Porunca a 3-a este „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui”
Ce învață porunca a 3-a? Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea.
De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.
În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deșert? Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:
1) Purtarea necuviincioasă în biserică;
2) Necinstirea lucrurilor sfinte;
3) Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;
5) Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;
6) Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevărat;
7) Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;
8) Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi chezăşie pentru lucruri neînsemnate.
Jurământul este, oare, oprit cu desăvârșire? Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru neînsemnat şi când cel ce jură este hotărât să spună numai adevărul.
Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: „Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi” (Evr. 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom.1, 9; I Cor. l, 23; Gal. 1, 20).
Când Mântuitorul a spus: „Să nu vă juraţi nicidecum… ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât aceasta de la cel rău este” (Matei 5, 34, 37), El nu a oprit cu desăvârşire jurământul, ci numai jurământul făcut cu uşurinţă şi pentru lucruri neînsemnate şi neadevărate.
Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte fiind o faptă de slujire a lui Dumnezeu, căci prin el se recunoaşte că Dumnezeu este atotştiutor şi atotprezent, trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat, după cum păcat este şi jurământul mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească de a jura cu uşurinţă sau în chip mincinos.
Ce este făgăduința sau votul? Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.
În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel, Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfântul Apostol Pavel i-a tuns părul capului, pentru împlinirea unei făgăduinţe (Fapte 21, 23-26).
Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamna lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta” (Deut. 23, 21-22).
De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” (Eccl. 5, 4).
Cum greșesc cei ce încalcă porunca a 3-a? Față de această poruncă greșesc cei ce hulesc. Toți câți fac jurăminte, sau încalcă jurămintele, sau pun pe alții să facă jurăminte. Toți câți, cu orice prilej, zic: „pe Dumnezeu”, și alte asemenea. Toți câți făgăduiesc lui Dumnezeu să săvârșească o binefacere, apoi nu-și împlinesc făgăduința. Proorocii mincinoși și câți cer de la Dumnezeu cereri necuviincioase, potrivit cu dorința lor.
Față de această poruncă mai greșește încă cineva, dacă folosește cuvintele din Scriptură la petreceri și glume. Dacă nu îndură nefericirile și bolile trupului cu răbdare și mulțumire, ci cârtește osândind pe Dumnezeu, ca fiind nedrept. Dacă nu numai că hulește pe Dumnezeu și pe sfinții Săi, ci-i face și pe alții să hulească. Dacă spune că Sfânta Scriptură cuprinde basme și lucruri care se împotrivesc unele altora și laudă mai mult scrierile păgânilor.