Postirea este armă puternică împotriva diavolilor

Postirea este darul cel mai de preț al lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moștenire părintească și a ajuns până în zilele noastre. Așadar, primiți-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarășul vostru, cei ce slujiți ca pe odihna voastră, cei bogați ca pe cea care vă salvează de primejdia îndestulării, și dă gust tuturor celor pe care desfătarea continuă le lipsește de gust.

Cei bolnavi primiți pe maica sănătății, cei săraci pe cea care asigură buna dispoziție. Întrebați-i pe medici și vă vor spune că nimic nu este atât de neîndoielnic și de nesigur ca sănătatea. De aceea, cei înțelepți se străduiesc prin postire să-și păstreze sănătatea lor și să scape de povara strivitoare a greutății trupului.

Nu susține că nu poți să postești aducând ca pretext boala sau neputința trupească, de vreme ce pe de altă parte în toată viața ta îți chinui trupul cu multa mâncare. Știu foarte bine că medicii recomandă bolnavilor mai ales hrană ușoară și postire, decât bogăție și varietate de mâncăruri.

De altfel, ce este mai ușor pentru trup: să-și petreacă noaptea cu o cină ușoară sau să cadă greu la pat, din pricina multei mâncări? Poate să se odihnească astfel sau se va întoarce când pe-o parte când pe alta, încărcat și chinuit? Ce corabie poate un căpitan de vas să stăpânească mai ușor și s-o salveze dintr-o furtună, pe cea încărcată peste măsură sau pe cea cu o încărcătură obișnuită? Cea prea încărcată oare nu se va scufunda la cea mai mică furtună? La fel și trupurile când sunt chinuite cu multa mâncare cu ușurință cad în boli, în timp ce, când sunt hrănite ușor, își păstrează sănătatea.

Să urmărim însă postirea din punct de vedere istoric, ca să vedem cât a fost prețuită de sfinți și cât bine a adus.

Văzătorul de Dumnezeu, Moise, doar după o ajunare de 40 de zile a îndrăznit să se urce în vârful muntelui Sinai și să primească Tablele cu cele 10 porunci (Ieșirea 24, 18).

N-ar fi avut curajul să se apropie de vârful ce fumega prin prezența dumnezeirii, dacă nu s-ar fi înarmat cu postirea. A postit și astfel a putut să vorbească cu Dumnezeu.

Profetul Samuel a fost rodul postirii. Mama sa, Ana, după ce a postit s-a rugat lui Dumnezeu și a cerut un copil, cu făgăduința să-l închine AceIuia (1 Regi 1, 11).

Pe marele erou, Samson, ce l-a făcut să devină nebiruit? Postirea! Prin postire s-a zămislit în pântecele mamei sale. Postirea l-a născut, l-a alăptat și l-a crescut. Postirea aceea pe care a poruncit-o îngerul: „Copilul care se va naște, să nu mănânce nimic din câte rodește vița de vie; să nu bea vin, nici sicheră” (Cartea Judecătorilor 13—14).

Postirea naște profeți, îi întărește pe cei puternici, îi înțelepțește pe legiuitori, îi înarmează pe eroi. Îi zidește pe luptători, respinge ispitele, locuiește împreună cu cumpătarea și nevinovăția.

În războaie face vitejii, și în vreme de pace învață liniștea. Îi sfințește pe cei închinați și-i desăvârșește pe preoți. Nimeni nu poate să se apropie de altar și să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, fără ca mai ‘înainte să postească.

După postirea de 40 de zile, profetul Ilie s-a învrednicit să-L aibă în față pe Domnul (III Regi 19, 8-18). Datorită postirii s-a arătat mai puternic decât moartea și l-a înviat pe copilul mort (III Regi 17, 21-23). Datorită postirii a împiedicat cerul să trimită ploaie timp de trei ani și jumătate (III Regi 171, 1; 18, 1) și aceasta ca să înmoaie învârtoșarea inimii israelitenilor, care se lăsaseră pradă necredinței și fărădelegii.

Astfel, a impus întregului popor postirea obligatorie până se va căi și va îndrepta păcatul care venea din bună petrecere și viață în lâncezeală.

Profetul Daniel, care timp de 20 de zile n-a gustat pâine, nici n-a băut  apă (Daniel 10, 2-3) i-a învățat chiar și pe lei să postească (Daniel 6, 16-22). Leii înfometați nu l-au sfâșiat, ca și cum ar fi avut trupul din piatră sau  aramă, sau din alt material dur. Postirea a întărit trupul profetului și l-a făcut inaccesibil dinților fiarelor, așa cum vopseaua face fierul neatins de rugină.

Postirea întărește rugăciunea, se face aripă în mersul ei către cer, este mama sănătății, pedagogul tinereții, podoaba bătrâneților. Este tovarășul celor din călătorie și celor care locuiesc împreună.

Bărbatul nu se îndoiește deloc de credința conjugală a femeii lui, când o vede însoțindu-se cu postirea. Femeia nu se topește de gelozie când îl vede pe bărbatul ei postind.

Cine a fost păgubit vreodată de postire?

Ia seama la cheltuiala casei tale într-o zi de post, socotește și într-o zi obișnuită, și vei descoperi astfel ușor, ce câștig mare ai prin postire.

Gândește-te încă cum încasatorii de impozite îi lasă pe cei care plătesc impozit să viețuiască pentru puțin timp liniștiți și nederanjați. Așadar, să îngăduie și trupul o mică odihnă gurii.

Să facă o mică înțelegere cu aceasta care, când se satură, filozofează despre înfrânare, iar când îi este foame, uită câte a primit înainte.

Cel care postește nu are nevoie de danii, nici nu trebuie să plătească dobândă.

Postirea se face omului pricină de desfătare, pentru că așa cum setea face dulce băutura, și foametea mâncarea plăcută, la fel și postirea face mâncărurile desfătătoare. Astfel, dacă vrei să fie mulțumitoare masa ta, acceptă soluția postirii. Dacă ești însă întotdeauna înconjurat de mâncăruri bogate, te nedreptățești pe tine însuți, pentru că pierzi desfătarea prin iubirea de plăceri nemăsurate.

Nimic nu există care să nu fie disprețuit prin continua ta desfătare, în timp ce dimpotrivă, deseori poftim acele mâncăruri pe care le gustăm rar.

De aceea și Creatorul nostru a născocit varietatea în viața noastră, încât să simțim desfătarea tuturor bunurilor Lui. Ia seama ce se întâmplă în natură: soarele nu este mai strălucitor după noapte? Somnul nu este mai dulce după priveghere? Sănătatea nu este mai mult dorită după încercarea bolii?

Astfel, și masa devine mult mai mulțumitoare după postire. Acest lucru este valabil pentru toți, și pentru bogații care au mâncăruri îmbelșugate, și pentru săracii care au mâncare mai puțină.

Să-ți amintești și să te înfricoșezi de pilda bogatului din parabolă (Luca 16, 19-31). Desfătările continue l-au dus la iadul veșnic.

Bogatul acesta n-a fost osândit pentru nicio nedreptate, însă, din pricina plăcerilor și a mâncării cu care se desfăta, precum și pentru nepăsarea lui față de sărăcia lui Lazăr, a fost pedepsit atât de aspru. Dimpotrivă, postirea și răbdarea în suferințe nu au fost cele care i-au dăruit odihna Iui Lazăr?

Parabola nu vorbește despre alte virtuți ale lui, decât doar despre acestea care, ca două aripi, l-au înălțat și l-au odihnit în sânurile lui Avraam.

Deci, ia aminte și tu, ca nu cumva în timp ce acum bei băuturi alese și îți întorci fața de la apă, mai târziu să te rogi pentru o picătură din aceasta, precum bogatul. Nimeni n-a pătimit nimic bând apă, nu s-a îmbătat, nu a simțit durere de cap sau amețeală. În timp ce dimpotrivă, îmbuibarea care urmează de la sine banchetelor, creează boli înfricoșătoare.

Viața Înaintemergătorului Ioan a fost o continuă postire. Nu avea nici pat, nici masă, nici moșii, nici animale, nici căinări pentru mâncăruri, nimic din toate acestea care sunt considerate indispensabile pentru viață. De aceea, Domnul a propovăduit că nu s-a ridicat între cei născuți din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul (Matei 11, 11).

Postirea l-a urcat până la al treilea cer și pe Apostolul Pavel, care o număra printre laudele necazurilor lui (11 Corinteni 11, 27). Pentru toate aceste virtuți însă model suprem Îl avem pe Însuși Domnul, Care după o postire de 40 de zile, a început lucrarea Sa aici pe pământ (Matei 4, 2). Mai întâi Și-a întărit și înarmat trupul, pe care l-a primit de dragul nostru, cu postirea, și după aceea a primit ispitele diavolului.

La fel și noi, prin postiri să ne pregătim și să intrăm în arena luptelor împotriva vrăjmașilor spirituali. Într-o încăierare îndoielnică, prezența unui aliat de partea unuia provoacă înfrângerea celuilalt.

Deci, trupul și duhul se află în stare de război. Cu cine te vei alia? Dacă te întovărășești cu trupul, vei slăbi duhul, în timp ce dacă te aliezi cu duhul, vei înrobi trupul. Și de vreme ce dorești să-ți întărești duhul, domolește-ți trupul cu postirea. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (II Corinteni 4, 16).

Moise, ca să primească pentru a doua oară tablele Legii a avut nevoie și de a doua postire (Ieșirea 34, 28). Ninivitenii, dacă n-ar fi postit ei înșiși și animalele lor, n-ar fi scăpat de pieire (Iona 3, 4-10). Dar și pe Isav ce l-a umilit și l-a făcut rob al fratelui său? N-a  fost mâncarea? Pentru aceasta și-a vândut și dreptul său de întâi născut (Facerea 25, 29-34). Din nou, cine au fost cei care și-au lăsat trupurile lor în pustiu? Oare nu cei care au căutat mâncărurile de carne și petrecerea cea bună din Egipt? (Numeri 11, 33-34). Adică, cu cât israelitiții s-au mulțumit doar cu mana, i-au biruit pe vrăjmașii lor, și nimic nu i-a îmbolnăvit. Când și-au amintit însă de oalele cu carne și i-a apucat nostalgia după robia din Egipt, au fost pedepsiți. Au murit în pustiu și nu s-au învrednicit să vadă Pământul Făgăduinței.

Nu te temi și tu de exemplul acesta? Nu gândești ca nu cumva din pricina multei mâncări să fii scos din pământul ceresc al făgăduinței? Desfătarea cu mâncăruri grase și îmbelșugate creează în suflet amintiri care, ca un nor des de fu împiedică mintea să întâlnească strălucirile Duhului Sfânt.

Postirea este armă puternică împotriva diavolilor „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post,” a zis Domnul în cazul tânărului demonizat.

Prin desfrâu, băutură și diferitele mâncăruri gustoase se aprinde și orice fel de desfrânare. Pofta desfătării cu mâncăruri îi schimbă pe oamenii raționali în dobitoace. Dezmățul provoacă pierderi înfricoșătoare. Se face pricină ca cei desfrânați s-o caute pe femeie în bărbat, și pe bărbat în femeie. Postirea statornicește și viața conjugală, alungă lipsa de supraveghere și impune cuvenita înfrânare, pentru ca soții să se dedice rugăciunii.

Nu limita însă virtutea postirii doar la dietă. Adevărata postire nu este doar reținerea de la anumite mâncăruri, ci și înstrăina rea do patimi și păcate; înseamnă să nu nedreptățești pe nimeni, să-l ierți pe aproapele tău pentru tristețea pe care ți-a provocat-o, pentru răul pe care ți l-a făcut, pentru banii pe care ți-i datorează.

Altfel, cu toate că nu mănânci carne, te hrănești cu însuți fratele tău. Deși te înfrânezi de la vin, nu te înfrânezi de la vorbele rele. Cu toate că postești până seara, îți pierzi ziua pe la tribunale.

Sfânta Scriptura spune: „Vai de cei care se îmbată fără să bea vin” (Isaia 28, 1). O asemenea beție este, de pildă, mânia care face sufletul să cugete nebunește, de asemenea este frica ce paralizează cugetul.

În general, orice patimă care zăpăcește mintea, este și o beție. Cel mânios se îmbată de patima lui, nu se gândește ce are în față, și ca și cum s-ar lupta în noapte, răpește orice, jignește pe oricine. Nu știe ce zice, înjură, lovește, amenință, face jurăminte mincinoase și urlă. Deci, dacă vrei să postești în mod adevărat trebuie să eviți toate patimile.

Ia aminte și la altceva: „Să nu devină postirea de mâine pretext de dezmăț astăzi. Nu pierde prin destrăbălarea de astăzi, înfrânarea de mâine. Când cineva vrea să facă nuntă cu o femeie cinstită, nu aduce mai întâi în casa lui țiitoare și desfrânate. Pentru că femeia legală nu îndură să locuiască cu cele desfrânate și fără de lege, La fel fă și tu! Prin așteptarea postirii, nu accepta beția desfrânată, care este mama nerușinării, prietena cuvintelor proaste, gata pentru orice fărădelege.

Postirea și rugăciunea nu vor locui înlăuntrul sufletului care s-a întinat cu dezmățul. Domnul primește în sălașurile dumnezeiești pe cel care postește, însă își întoarce fața de la cel desfrânat, ca de la un pângăritor și nelegiuit.

Astfel, dacă vii mâine aici și mi roși a vin, cum voi socoti ca postire dezmățul tău? Unde te voi așeza? La bețivi sau la înfrânați? Beția pe care ai făcut-o mai înainte te arată bețiv, în timp ce dieta pe care o începi te vădește ca postitor.

Prin rămășițele beției, postirea ta se face nefolositoare. Și dacă începutul este nefolositor, pune în primejdie totul. Postirea nu schimbă doar persoanele, ci întreaga societate. Ii înțelepțește și-i liniștește în scurt timp pe toți oamenii. Impune tăcere înaintea strigătelor și urletelor, izgonește certurile și gâlcevile, îndepărtează osândirea și grăirea de rău.

Prezența cărui dascăl oprește atât de repede neorânduielile și zgomotul copiilor? Când apare postirea, orice tulburare în cetate se oprește de la sine.

Cine poate să continue petrecerea și banchetul în timpul postirii? Cine poate să îmbine postirea cu jocurile destrăbălate? Râsetele necuviincioase și cântecele destrăbălate, precum și celelalte jocuri sunt îndepărtate din cetate, când vine postirea ca un judecător aspru.

Dacă toți ascultau sfaturile postirii, ar fi domnit o pace desăvârșită asupra întregii omeniri. Nu s-ar mai fi ridicat un neam împotriva altuia, n-a r mai fi avut confruntări războinice,  nici constructori de arme. N-ar mai fi existat tribunale, nici închisori; pustiurile n-ar mai fi găzduit răufăcători, nici cetățile defăimători, nici mările pirați.

Dacă postirea stăpânea viața noastră, ea n-ar mai fi fost plină de suspine. Pentru că ea i-ar fi învățat pe toti nu numai înfrânarea de la viața cheltuitoare, ci și înstrăinarea de atâtea alte rele. I-ar fi învățat fuga deplină și înstrăinarea de iubirea de arginți și de lăcomie, de iubirea de slavă și de iubirea de plăceri. Dacă ne izbăvim de acestea, vom trăi în pace și în sfințenie.

Așadar, de vreme ce împărăteasa aceasta a virtuților ne oferă asemenea bunuri, s-o primim fără nicio melancolie, fără niciun tânguit. Toți să ne amintim cu bucurie de masa duhovnicească pe care ne-o pregătește postirea, curățindu-ne și pregătindu-ne pentru desfătarea dumnezeiască și veșnică a Raiului.

Sfântul Vasile cel Mare