Poruncile lui Dumnezeu nu ne sunt date la întâmplare, trebuie să le împlinim

Sfaturi ale nevoitorilor ortodocși din veacul al XX-lea despre poruncile lui Dumnezeu

Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; și poruncile Lui nu sunt grele (v. I In 5, 3) (Starețul Antim Aghioritul)

În Scriptură sunt expuse poruncile lui Dumnezeu, a căror împlinire trebuie să constituie temelia vieții noastre duhovnicești. Poruncile țin de viață, nu sunt simple teorii. Prin urmare, nu e nevoie să căutăm în ele justificări teoretice ori să încercăm oarece determinări ori îndreptățiri, ci să le urmăm cu credință în Hristos, Care ni le-a dat ca cerințe absolute și de nejudecat.

Poruncile sunt fundamentul vieții duhovnicești. Ele constau în lupta cu propriile patimi și într-o viață trăită după virtuți. Ele sunt o nevoință îndelungată, care se află înaintea omului pentru tot restul vieții. (Arhimandritul Serghie Șevici)

Înțelept este acela care a dobândit Duhul Sfânt, care a stăruit să împlinească poruncile lui Hristos. Și dacă este înțelept, atunci este și smerit. (Schiarhimandritul Zaharia)

Pentru a merge pe calea cea dreaptă trebuie să te urmărești pas cu pas, să-ți compari faptele, cuvintele, gândurile, aplecările și toate celelalte ale tale cu poruncile lui Hristos, fără a te justifica pe tine cumva, stăruind să te îndrepți pe cât este cu putință, să nu învinuiești și să nu judeci pe alții, căindu-te înaintea Domnului, împăcându-te treptat cu Dumnezeu și cu oamenii. Și atunci Domnul îți va arăta încetul cu încetul căderea ta, întinarea ta și datoria neplătită…

Ocărâți-vă pe voi înșivă la încălcarea oricărei mici porunci a lui Dumnezeu, fără nici o îndreptățire de sine. Sprijiniți-vă pe Evanghelie și pe însăși pilda Domnului nostru Iisus Hristos în lupta cu slava deșartă și în dobândirea smereniei. E nevoie să facem și faptele îndurării, căci milostenia curățește multe dintre păcatele noastre… Cereți de la Domnul înțelepciune, putere și râvnă în împlinirea sfintelor Lui porunci: „Fără de Mine nu puteți face nimic bun”, spune Domnul. Pentru aceasta, este nevoie să-L rugăm pentru înțelepciune și ajutor… Domnul Însuși ne spune ca, atunci când facem toate cele poruncite (toate poruncile), să ne socotim pe noi robi netrebnici, care au fost datori să facă tot ceea ce le-a poruncit lor Stăpânul. Deci noi toți, călcând poruncile în permanență, suntem obligați să avem o dispoziție sufletească la fel ca aceea a vameșului. Să nu căutăm în noi vreo oarecare vrednicie, vreo oarecare faptă. Întotdeauna să ne socotim robi netrebnici. Doar mila lui Dumnezeu iartă pe cel care se căiește și îi deschide ușile Împărăției cerurilor…

Omul poate să se mântuiască prin credință și prin împlinirea tuturor poruncilor. Împlinirea lor poate să schimbe sufletul omului, să-l înnoiască pe el, să-l facă pe om nou după chipul lui Dumnezeu. (Egumenul Nikon Vorobiov)

E nevoie să împărțim, iar noi dobândim. E nevoie să ascultăm, iar noi cârtim. E nevoie să ne tăiem voia, însă noi trăim împlinind voia noastră. E nevoie să urâm această lume și toate desfătările ei, iar noi o iubim pe ea iar dacă vrem să mergem după poruncile lui Dumnezeu, atunci ne e nespus de greu.

Amintindu-ne de moarte, de judecată, de iad, vom ajunge la frica de Dumnezeu. Iar frica, precum o legătură, ne ține pe calea poruncilor lui Dumnezeu. (Schiarhimandritul Vitalie Sidorenko)

Dacă împlinim toate poruncile, iar dragoste nu avem, aceasta înseamnă că nu avem nimic… (Arhiepiscopul Gavriil Ogorodnikov)

Lepădându-ne de țelul vieții, de calea pe care cu jertfire de sine trebuie să împlinim poruncile lui Dumnezeu, urmând legea păcatului, sufletul ajunge în mari necazuri. Domnul, tămăduind neputința, simte amarul împrejurărilor vieții după măsura lepădării noastre Și vestește sufletului în chip nevăzut puterea și cunoașterea Proniei Sale. Pentru a ne ruga e nevoie de curăția sufletului, iar aceasta se dovedește prin lucrarea jertfirii de sine după poruncile lui Dumnezeu…

Nevoința după poruncile lui Dumnezeu este singura cale nemincinoasă către mântuire. Ea tămăduiește însăși ființa păcătoasă, o modelează după asemănarea lui Dumnezeu și face ca fiecare bine, în chip firesc, fiecare adevăr, în chip firesc, să regenereze. 

Citiți Evanghelia, pătrundeți-i sensul, vedeți ceea ce Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi și aflați ce porunci a dat El urmașilor Săi. El i-a învățat renunțarea la toate desăvârșit, chiar până la urârea sufletului. Această lepădare este necesară pentru că în sufletul nostru sunt atât de multe necurății și patimi potrivnice Duhului lui Hristos, iar fără renunțarea la acestea este cu neputință părtășia cu Hristos. Această lepădare de sine este cu putință doar atunci când există un scop; atunci noi putem să ne lepădăm de sine, să respingem patimile noastre. Scopul este dragostea de aproapele. Pentru a împlini datoria iubirii către aproapele e nevoie să ne lepădăm de sine, să ne dezicem de sufletul nostru. Cum să iubim — aceasta ne-a arătat-o Domnul prin cuvinte și prin fapte. EI ne-a învățat să-i iertăm pe vrăjmași, să avem îndurare către cei slabi, să nu judecăm pe cei păcătoși, să ne jertfim pentru folosul aproapelui. Această poruncă a iubirii către aproapele e cu neputință de împlinit fără renunțarea la iubirea pătimașă a bunurilor pământești. Putem să ne lepădăm de sine, putem să slujim aproapelui desăvârșit doar atunci când vom căuta viața veșnică, când ne vom strădui să iubim doar pe Cel veșnic, Binele cel fără de nume, doar pe Cel deplin Desăvârșit — pe Dumnezeu. Și iată, întâia și prima poruncă a lui Hristos: să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta. În două cuvinte, Domnul a arătat calea desăvârșirii duhovnicești. În viața omenească puțini sunt aceia care-și însușesc împlinirea acestui cuvânt al lui Hristos. A te lepăda de sine? Dar cine sunt eu? A te cunoaște pe tine însuți înseamnă a-ți vedea toată necurăția sufletului, toată patima și toată neputința lui — iată în ce constă acea sarcină a Domnului, pentru întreaga viață, pentru cei care caută mântuirea.

Pentru a renaște, pentru a ne întoarce din nou la starea noastră firească, e nevoie să ne lepădăm de noi înșine, de eul nostru. E nevoie să lăsăm locul doar Celui Căruia I se cuvin cinstea și închinăciunea. Însă nu este ușor pentru un om să se lepede de sine. El trebuie să moară față de patimi, iar moartea întotdeauna este grea și amară. Însă Domnul ajută, și după renunțarea la patimi în locul mândriei îi dă sufletului să guste smerenia, în locul iubirii de sine — iubirea de aproapele, în locul cruzimii – umilința, în locul răutății — blândețea, în locul fricii — credința, în locul deznădejdii — nădejdea, în locul iubirii de sine sub orice chip — dragostea de Dumnezeu. Și atunci în suflet se va naște bucuria vieții. Ea este mai presus decât toate, sufletul o gustă, conștientizează, vede și simte ajutorul lui Dumnezeu. Duhul îl întărește în necazuri și în ispitele vieții, marea înțelepciune a Proniei îl conduce pe om către slobozirea din necazuri și chiar prin necazuri îl curățește pe el, conducându-l din starea cea nedreaptă și așezându-l mereu pe calea cea dreaptă. Atunci sufletul simte putere și bucurie și Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru necazuri și i se pare că acestea sunt lipsite de importanță față de acele bunătăți pe care El i le-a dăruit prin aceste necazuri.

Pentru a păstra curăția trupului e necesar să păstrăm curăția inimii și a minții. E nevoie de rugăciune însă, de luare-aminte asupra inimii noastre, de trezvie nevoitoare. Dacă noi nu putem întotdeauna să păstrăm căldura — aceasta fiind un dar al lui Dumnezeu —, atunci putem întotdeauna să întărim în noi și hotărârea voii de a lupta împotriva patimilor, putem să aprindem în noi năzuința către desăvârșire, putem să ne silim pe noi înșine către nevoințe. Poruncile lui Dumnezeu nu ne sunt date la întâmplare. Fie că vrem ori nu vrem, suntem obligați să le împlinim, altfel vom pieri veșnic.

Dorința noastră trebuie să fie porunca lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, care să ne conducă pe noi la viața cea veșnică… Este nevoie să cerem, să ne rugăm Domnului să ne întărească voia de a ne împotrivi gândurilor pătimașe, de a rezista din toate puterile, ca toate năzuințele și dorințele sufletului să se îndrepte către cel mai înalt, sfânt, mare și binecuvântat scop. (Egumena Arsenia Sebreakova)

din cartea: Călăuză Duhovnicească