Pe cine luptă diavolul?

Demonii îi urăsc pe toți oamenii, fără deosebire, dar îi războiesc pe cei care nu ascultă de voia lor. Cel mai mult, desigur, diavolul îl luptă pe cel care, prin Sfântul Botez, s-a lepădat de ei și a devenit conștient mădular al Bisericii lui Hristos.

Sfântul Chiril al Ierusalimului explică în „Cateheza” lui semnificația pe care o are lepădarea de diavol a catehumenului, când, întors spre apus, mărturisește: „Mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui și de toți slujitorii lui și de toată slujirea lui„. De asemenea, explică care este puterea sufletească și iluminarea pe care o primește credinciosul la Botez și cât de înfricoșătoare sunt pentru demoni merindele duhovnicești care-i sunt dăruite de Sfântul Duh.

Deoarece credinciosul, după intrarea lui în Biserică, înfruntă negreșit războiul pe care-l stârnește împotriva Iui diavolul, apostolul Pavel îl îndeamnă să îmbrace „armura lui Dumnezeu” (Efeseni 6: 11). Și „armura” aceasta este formată din virtuți, pe care omul le dobândește prin osteneala sa individuală și cu conlucrarea harului dumnezeiesc.

Așadar, diavolul îi luptă pe cei care cultivă virtutea, care sporesc în viața duhovnicească. Sfântul Ioan Carpatiul spune că demonii „îi atacă mai mult pe cei care au o mai mare evlavie și cucernicie față de Dumnezeu, și prin războaie nesfârșite îi împing la săvârșirea păcatului, pentru ca în felul acesta să-i îndepărteze de credința în Hristos și de rugăciune și de nădejdea bună”.

Îndeosebi diavolul îi luptă pe cei care se roagă, fiindcă arma rugăciunii distruge toate uneltirile lor. De aceea, de fiecare dată când ne pregătim pentru rugăciune, se pregătește și diavolul de atac. Sfântul Ioan Scărarul spune că, în ceasul în care bate toaca pentru rugăciune, îi putem observa „la arătare pe frații care se ridică și în ascuns pe vrăjmașii care se adună„.

În general, cel ce se nevoiește să-și taie patimile intră inevitabil în conflict cu duhurile rele, cum am spus și mai înainte. Și, cu cât se împotrivește mai tare, cu atât mai dur va fi atacul. De aceea și Sfinții, care au ajuns la culmi înalte de virtute și au fost împodobiți de Dumnezeu cu harisme minunate, au înfruntat toată ura și furia demonilor. Însă harul lui Dumnezeu i-a acoperit și luptele lor au fost încununate de biruință. Sfântul Nichita Stithatul ne povățuiește în legătură cu asta: „Fii cu luare-aminte la atacurile demonilor scârboși. Căci, cu cât urci pe crestele virtuților…, cu atât ei, văzându-te cum te sui la cer, scrâșnesc din dinți și își întind cu sârguință în văzduh mrejele răutății lor„. Așadar, după măsura calității și maturității vieții duhovnicești este și intensitatea războiului diavolesc.

Dimpotrivă, pe cei care nu se împotrivesc voii rele a diavolilor, nu-i războiesc, pentru că-i socotesc de-ai lor. Oamenii aceia s-au supus patimilor și s-au făcut asemenea demonilor. Au devenit „atacatori și războinici împotriva lor înșiși” (Sfântul Ioan Sinaitul). Demonii se străduiesc doar să-i țină într-o stare de liniștire, ascunzând cu grijă prezența lor. Astfel, îi fac fie să uite de ei, fie să se îndoiască de demonica lor existență!

Ceva asemănător pățesc cei care trândăvesc și se relaxează, sau chiar părăsesc lupta duhovnicească. Devin ei singuri demoni pentru sinele lor. Monahul nesârguincios, spune Sfântul Ioan Sinaitul, care a ajuns să-și părăsească chilia și asceza, s-a făcut „sieși demon”. Cel mândru, iarăși, „nu are nevoie de atacurile demonilor; căci el s-a făcut sieși demon și războinic”. Însă cum se chinuiesc singuri cei care nu se împotrivesc instinctelor patimilor lor? Arzând de pofta cumplită de a împlini voia lor. „Căci voile lor li se fac demoni; și acestea îi chinuie pe ei, ca să le împlinească” (avva Pimen).

Așadar, atunci când ne ispitim singuri pe noi, diavolul nu se mai ostenește să ne ispitească. „N-are satana nevoie să-i ispitească pe cei care se ispitesc singuri și se târăsc mereu pe pământ plini de griji omenești… Cununile și biruința sunt pregătite pentru cei care sunt ispitiți (de către diavol) și nu pentru cei cărora nu le pasă de Dumnezeu” (Sfântul Ioan Carpatiul).

Însă când cei nesârguincioși vor să se îngrijească de mântuirea lor, aruncând de pe ei jugul demonic, atunci vor întâmpina toată sălbăticia duhurilor rele. Avva Dorotei îl compară pe diavol cu Faraon: „Așa cum regele Egiptului a devenit mai sever față de israeliți când i-au cerut, cu poruncă de la Dumnezeu, să-i lase să plece de sub stăpânirea lui, în același fel se tulbură și diavolul, când vede venind mila lui Dumnezeu peste vreun suflet, ca să-l tămăduiască. Ridică împotriva lui toate patimile și-l războiește cu o sălbăticie de necrezut”.

din cartea: Demonii și lucrările lor