Două povestiri despre pedeapsa și răsplata hulitorilor și batjocoritorilor Maicii Domnului
1. În Saxonia era un om cu viață foarte înrăutățită și răzvrătită, iar mai ales spre a huli cele sfinte era pornit și foarte obișnuit, nebunul. Și la orice pricină oricât de mică, zicea grele cuvinte de hulă, ticălosul, fără mustrare de cuget sau frică de păcat. Într-o zi jucând cărțile a pierdut toți banii săi și mâniindu-se a început gura lui cea diavolească a huli după obișnuința lui, zicând cuvinte atât de urâte asupra lui Hristos, încât cei ce stăteau de față și-au astupat urechile și au fugit ca să nu le mai audă.
Iar preaînrăutățitul acela a început să hulească și pe Născătoarea de Dumnezeu cea prea nevinovată, întru tot cinstită și prea lăudată, zicând și asupra ei cuvinte înfricoșate și necuvioase, pe care însă nu le-a suferit Dumnezeu cel Atotputernic și Fiul ei, ci l-a pedepsit nevăzut cu sabia dreptății chiar în acel ceas, căci căzând la pământ striga acestea cu mare jale.
„Răul pe care l-am pătimit, cine m-a omorât pe mine, cel de trei ori ticălos?”
Așa zicând și-a dat sufletul pe care i l-au luat îndată demonii întru adâncul iadului, iar trupul lui dintru care curgea sânge necontenit, dezbrăcându-l cei ce erau de față, l-au aflat (o! minune) despicat de la piept până la buric, ca și cum ar fi fost spintecat cu o mare sabie, și se vedeau toate măruntaiele lui!
Adunându-se oameni nenumărați ca să vadă o asemenea priveliște jalnică, a alergat și un prieten al lui ca să-l vadă și în drumul lui l-a întâmpinat ca o umbră de om, care i-a zis lui: „Eu sunt prietenul tău care am murit acum de curând și mi-a poruncit Dreptul Judecător să-ți spun aceste cuvinte ca să audă toți hulitorii și să se pocăiască pentru ca să nu pătimească mai cumplită pedeapsă. Și să știi că Stăpânul Hristos, cel îndelung-Răbdător și mult-Milostiv rabdă cu minunată nepomenire de rău pe aceia care îl ocărăsc și îl batjocoresc și fac alte multe feluri de fărădelegi. Însă pe cei prea îndrăzneți și prea obraznici, care îndrăznesc să batjocorească pe Preacinstita și Preacurata Lui Maică, nu suferă nicidecum nerușinarea lor, ci le dă lor de pe acum arvuna muncii celei nesfârșite, după cum am primit-o eu ticălosul, prietenul tău.”
Acestea zicând sufletul, s-a făcut nevăzut. Iară acela ducându-se unde zăcea mortul, a crezut celor spuse și le-a propovăduit tuturor, și s-a înfricoșat tot poporul și s-a îngrozit. Și de atunci n-a mai îndrăznit nimeni să mai deschidă gura asupra Maicii lui Dumnezeu, aducându-și aminte toți de acea înfricoșată și dreaptă izbândire.
2. Un oarecare Teodorit, evreu necredincios, mai înainte de împlinirea acestor cinci ani (această minune s-a scris după un manuscris vechi găsit în Sfântul Munte) era de meserie corăbier. Iar pe Ilie, fiul său, ca pe un urâtor de Hristos și urâtor de oameni ce era, l-a făcut ipistat peste lucrarea creștinilor care erau supuși lui.
În ziua unui praznic al Preaslăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea, când era ceasul mergerii la Sfânta Biserică, toți lucrătorii aceia rugau pe fiul lui Teodorit ca să le dea drumul să se ducă să ia parte la Dumnezeiasca Liturghie. Iar acela n-a vrut, ci a început a-i înjura și a batjocori și pe Prea lăudata Născătoare de Dumnezeu, numind-o pe dânsa Născătoare de om și alte multe ocări necuviincioase zicându-l.
Însă nu mult s-a lăudat întru răutate cel ce se socotea atotputernic, căci chiar în ceasul acela când zoreau toți și lucrau la facerea de corăbii, a căzut catargul cel mare și din toată mulțimea poporului care lucra acolo, pe nimeni ne-a ucis nici a rănit, ci numai pe acel cumplit vrăjmaș și potrivnic al Preasfintei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu. Căci chiar în capul lui care a gândit și în gura sa – cu care a hulit – fiind groaznic lovit, creierii lui risipindu-se, mort a căzut, ticălosul. Iară poporul la Biserică mergând și îndoit praznic de bucurie prăznuind, a strigat cu mare glas: Mare este Dumnezeul credinței creștinilor că a dat batjocoritorului și hulitorului de Dumnezeu, dreaptă și înfricoșată răsplătire, pentru gura și limba lui cea spurcată.
Nicodim Măndiță; Vârtejul rătăcirilor