Este nevoie ca să vorbim despre odraslele răutății, pentru ca omul să știe ce este patima care îl desparte de Dumnezeu și să se roage ca să-i trimită ajutorul Său și să-l întărească ca să se poată izbăvi de ele. Patimile sunt răni ale sufletului, care-l desparte de Dumnezeu. Fericit este cel ce s-a izbăvit de ele, căci se va face oaie duhovnicească pe jertfelnicul lui Dumnezeu și va auzi glasul de bucurie al Domnului: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Dar, cei ce-și fac voile trupului și nu se îngrijesc de sfântul leac al pocăinței, ca să se curățească, în ceasul nevoii se vor afla goi, fără haina virtuților, și vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară (Matei 22, 11-13), acolo unde este diavolul, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, ura, mânia, invidia, slava deșartă, mândria. Iată ramurile răutății și mai sunt multe altele asemenea.
Ce este desfrânarea? Necumpătare. Necumpătarea este grija de podoaba trupească, risipirea, lenea, râsul, privirea fără rușine.
Ce este iubirea de argint? A nu crede în făgăduința lui Dumnezeu, iubirea de trai bun, dorul de slavă lumească, nemilostivirea, iubirea de slavă deșartă, nesocotirea altora, lipsa de Conștiință și neluarea aminte la judecata lui Dumnezeu.
Ce este grăirea de rău? Necunoașterea slavei Iui Dumnezeu, invidia față de aproapele, că nu ești luat în seamă, vorbirea de rău, invidia, teama de părerea altora, mărturia mincinoasă.
Ce este mânia? Dorința de a-ți impune voința ta, discordia, cunoștința mincinoasă, dorința de a învăța pe alții, iubirea de bogăție lumească, lașitatea, plictiseala, nerăbdarea, treburi negustorești.
Ce este invidia? Ura față de aproapele, neocărârea de sine, lenea, iubirea de răsfăț, dorul de a se amesteca în treburile lumești.
Ce este slava deșartă? Iubirea de această viață trecătoare, nevoință trupească spre a se face vestit, iubirea slavei oamenilor mai mult decât a slavei lui Dumnezeu, săvârșirea cu inima a poftelor trupești.
Ce este mândria? A te tulbura că nu ești luat în seamă, nesupunerea față de aproapele, lăudăroșenia că nu ai nevoie de nimeni, încrederea în puterile tale, dorul de a-ți face nume înaintea oamenilor.
Pe acestea toate vrăjmașul le lucrează în bietul suflet, spre a-l desparte de Dumnezeu. Acestea sunt sarcinile grele pe care le-a luat Adam când a mâncat din pom; despre acestea s-a scris: „El a luat asupră-Și slăbiciunile noastre și a purtat neputințele noastre” (Isaia 53, 4); acestea-s blestemele ce au căzut peste Adam; acestea au răstignit pe Cruce pe Domnul nostru Iisus Hristos; acestea sunt burdufurile cele vechi în care se pune vin nou (Matei 9, 17); vulpile care nimicesc via (Judecători 15, 4-5); feșele cu care era înfășurat Lazăr (Ioan 11, 44); dracii pe care Hristos i-a trimis în turma de porci (Matei 8, 31-32); omul cel vechi, de care Apostolul zice să ne dezbrăcăm (Efeseni 4, 22). Despre acestea zice că: „trupul și sângele nu vor moșteni împărăția cerurilor” (I Corinteni 15, 50). Despre acestea zice iarăși: „Dacă trăiți după trup, veti muri” (Romani 8, 13).
Acestea sunt rănile pe care le-au făcut tâlharii celui ce cobora de la Ierusalim la Ierihon (Luca 10, 30). Neghina pe care pământul i-a produs-o lui Adam, când a fost izgonit din rai (Facerea 3, 18); jertfa lui Cain, urâtă lui Dumnezeu, pentru că el amestecase cele potrivnice firii cu cele firești, și fiindcă nu i-a plăcut lui Dumnezeu, el a ucis pe Abel (Facerea 4, 8); soarta aleasă de Isav, când și-a vândut dreptul de întâi-născut, pentru un blid de mâncare (Facerea 25, 29-34); egipteanul ucis de Moise, care s-a făcut dușmanul lui Faraon și a fugit în Madian, până a primit slobozenie de la Dumnezeu ca să meargă să înfrunte pe Faraon și să mântuiască din robie pe frații săi (Ieșirea 2, 11-15); aluatul egiptenilor, despre care a zis Dumnezeu lui Moise: „Să nu luați cu voi aluat din pământul Egiptului„. Și: „timp de șapte zile să mâncați azime, iar ziua a opta va fi zi de sărbătoare pentru Domnul Dumnezeu” (Ieșirea 13, 6); pentru ca sufletul să fie liberat de cele șapte patimi și să prăznuiască pe Domnul Dumnezeu, vindecat de boala cea veche și să aibă îndrăzneală către Dumnezeu; sunt proorocii mincinoși care se împotriveau lui Ilie și pe care, dacă nu i-ar fi omorât, nu s-ar fi pogorât ploaia din cer pe pământ (I Regi, cap. 8); sunt leii care sfâșie oaia cea rătăcită; sunt spinii despre care zice Isaia: „Așteptam să rodească struguri, și ea a făcut spini” (Isaia 5, 4); este via pe care a plâns-o Ieremia, zicând: „Cum s-a întors în amărăciune via cea bună?” (Ieremia 2, 21).
Iar sarcina lui Hristos este ușoară. Ea este: curăția, nemânierea, bunătatea, blândețea, bucuria duhului, stăpânirea patimilor, dragostea spre toți, credința neclintită, răbdarea în necazuri, înstrăinarea de lume, dorul de a ieși din trup și a se întâlni cu Hristos. Iată sarcina cea ușoară pe care ne-a dat-o Hristos s-o purtăm.
Aceasta este calea pentru care Sfinții au răbdat multe osteneli până s-o afle și pe care nimeni nu o poate agonisi, dacă nu se dezbrăca de omul cel vechi; dacă nu este liber și nu a dobândit dragostea. Numai dragostea îl face nepătimaș față de toate. Este deci cu neputință să sălășluiască dragostea în noi, câtă vreme mai iubim ceva din lumea aceasta, precum este scris: „Nu puteți fi părtași la masa lui Dumnezeu și la masa dracilor” (I Corinteni 10, 21).
Dar zice și Isaia: „Care din noi poate îndura focul cel mistuitor? Care din noi poate sta pe jarul cel de veci? Omul drept în calea sa și cel ce grăiește cuvinte de cinste, care dă la o parte câștigul nedrept, cel ce trage înapoi mâinile și nu primește mită, care-și astupă urechile când aude fărădelegi și își pune un văl pe ochi, ca să nu mai vadă răul; acela va locui pe înălțimi, Si stâncile cele tari vor fi cetatea lui, pâine i se va da și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33, 14-17).
Iată cinstea pe care Dumnezeu o dă celor ce se luptă în această scurtă vreme și se dezbracă de povara lumii, răbdând necazurile.
Vezi cum Dumnezeu vine într-ajutorul celor ce-și taie voile lor și-i scapă de toate patimile? Pe când cei ce-și fac voile lor încep desigur cu duhul (să lucreze), dar cum nu se pot împotrivi vrăjmașilor lor, pentru că își fac voile lor, și sfârșesc în trup (Galateni 3, 3), se ostenesc la întâmplare și în zadar. De aceea Proorocul Ieremia îi mustră, zicând: „Blestemat să fie cel ce face cu nepăsare lucrurile Domnului” (Ieremia 31, 10). Vezi? Dumnezeu nu dă ajutorul Său celui ce vrea să slujească și lui Dumnezeu și patimilor; El îi părăsește în voile lor și îi dă în mâinile celor ce îi urăsc. În loc de cinstea pe care o așteaptă de la oameni, au parte de rușine, pentru că nu s-au împotrivit vrăjmașilor lor, până să le dea Dumnezeu ajutor și să smerească pe vrăjmași. Precum grăiesc toate Scripturile: fără nevoință, osteneală și necaz, omul nu este ascultat de Dumnezeu.
Scrie în Sfânta Evanghelie: „În acea zi mulți Îmi vor zice: Doamne, Doamne, au nu am proorocit și nu am făcut multe minuni în numele Tău?” Și li se va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi!” (Matei 7, 22-23); pentru că ei fac osteneală, dar nu o păzesc. Stăm bine închiși în chilie, iar omul nostru cel lăuntric se tăvălește în necurății; facem ascultare, dar robia patimilor ne răpește; ținem postul, dar bârfirea altora ni-l pierde; dăm pâine celui sărac, dar ura și nesocotirea fratelui nostru ne-o ia; cugetăm la cuvintele lui Dumnezeu, însă convorbirile ușuratice ni le fură; ospătăm pentru Dumnezeu pe fratele nostru, dar zavistia și zgârcenia ne pierd toată plata. Toate acestea ni se întâmplă pentru că nu stăruim în voia lui Dumnezeu. De aceea zice El: „Nu vă cunosc pe voi!”, pentru că ei nu s-au ostenit cu știință, ci au bătut văzduhul. Căci nevăzând cununa pe capetele lor, le va zice: „«Nu vă cunosc pe voi», pentru că nu aveți semnul Meu; plecați de la Mine!”.
Să ne silim, fraților, la nevoința noastră și să rugăm pe Dumnezeu să ne trimită frica Sa, și El Însuși va păzi ostenelile noastre, ca nu cumva, când vom ieși din trup, să fim găsiți goi de toată virtutea și să cădem în stăpânirea balaurului. Vrăjmașul este plin de viclenie, zavistie, crud, cu chip înspăimântător și fără milă în răutatea sa, căci este ajutorul celor ce iubesc lumea.
Uitați-vă la toți Sfinții: ei s-au dezbrăcat de lume și au ieșit așa la luptă cu vrăjmașul, și când Domnul l-a doborât înaintea lor, el a pus-o pe fugă. Când Daniil a ieșit la luptă cu vrăjmașul, acesta nu a găsit la el nimic din ale sale. Leii îl miroseau și nu găseau la el mirosul celui pe care îl mâncaseră pentru neascultarea sa (Daniil, cap. 6). Iov s-a luptat după ce, mai întâi, s-a eliberat de lucrurile lumii, și a dovedit că cel ce se lăuda, zicând: „Am străbătut pe cele de sub cer, și iată, am venit” (Iov 1, 7), era un fugar, apoi l-a legat lângă el, cum ține un copil o vrabie în mână.
Să rugăm, deci, bunătatea lui Dumnezeu, din toată inima, cu lacrimi și cu nevoință, supunându-ne tuturor, pentru Domnul (I Petru 2, 13), smerindu-ne înaintea fraților noștri, socotindu-i mai treji decât noi, nerăsplătind nimănui cu rău pentru rău, neavând nici gând rău în inimă, fără a zice despre lucrurile acestei lumi, că: „Acesta este al meu”, măsurând în fiecare zi sporirea noastră duhovnicească și păzindu-ne de cugete necurate, ferindu-ne de sațiul trupului, pentru a-l opri de la împlinirea poftelor, ci să fie stăpânit de suflet și împreună supuși duhului, și să se facă mireasă curată de toată întinăciunea, care cheamă așa pe mirele său: „Fratele meu să vină în grădină și să mănânce roade din pomii ei” (Cântarea Cântărilor 4, 16).
Să ne luptăm deci, fraților, și, dobândind încrederea Lui, să-L auzim, zicând: „Acolo unde sunt Eu, voiesc ca și ei să fie împreună cu Mine, pentru că i-am iubit, precum M-ai iubit Tu pe Mine. Părinte, Tu în Mine și Eu în ei!” (Ioan 17, 23-24).
A Preasfintei Treimi, Celei de o ființă și fără de început este puterea să Se milostivească de noi, ca și noi să aflăm odihnă cu toți Sfinții în ziua Judecății. Ei I se cuvine slava și puterea în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Isaia Pustnicul; Asketiconul