Un preot misionar care răspândea Evanghelia Domnului Hristos prin ținuturile Siriei, ședea într-o zi lângă un izvor de pe muntele Libanon, la umbra unui cedru măreț, cufundat în gânduri. Fără de veste el văzu apropiindu-se, pe cărarea ce ducea la izvor, un păstor, care venea în fruntea turmei sale. După aceea sosi un altul, și tot alții mereu, până ce numărul oilor ce se adăpau din fântână, trecu peste zece mii. Ele se amestecară unele cu altele, așa încât preotul misionar, socoti că va fi cu neputință ca păstorii să-și recunoască oile, fiecare pe ale sale, și să pornească mai departe. Ce s-a întâmplat însă? După ce păstorii își gătiră poveștile lor și oile și-au potolit setea, se ridică unul dintre ei, și cu glas puternic strigă în limba arabă cuvântul acesta:
— Men-men-ah! Adică în limba noastră „Veniți, veniți”.
Ca la un semn, oile lui se despărțiră din mijlocul celorlalte și se luară voioase după el, pe cărările șerpuite ale muntelui. Și, deoarece era așa de sigur că nu-i lipsește nici una, nici nu-și luă măcar osteneala să le numere. Apoi strigă al doilea cioban:
— Men-men-ah, și tot asemenea și oile lui părăsiră pe celelalte, urmându-l îndată.
Într-o zi, preotul misionar, care cunoștea foarte bine limba arabă, se adresă unuia dintre păstori cu următoarele cuvinte:
— Eu sunt de părere, că oile tale ar veni și după mine.
— Aceasta este cu neputință, răspunse păstorul.
— Împrumută-mi, te rog, gluga, sarica și toiagul tău, zise preotul, și o să ne încredințăm îndată.
Și preotul luă sarica ciobanului, își puse glugă pe cap, prinse toiagul în rnână, păși în fața oilor, așa, ca să-l poată zări cu toatele, și strigă pe arăbește: „Men-ah, men-ah”, dar nici o singură oaie nu se mișcă de la locul ei. „Ele nu cunosc glasul străinului”, zise păstorul. „Nu merg ele niciodată după câte o persoană străină?” îl întrebă mirat misionarul. „Da”, răspunse păstorul, „dacă se întâmplă să se îmbolnăvească vreo oaie, atunci se ia și ea după câte un străin și se rătăcește!”
Tot așa se întâmplă uneori și cu creștinii. Când se îmbolnăvesc, spre pildă urechile și slăbesc picioarele sufletului, se poate ca un alt glas străin și necunoscut să fie luat drept glasul lui Hristos. De aceea tot credinciosul Bisericii noastre de ar ajunge în atingere cu ori și cine, cu orice sectă religioasă sau cu orice învățat, trebuie să fie luător de seamă numai la glasul lui Hristos. Deoarece El își cunoaște bine totdeauna turma Sa, oile Sale, atât ziua la lumina soarelui, ca și în miez întunecos de noapte. Acesta este semnul urechii. Iisus, și-a însemnat însă oile Sale și la picioare. Ele îi urmează, iar El le conduce ușor prin locuri pline de soare și de verdeață. Ele îl urmează întocmai ca pe un rege puternic al mântuirii lor. Ele se încred în îndemânarea brațului Său, Care le poate tăia drum sigur și fără primejdii. Toată încrederea lor se sprijinește pe umerii Lui și nădejdea lor le este în toiag. Ele îl urmează întocmai ca pe învățătorul lor, numindu-L numai pe El singur Rabi, și pe nimenea altul. El este izvorul nesecat al mărturisirii lor de credință, și nimenea nu le poate abate de la izvorul acesta cu apă proaspătă.
D. I. Broșu; Casa din Ierihon
[…] În vremea prigoanelor, creștinii erau căutați spre muncire și aduși spre cercetare la Arian, ighemonul din Tebaida, pus de Dioclețian păgânul, împăratul Romei. Atunci au adus la acela pe un bărbat cu numele Timotei, citeț bisericesc, din satul Pirapei, tânăr de ani, care nu de mult, se însoțise cu o fecioară, anume Mavra, iar după douăzeci de zile de la nuntă a fost prins de păgâni, fiind creștin. […]
Adevărat!