macedon, mare filosof – învățase filosofia despre suflet și moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel – când a luat împărăția Persiei și a bătut pe Darius și împărăția Egiptului și a luat împărățiile de lângă Eufrat și împărățiile lui Boz și celelalte? Veneau filosofii și îi spuneau:
– Măria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius și sabia lui Darius este făcută în formă de octogon cu opt muchii și are mânerul împodobit cu două kilograme jumătate de pietre nestemate și poleită cu aur curat. Vino s-o vezi măcar!
Iar el le-a răspuns:
– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Ce-am să fac eu cu sabia lui Darius în război? Uite, am sabia asta ca fulgerul în mâna mea, ușoară. Aceea-i paradă. S-o iau s-o leg la curea s-o ducă calul, să vadă lumea că strălucește la brâu?
– Vino, împărate, și ia pe soția lui Darius, că el a fugit și l-au spânzurat doi oșteni.
– Cine l-a spânzurat pe Darius? Cine le-a dat voie? Să-i spânzurați pe aceia, căci nu am dat eu ordin să omori omul! Am spus să iei împărăția și să-l lași să trăiască – că el cucerea toate împărățiile și trecea mai departe. Alții îi ziceau:
– Ia una din fetele lui Darius, căci are cele mai frumoase fete de pe lume! Doua fete are.
Și Macedon le-a zis:
– Să nu le aduci să le văd, că-ți tai capul. Eu, care am cucerit atâtea popoare cu puterea lui Dumnezeu, mă biruiesc de frumusețea unei femei?
Acest împărat a murit la 35 de ani necăsătorit și otrăvit – știți istoria lui -, dar totdeauna se gândea la moarte, cum îi spuneau Ptolomeu Filadelful și Seneca, secretarul lui, și Antioh și Nicanor și Vizantie și ceilalți și Chir cu toată suita lui:
– Măria Ta, nu-ți pasă de nimic; nici de aur, nici de frumusețe!
– Nu! Dacă-i moarte, nu-i nimic!
De aceea și când murea, după ce a bătut toate împărățiile, când a văzut că-i dăduseră otravă dulce nepoții lui, a zis:
– Astăzi am băut pahar dulce și amar!
– Ce este, măria ta?
– Mor!
Se adunaseră filosofii, generalii, împărații, care pe unde îi pusese. Iar el le-a zis:
– Eu nu mă tem de moarte! Eu cred întru unul singur Dumnezeu, cum m-a învățat arhiereul evreilor, când am cucerit Palestina. Acela mi-a spus că este un singur Dumnezeu.
– Cum îl cheamă pe Dumnezeul vostru? l-am întrebat pe arhiereu.
– Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Îl cheamă Savaot!
– Ce înseamnă Savaot?
– Dumnezeul oștirilor.
– Nu cumva conduce oștirile de jos?
– N-ai grijă, măria ta! El conduce oștirile cele din cer. Cu acelea nu te poți măsura!
– Aceluia mă închin și eu.
Așa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu și a început să fie un om foarte milostiv. Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:
– Măria ta, din ce să-ți facem mormântul? Din marmură? De aur? De pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin?
Toate pietrele scumpe i le-au spus.
Iar el le-a răspuns:
– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceți mormântul meu din aur și din alte pietre scumpe. Ci să-mi faceți mormântul și sicriul de granit și să nu cumva să mă îmbrăcați în haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Și să lăsați la sicriu două găuri: una în stânga și una în dreapta.
– Da de ce asta?
– Pe acolo să-mi scoateți mâinile mele și să le lăsați goale, ca să vadă toți că nimic n-am luat cu mine după moarte.
Vedeți, fraților, înțelepciunea împăratului Alexandru Macedon? Să nu creadă cineva că, după moarte, va lua ceva cu dânsul. Ce-au folosit faraonii Egiptului că au pus în piramide atâta aur și argint și au făcut căruțe cu cai de aur? Le găsesc alții și se îmbogățesc la muzee. Ce le-a folosit? Le-au luat cu ei? Nu. Știi ce-au luat cu ei? Fapta bună! Dacă au făcut-o, au fost înțelepți.
Și faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.
Ei aveau un mare dregător, care era plătit la curtea împărătească, numit omul morții. Și când bea împăratul și mânca și cânta muzica și se veselea, venea acest slujitor cu o căpățână de mort și i-o punea pe masă și atât zicea: „Împărate, mănâncă, bea, și te veselește, dar adu-ți aminte că ai să mori!”
Dar să revenim, că pentru moarte sunt încă multe de spus, mai cu seamă la aceștia cu haine negre, că noi călugării avem mari jurăminte înaintea lui Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu și cugetăm totdeauna la moarte. Că moartea nu alege nici tânăr, nici bătrân, nu te caută la contingente, la buletin de identitate, la livret. Nu te caută că ești mirean sau călugăr, pregătit sau nepregătit.
Să ne ajute Preasfântul Dumnezeu când vom închide ochii, să nu ne găsească nepregătiți.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 2