Pomenirea morții este o moarte de fiecare zi

Pomenirea morții este o moarte de fiecare zi. Cei care își amintesc în fiecare zi de moarte nu-și leagă sufletul de nici o zidire, ci își leapădă voia proprie.

Frica de moarte este o însușire firească a omului, ce se datorează neascultării lui Adam. Ea arată că există înlăuntrul nostru păcate de care nu ne-am pocăit.

Trebuie să te pregătești în fiecare zi de moarte și să faci totul ca și cum acea zi ar fi ultima din viața ta. „Gătește spre ieșire lucrările tale” spune Sfânta Scriptură. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne sfătuiește: „Nu este cu putință a petrece cu bună-credincioșie ziua de față, dacă nu o socotim ca fiind ultima din viața noastră„. Și Sfântul Isaac Sirul spune: „O, așternut, poate că în noaptea aceasta mi te vei face mormânt și nu știu de nu cumva în locul somnului vremelnic va intra în mine în această noapte somnul acela veșnic, cel care va să vină… Pune în inima ta, o, omule, gândul că vei pleca, spunând în sinea ta pururea„.             

Sufletul omului este nemuritor. De ceea ce facem acum depinde locul unde va fi rânduit sufletul nostru după moarte. Conștiința fiecărui om va fi cel mai mare mustrător al omului înaintea Dreptului Judecător. Pentru aceasta trebuie să ascultăm glasul conștiinței noastre care ne mustră și atunci sfârșitul vieții noastre va fi creștinesc și vom da răspuns bun la Judecată.

Fiecare om va întâmpina greutate în ceasul morții. Cu cât omul este mai duhovnicesc, cu atât mai mult simte realitatea ieșirii sufletului său și se străduiește să petreacă în rugăciune, în pocăință și în trezvie. Este cu luare-aminte ca să nu-și întineze haina sufletului său, chiar și cu cel mai mic gând pătimaș.

Moartea este foarte înfricoșătoare. Nu cunoaștem acest drum, deoarece încă nu l-am străbătut. Însă este cu neputință să-l evităm. Moartea este puntea pe care trecem din această lume vremelnică în cea veșnică. De îndată ce se vor închide ochii trupului, se vor deschide ochii sufletului, cu care omul va vedea ceea ce nu văzuse cu ochii cei trupești. Înșelăciunea vieții va lua sfârșit și vor rămâne numai faptele bune să ne ajute. Conștiința va fi cel mai aspru judecător al nostru.

Sfântul Ioan Scărarul ne descrie în Scara viața Cuviosului Isihie Horevitul. Acest monah trăia în foarte multă nepăsare, fără nici cea mai mică grijă pentru mântuirea sa. Odată s-a întâmplat să se îmbolnăvească atât de grav, încât timp de o oră cei din jurul lui au crezut că murise. După ce și-a revenit, i-a rugat pe toți cei aflați lângă el să plece îndată. Apoi a zidit ușa chiliei sale și a rămas zăvorât doisprezece ani, fără să vorbească cu cineva. În toată această vreme nu a mâncat decât pâine și apă. Nu făcea nimic altceva, decât să privească în extaz ceea ce văzuse la ieșirea sufletului său. Era atât de adâncit în această contemplare, încât expresia chipului său nu s-a schimbat niciodată. Și era întotdeauna răpit, vărsând neîncetat lacrimi fierbinți.

Numai atunci când s-a apropiat clipa morții sale a dărâmat zidul pe care-l ridicase și astfel ceilalți monahi au putut să intre în chilie. După multe rugăminți, acesta le-a spus doar atât: „Iertați-mă, fraților! Cel care a cunoscut ce este pomenirea morții, nu va putea să mai păcătuiască„.

Părinții se minunau văzându-l pe cel ce mai înainte era foarte nepăsător fiind schimbat atât de mult cu o schimbare atât de fericită. Și după ce l-au îngropat cu evlavie în cimitirul aflat în  apropiere, după câteva zile, căutând sfintele sale moaște, nu s-a mai aflat mormântul său. Prin acest semn minunat Domnul a arătat cât de plăcută a fost înaintea Lui pocăința vrednică de laudă a aceluia. Iar aceasta a făcut-o pentru a-i încredința de puterea pocăinței și pe cei care aveau să se hotărască să se îndrepte, chiar după o nepăsare și mai îndelungată.

Marcel Karakalinul; Cugetări duhovnicești