Pentru ce se trufește cel ce este pământ și cenușă?

Dacă vrei să cumințești un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Amintește-i doar de firea omenească și de cuvintele înțeleptului Sirah: Pentru ce se trufește cel ce este pământ și cenușă? (Eccl. 10, 9) Iar dacă el va spune că pământ și cenușă va deveni după moartea sa, fă-l să înțeleagă faptul că și acum, când trăiește, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înșelat văzând frumusețea chipului său, simțind că este sănătos și puternic și că se poate bucura de bunătățile de pe acest pământ. Pământ și cenușă este, iar stricarea frumuseții sale începe încă de când el este în viață (Eccl. 10, 9).

Cu toții putem vedea cât de neînsemnată este existența noastră. Nu trebuie să ajungem în clipa morții ca să ne dăm seama că nu suntem nimic pe fața pământului. Să înțelegem lucrul acesta încă de pe acum, îndreptându-ne cu înțelepciune gândul spre noi înșine și în jurul nostru, privindu-ne pe noi și pe ceilalți. Dar să nu ne pierdem îndrăzneala văzând stricăciunea firii omenești. Dumnezeu nu a lăsat lucrurile să fie astfel pentru că ne-ar urî, ci, dimpotrivă, pentru că ne iubește și se îngrijește de noi. În felul acesta, ne dă mereu prilejul să devenim oameni smeriți. Gândiți-vă dacă omul, cu toate că este făcut din pământ, a îndrăznit să spună: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! (Isaia 14, 13), unde ar fi ajuns gândul său dacă nu l-ar fi strunit frâul firii sale neputincioase…

Așadar, atunci când vezi pe cineva că se umflă în pene de mândrie, că privește de sus și că ridică sprâncenele, că are numai lucruri scumpe, că amenință și face rău semenilor săi, spune-i: Pentru ce se trufește cel ce este pământ și cenușă? (Eccl. 10, 9) Încă din această viață începe stricarea frumuseții sale.

Lucrurile acestea sunt deopotrivă adevărate pentru omul de rând și pentru cel care șade pe tron împărătesc. Nu te lăsa înșelat de porfiră, de coroană și de hainele cusute cu aur. Uită-te mai degrabă la firea omenească a împăratului. Atunci, vei striga și tu împreună cu proorocul: Tot trupul este ca iarba și toată mărirea lui, ca floarea câmpului! (Isaia 40, 6).

De ce te mândrești, dar, omule? Coboară din înălțimile trufiei tale și vezi-ți sărăcia. Ești pământ și cenușă, umbră și fum, iarbă și floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulți oameni? Și la ce-ți folosește să ai putere peste mulți oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate ești din aceia care acasă la ei sunt călcați în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piață, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlnești în piață. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?

Omule nefericit! Sufletul tău este măcinat de cea mai înfricoșătoare dintre boli, care este boala păcatului, iar tu te mândrești cu banii tăi mulți, cu casele tale și cu pământurile. Cum de nu știi că acestea nu sunt ale tale? Iar dacă nu dai crezare cuvintelor mele, vezi ce s-a întâmplat cu cei de dinaintea ta. Și dacă ești atât de îmbătat de bogății și de slavă și nu tragi învățăminte din ce au pățit alții, mai așteaptă puțin și vei cunoaște pe pielea ta zădărnicia bunătăților și plăcerilor pământești. Când vei pleca din lumea aceasta trecătoare, vei fi despuiat de putere și vei fi nevoit să lași totul poate chiar unor oameni despre care nici nu voiai să auzi în această viață.

Din nou zic: omul și cele omenești nu sunt decât pământ, cenușă, umbră și fum. Spune-mi: ce anume socotești a fi lucru mare? O funcție? Poate aceea de ministru? Fără îndoială că sunt mulți aceia care spun că nu există o funcție mai mare ca aceasta. Dar să știi că ministrul nu are nimic în plus față de tine. Amândoi aveți aceeași fire căzută în păcat. Amândoi veți muri nu peste multă vreme.

Când a devenit și pentru câtă vreme va rămâne ministru? Spune-mi! Pentru câteva zile? Dar una ca asta se poate și în vise. „Da, dar visele sunt vise”, îmi vei răspunde. Și ce? Toate câte se întâmplă în această viață nu sunt vise? De ce să nu le numim și pe acestea vise? Când ne trezim dimineața, se dovedește că visele noastre de noapte nu au fost nimic, după cum atunci când se înnoptează, întâmplările de peste zi nu mai sunt nimic. Și așa cum în timpul zilei, omul nu simte nici o mulțumire pentru visele de noapte, la fel și noaptea, el nu simte nici o mulțumire pentru câte au fost în timpul zilei.

Acela s-a făcut ministru? M-am făcut și eu în visul meu de noapte. Îmi vei spune: „Da, dar acela s-a făcut ministru cu adevărat, iar tu numai în vis”. Și ce-i cu asta? El nu are nimic în plus față de mine, decât faptul că oamenii spun despre el: „Cutare este/a fost ministru”. Din aceste cuvinte, el simte o mulțumite deșartă. După ce s-au terminat de rostit cuvintele, s-a terminat și mulțumirea lui. La fel e și cu funcția de ministru: când s-a terminat cu ea, a dispărut și slava.

Să zicem că un anumit om a ajuns ministru, dar nu pentru câteva zile, ci pentru trei sau patru ani. Te întreb acum: unde sunt cei care au fost miniștri timp de zece ani? Nicăieri. I-au uitat cu toții. Gândește-te în schimb la Apostolul Pavel. Oare a fost și el uitat? Nu. Faimos a fost cât a trăit și mult mai faimos a devenit după moartea sa, căci este cunoscut pretutindeni în lume, la atâtea veacuri de când a plecat din această viață. Și vorbim acum numai despre pământ. Gândește-te ce cuvinte ar putea înfățișa slava sa din cer…

Cei care se lasă stăpâniți de bogății, de trufie și de slavă deșartă sunt la fel ca valurile mării: unul urcă spre cer, altul coboară și se zdrobește, unul este înălțat, iar altul smerit. Asta vrea să spună fericitul David prin cuvintele: Să nu te temi când se îmbogățește omul și când se înmulțește slava casei lui (PS. 48, 17). Bine a zis: să nu te temi, pentru că nu va trece multă vreme și îl vei vedea pe cel bogat sau slăvit căzut la pământ, mort și nemișcat, despuiat de bunătățile sale pământești. Nimic din acestea nu poate lua cu el. Pe toate le lasă aici și pleacă pentru totdeauna, încărcat numai de păcatele și de răutatea sa.

Cu dreptate această patimă, despre care am vorbit și pe care o au oamenii nesăbuiți, se numește „slavă deșartă”, care înseamnă „slavă goală”, adică „fără conținut”, pentru că nu are nimic folositor în ea. Este ca o mască, ce are trăsături nemaipomenit de frumoase, dar care nefiind adevărată și neavând nimic pe dinăuntru, nu poate face pe nimeni niciodată să se îndrăgostească de ea. La fel sau mult mai rele sunt cinstirea și reputația de care oamenii vor să se bucure în această lume, căci nimic nu-l aruncă pe om mai repede în focul iadului decât slava deșartă, mândria, părerea de sine și trufia.

Dacă suntem mândri, viața noastră este necurată, chiar dacă am fi curați trupește, chiar dacă am posti, ne-am ruga și am face milostenii. Toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Pildele 16, 5). Slava deșartă este un rău foarte mare nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că, adeseori, însoțește chiar virtutea! Dacă diavolul nu va reuși să ne îndepărteze de pe drumul virtuții, atunci se va folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoințe, dar ne va răpi roadele acestora îndemnându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjește și după virtute și după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă dacă urmărește doar virtutea cerească, pentru că la ea se poate adăuga și slava. Dar când le dorește pe amândouă, nimic nu izbândește.

Așadar, cel care săvârșește o faptă bună, încercând să câștige și slava oamenilor, fie o câștigă, fie nu, el își ia răsplata în această viață și nu va mai lua nici un fel de răsplată în viața viitoare. De ce? Pentru că în Ioc să aștepte multă și veșnică plată de la Domnul, a voit răsplata neînsemnată și vremelnică a oamenilor.

Pe de altă parte, cel care lucrează o anumită virtute duhovnicească numai și numai ca să-I fie pe plac lui Dumnezeu, își păstrează virtutea neatinsă, este răsplătit cu bogăție nestricăcioasă în ceruri, iar în această viață dobândește multă mângâiere, având nădejde că va veni vremea când va fi răsplătit. Dar nu numai atât, pentru că acest om, având comori bine păstrate în ceruri, va primi fără să se aștepte și slava omenească. Omul se bucură de multă slavă atunci când nu o vrea și când nu o caută.

Așadar, câștigăm totul atunci când lucrăm cu smerenie pentru Dumnezeu, și pierdem totul când cu mândrie, tânjim spre slava omenească.

Sfântul Ioan Gură de Aur; Problemele vieții