Păziți-vă inima curată rostind neîncetat numele lui Hristos

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pentru trezvie și rugăciune

Fraților, rugați-vă neîncetat fără de mânie și fără de cugete viclene, după cum zice fericitul Pavel, în cartea cea dintâi către Timotei, cap. 2, 8. Pentru că tot cugetul care ne depărtează mintea noastră de la Dumnezeu, să știți că este de la diavolul, care niciodată nu încetează a pune îndemn în inima omului să îndeplinească poruncile altora și motivul că facem bine fraților îl silește la lucruri care s-ar părea de folos. Aceasta însă o face diavolul nu cu scopul de a ne folosi, ci ca să ne depărteze mintea noastră de la Dumnezeu. Deci, se cuvine să luăm seama ca nu cumva să primim sfaturile cele vătămătoare de suflet ale vicleanului, care în tot chipul se străduiește să țină mintea noastră departe de Dumnezeu, trăgând-o spre plăcerile cele deșarte ale lumii.

Însă omul cel râvnitor face dimpotrivă. El se străduiește în tot chipul să-și țină mintea unită cu Dumnezeu, ferindu-se să primească și să rumege cugetele cele viclene, pe care diavolul, ca un zugrav prea meșter ce poate închipui toate, le plăsmuiește în inima noastră făcând închipuirea patimilor, alteori arătând chipurile păcatului, iar alteori zugrăvind diferite persoane și fețe în minte.

Însă omul cel ticălos, la care diavolul găsește deschisă poarta inimii sale, spre a intra și a zugrăvi chipurile lui cele vătămătoare de suflet, omul acela zic, așa de mult se înșală cu nălucirile încât chiar dacă se află în loc pustiu și liniștit, lui i se pare că petrece în mijlocul cetăților și a târgurilor, plăsmuiește în minte oameni, cu care i se pare că vorbește aievea. El cugetă și face hotărâri pentru lucruri care nu sunt decât nălucirile înșelăciunii diavolești.

Pentru aceasta, omul trebuie să ia seama bine ca să nu fie luat de vântul închipuirii și să zămislească în minte lucruri neexistente, ci să depărteze orice gând viclean, pomenind neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos, care fiind chemat cu fierbințeală, împrăștie ca pe fum toată cugetarea cea vătămătoare.

Unde se află omul cu trupul, acolo să aibă silință să-și adune mintea. Să fie străjer așa de treaz, încât să nu dea voie la nici un gând străin să pătrundă între inima lui și pomenirea cea prea folositoare de suflet a lui Hristos.

Dacă cumva din nebăgare de seamă s-ar întâmpla a se strecura  vreun cuget viclean, care s-ar pune zid între inimă și pomenirea lui Hristos, atunci se cuvine a alerga cu sârguință către Domnul și a striga către El, ca venind, să izgonească gândul care tulbură mintea.

De asemenea, dacă vreodată diavolul ar răpi mintea și ar căpăta învoirea ei, atunci este nevoie ca cel ce s-a răpit să nu zăbovească în această uimire înșelătoare și în învoire, ci degrabă să se sârguiască a se slobozi din aceasta, ca nu cumva învoirea aceasta a minții să-i fie socotită ca un păcat înaintea lui Dumnezeu, la ziua Judecății, când Judecătorul a toate cunoscător, va descoperi, cugetările cele ascunse ale inimilor omenești.

Să știți însă și aceasta, că nu este cu putință ca cineva să se învrednicească de Împărăția Cerurilor dacă nu își va tăia mai întâi voia sa și dacă nu va împlini fără de cârtire și cu frica lui Dumnezeu toate câte Îl va sfătui Părintele lui duhovnicesc, care este mai iscusit și mai cunoscător al Sfintelor Porunci, după cum și Domnul ne-a arătat cu lucrul și ne-a învățat prin cuvinte, zicând că: „M-am pogorât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis, a Părintelui!” (Ioan, 6, 38).

Prin urmare, tot cel ce, silindu-se pe sine, face nu ceea ce vrea singur, ci după cum este sfătuit la cele spre mântuire de către părintele lui duhovnicesc, răbdând cu bucurie pentru Dumnezeu, să fie cunoscut că această tăiere a voii lui este socotită la Dumnezeu ca însăși răstignirea. Ceea ce înseamnă că împreună se răstignește cu însuși Hristos și ca urmare înviază împreună cu El, devenind prin asta „fiu al Învierii și al nepătimirii, precum și moștenitor al vieții veșnice”.

Pentru aceasta și Sfântul Iacob, fratele Domnului, a zis: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci ajungând iscusit va primi cununa vieții” (1, 12), adică fericit este omul acela care rabdă de bună voie ispita, căci unul ca acesta va fi încercat și se va curăți ca aurul cel adevărat și va lua cununa cea neveștejită, făcându-se pe sine lăcaș lui Hristos Dumnezeu,  Cerescul Împărat, în care va intra prin darul său și va face la el sălășluire și locuință, precum a făgăduit aceasta, fără de minciună, Dumnezeu Omul, Iisus (Ioan 14, 23).

Deci având de la Hristos asemenea făgăduințe, fraților iubitori de Dumnezeu, îndeletniciți-vă totdeauna la această rugăciune și fiți cu răbdare pentru Domnul, până când veți dobândi mila și îndurările Lui. Să nu cereți alta nimic decât mila Lui cea nemărginită și aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră.

Însă cerând de la Dumnezeu mila Sa, strigați cu inimă înfrântă și smerită, de dimineața până seara și, de este cu putință și toată noaptea, zicând neîncetat: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”

Deci, vă rog pe voi, fraților, siliți-vă mintea voastră și iarăși din nou vă rog, zicându-vă: „siliți-vă mintea la rugăciunea asta până la moarte, pentru că lucrarea „Rugăciunii minții” cere mare silință. Pentru că strâmtă este calea ce duce către viața veșnică și câți rabdă silă, intră în ea: „Căci a silitorilor este Împărăția Cerurilor” precum a zis Domnul (Matei, 11, 12).

Vă rog și a doua oară, fraților, să nu vă dezlipiți inimile și mințile voastre de la Dumnezeu, ci luați seama să păziți inima voastră curată de orice cuget viclean, pentru numele lui Iisus Hristos. Chemați-l, pe El totdeauna până ce va prinde rădăcini în inima voastră Preasfântul și Mântuitorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu ceva din cele plăcute ale lumii, până se va închipui înăuntrul vostru Hristos și va lucra în inima voastră darurile Lui cele cerești și puterile cele mai presus de fire.

Și a treia rugăminte îndrept către voi astfel: nu încetați și nu vă leneviți la canonul acesta al rugăciunii minții, căci am auzit oarecând de la părinți că cel care nu poartă grijă de canonul acestei rugăciuni nu este creștin adevărat, deoarece creștinul ori de mănâncă, ori de bea, ori de stă, ori de lucrează, sau umblă, se cuvine să strige fără încetare în inima sa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, pentru ca această necontenită pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să-l pornească la război pe balaurul care stă cuibărit în inimă. Și atunci când se va stârni balaurul, toate cele ascunse în inimă, ori de sunt daruri bune și dumnezeiești, ori de sunt năravuri rele și patimi, pe toate le va afla și le va cunoaște sufletul vostru prin această rugăciune tainică, dacă se îndeletnicește cu ea.

Mai întâi va vedea și va cunoaște pe cele rele dinăuntrul inimii, adică orice întinăciune rea și spurcată, iar după aceea va pricepe darurile cele bune și dumnezeiești, pentru că necurmata pomenire a lui Iisus Hristos se va război cu balaurul cel nevăzut și-l va smeri pe el.

Această pomenire va descoperi păcatul și patimile, pe care nu le pricepem noi și darul rugăciunii le va risipi ca pe o pânză de păianjen.

Această pomenire va zdrobi toată puterea diavolului, care lucrează în inimă și cu vremea va nimici puterea lui, pentru că numele lui Iisus Hristos, pogorându-se în adâncurile inimii, va înfrânge pe balaurul care ține pășunile inimii și va slobozi pe suflet din stăpânirea diavolului, înviind astfel pe cel înmormântat de păcat.

Pentru aceasta, neîncetat chemați numele Domnului nostru Iisus până când inima va înghiți pe Domnul și Domnul va înghiți inima și în acest chip va fi inima una împreună cu Domnul.

Dar să știți că la treaba aceasta, nu se poate reuși într-o zi sau două, ci aveți nevoie de vreme îndelungată și de multă silință până ce satana va ieși din inimă și se va sălășlui într-însa Hristos. Din cauza aceasta și Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor și a domniilor, a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăților întru cele cerești” (Efes. 6, 12), adică aveți a lupta nu cu oarecare vrășmași simțiți și trupești, ci cu cei fără de trup și nevăzuți, cu demonii cei vicleni, cu boierii întunericului, și ai lumii acesteia trecătoare.

Deci câți voiesc să placă lui Dumnezeu, trebuie să se smerească pe sine din tot sufletul, socotindu-se mai jos decât omul, să fie supuși la scârbă și la strâmtorare, numai ca să se învrednicească de veșnicele bunătăți și de odihna cea veșnică.

Prin urmare vă rog pe voi, fraților, ca înainte de a vă împărtăși din hrană, să slujiți întâi lui Dumnezeu prin rugăciune și după aceea mâncați pâinea voastră. Căci zice Proorocul David mai întâi: „Slujiți Domnului cu frică”, ceea ce se înțelege vremea rugăciunii și pe urmă zice: „Și vă bucurați Lui cu cutremur”, ceea ce se înțelege vremea mâncării. Vedeți că nu zice Proorocul să mâncați râzând cu nebăgare de seamă și cu nesimțire, ci „cu frică și cu cutremur, pentru că cine îndrăznește să se pornească la râs atunci când se află înaintea Împăratului? Desigur că nimeni nu face asta de frică ca nu cumva să-L mânie și să capete pedeapsă. Iar când cântați, să cântați cu multă umilință, cu atenție și cu zdrobirea inimii, pentru ca și inima să se veselească, iar mintea fiind luminată de Duhul, să înțeleagă cele cântate. Să nu cântați cu trândăvie și cu nebăgare de seamă, pentru ca mintea să privegheze cu atenție împreună cu trupul, iar sufletul să sporească în tot lucrul bun”.

Atunci când cântați sau ascultați troparele care se cântă de alții, să pătrundeți în înțelegerea acestora și la veselia care vine prin ele. Să nu vă amăgiți numai la plăcerea melodiei, fără vreun folos oarecare.

Cel care dorește să vadă lumina duhovnicească, se cuvine ca să-și Păzească inima curată de cugetele mâniei, ale zavistiei, ale pomenirii de rău, ale clevetirii, ale mândriei și celelalte, precum și de toate patimile cele trupești și sufletești.

Dimpotrivă, el trebuie să fie blând, smerit, pașnic, mărturisindu-și gândurile care îl supără, spre a lui îndreptare. Trebuie să fie înfrânat la mâncare și la băutură, petrecând totdeauna în rugăciune. Mai cu seamă el trebuie să aibă în inimă dragoste curată, care este vârful tuturor bunătăților.

Petrecând în chipul acesta, va moșteni viața cea nesfârșită, pe care de am moșteni-o și noi, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este Slava și Stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Acest cuvânt s-a tradus din grecește în românește, spre folosul fraților mei, de către nevrednicul Ieroschimonah Ioan Iacob, în ziua de 13 Noiembrie (pomenirea Sf. Ioan).

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească