Acum am să vă spun ceva despre Rai într-o istorioară care urmează de aici înainte. V-am spus că marele Apostol Petru pe Tabor ar fi voit veșnic să rămână acolo împreună cu Hristos, învățătorul său, cu Ilie și cu Moise, pentru că a gustat câteva clipe din slava Raiului și din slava dumnezeirii lui Iisus Hristos. Și iată ce am a vă spune.
A fost la Constantinopol un împărat roman pe la anul 814 și a avut un frate al său după trup. Acesta nu s-a mai însurat. A fost un om foarte evlavios, foarte credincios și, văzând cum trece viața aceasta ca fumul și ca visul, ca floarea și ca umbra, s-a gândit să se ducă la o mănăstire să se facă călugăr.
Și s-a dus la o mănăstire din munții Constantinopolului, la apa Șangarului. Și-a împărțit toată averea lui și a dat-o la săraci și s-a îmbrăcat în rasa călugărească, primind numele de Cosma. Iar călugării, știindu-l că învățase carte cu împăratul și văzând ascultarea și smerenia lui, l-au pus stareț; și a stărețit timp de 10-12 ani.
Apoi a căzut într-o boală foarte grea și a zăcut mai mulți ani, iar în una din zile și-a dat duhul. Și s-au adunat călugării, care erau aproape trei sute, și au început a plânge după păstorul lor cel iubit care murise, cu numele Cosma, căci așa îl chema. Și stăteau uimiți și plângeau pentru că un stareț ca acela nu avusese mănăstirea de la începutul ei.
Dar a murit fericitul Cosma, iar a doua zi, cu voia lui Dumnezeu, a înviat.
Iar când a înviat privea cu ochii, cum stătea culcat cu fața în sus pe laiță, în podul casei. Și cum stătea cu ochii ațintiți în podul casei, șoptea cu buzele sale încet niște cuvinte neîncheiate și neînțelese de nimeni. Și a stat așa timp de aproape o zi întreagă. După aceasta a deschis ochii și, când a văzut pe călugări în jurul lui, a început a căuta în sân.
Și căutând în sân, îi întrebă pe călugări: „Unde sunt cele două bucăți de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?” Și mai trecea oleacă și iar caută în sân și întreba: „Unde sunt cele două bucăți de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?” Atunci călugării au văzut că el a avut mare descoperire și au început a plânge, zicând:
– Părinte sfinte, dar cum de vorbești sfinția ta acum? Știi c-ai murit?
– Știu.
– Știi că de ieri, de pe vremea acesta ai fost mort? Spune-ne nouă, dacă poți, te rugăm cu lacrimi, unde ai fost 24 de ore cât ai fost mort? Și ce pâine ceri de la noi? Ce bucăți de pâine cauți în sân? Două bucăți de pâine uscată.
Atunci și-a dat el seama că a fost răpit în cealaltă lume și a zis ucenicilor săi:
– Dragii mei, adunați-vă aici că am să vă spun câte am văzut și câte am auzit pe unde am fost și câte mi-a ajutat Dumnezeu să țin minte.
Apoi a început să le spună așa:
Știu că ieri pe vremea aceasta am murit. Și când am murit, au venit în jurul meu o mulțime de diavoli, care de care mai urâți. Unii boncăluiau ca taurii, alții nechezau ca și caii, alții urlau ca lupii, alții băteau ca niște câini, alții croncăneau ca și corbii, alții șuierau ca șerpii și toți se repezeau la mine să mă ia. Și spuneau: „N-ai făcut pocăință destulă! Ai fost frate de împărat, ai trăit în palate și încă nu ți-ai ispășit păcatele prin pocăință la mănăstire. Ești al nostru!”
Și zicea starețul Cosma: „Eu, cât am trăit, aveam în chilia mea icoana celor doi apostoli, Andrei și Ioan Evanghelistul. Și m-au luat dracii, unii mă împingeau din urmă, alții mă trăgeau înainte, alții mă împungeau, alții mă mușcau și mă duceau.
Iar eu strigam la Maica Domnului și la cei doi Sfinți Apostoli, Andrei și Ioan Evanghelistul, să vină, să nu mă lase. Și m-au dus diavolii și deodată am ajuns la o prăpastie, o râpă, care nu era mai largă decât atât cât ar arunca un om voinic o piatră, ca o azvârlitură de piatră, dar adâncimea ei era până la iad.
Și se auzeau în acea râpă, în acea prăpastie, mari țipete, mari vaiete, mari tânguiri. Și peste toți care erau acolo înăuntru mergea un râu de foc și ei strigau: «Vai de noi și de cei ce ne-au născut pe noi!» Și dracii voiau să mă dea în prăpastia aceea.
Deodată s-a făcut o punte mica peste prăpastie, numai de două degete, dar fără bară. Și ziceau dracii: «Din două una ai să faci: ori te dăm aici în prăpastia aceasta, ori treci puntea»”.
Și spunea Sfântul Cosma: „Îmi era foarte greu și una și alta. De cad în prăpastie, mi s-a spus că aceea este gura iadului și mă înghite și nu mai ies. Ca să mă sui pe punte era de asemenea imposibil că toți cădeau. Atunci când ei mă târau să mă arunce în flăcări, am strigat: «Maica Domnului, nu mă lăsa!» Și deodată a apărut o femeie îmbrăcată în alb, ca fulgerul, și doi apostoli. Erau Andrei și Ioan Evanghelistul. Și a zis Maica Domnului către Apostoli: «Ioane și Andrei, luați sufletul acesta din mâinile dracilor și-l duceți până la Raiul desfătării». Și atunci dracii au fugit toți și m-au luat cei doi apostoli, iar Maica Domnului s-a făcut nevăzută.
Și a zis apostolul: «Nu te teme, frate Cosma, de acum mergi cu noi. Sari pe punte!» Și au sărit ei pe puntea cea numai de două degete. Și un apostol mă ducea de mână înainte și unul mergea și în urmă și mă ținea.
Și-am trecut acea mare prăpastie pe puntea cea îngustă, dar la capătul punții era un arap care se părea că ajunge până la nori și avea limba lui de zece metri afară de foc și ochi de flăcări și acest arap stătea cu o mână deasupra prăpastiei și mâna aceea care stătea deasupra prăpastiei era umflată ca un stâlp, iar cealaltă era zbârcită și lungă.
Acela, când ne-a văzut pe noi, cu greu s-a dat în lături și scrâșnea cu dinții la mine: «Mi-ai scăpat de data aceasta, dar ai să mai vii o dată pe aici». Și eu, după ce am trecut arapul acela, am întrebat pe Sfinții Apostoli Andrei și Ioan:
– Sfinților ai lui Dumnezeu Apostoli, cine este arapul acela care stă la capătul punții aceleia pe unde am trecut?
– Acela este satana. Ai auzit ce spune Apostolul Petru? Domnul puterii văzduhului.
– Dar de ce are mâna aceea umflată, care o întinde deasupra prăpastiei aceleia?
– De-atâtea suflete câte ia de pe punte și le aruncă mereu în gura iadului. Că veșnic, veșnic vin de pe fața pământului și i s-a umflat mâna câte ia de pe punte și aruncă în iad!
– Dar eu, am întrebat, am să scap de el?
– Tu ai să scapi, fiindcă ai avut pe Maica Domnului ocrotitoare și pe noi. Deci nu te teme de el, căci mergem până la Raiul desfătării.
Și am mers, după ce am trecut pe arapul acela, și am dat în niște câmpii verzi cu milioane de milioane de flori de multe feluri de culori și era o mireasmă de flori cum nu mai este pe fața pământului și cum nu poate să își închipuie nimeni. Și florile acelea le bătea un vântișor așa cald, iar deasupra florilor erau cete-cete de copii cu aripi strălucitoare, care mergeau și zburau deasupra florilor și cântau așa: «Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Ta».
Mergând noi printre milioanele acelea de grupuri de copii, care zburau pe deasupra florilor, în mijlocul acelei câmpii am văzut un bătrân cu barbă albă, frumoasă, veșmintele lui străluceau ca soarele și am mers acolo. Și când am mers noi cu apostolii, cu Andrei și cu Ioan, bătrânul acela a binecuvântat pe apostoli și i-a sărutat pe frunte, iar ei i-au sărutat mâna. Atunci am întrebat pe apostoli:
– Domnii mei, cine este bătrânul acesta așa de frumos și de ce sunt atâtea milioane de copii care zboară pe aici?
– Ai auzit de «Sânul lui Avraam»?
– Am auzit în Evanghelie.
– Ei, acesta este Avraam Patriarhul, iar milioanele de copii care cântă aici și zboară pe deasupra florilor sunt sufletele drepților care au intrat în «Sânul lui Avraam» și care au fost drepți și milostivi ca el.
După aceea ne-am luat rămas bun de la acela care zicea că este Avraam și am plecat zburând; mergeam prin văzduh cu iuțeala mare și am ajuns în altă parte și acolo odată s-au făcut niște ziduri de aur și de pietre scumpe și niște porți în forma fulgerului, iar niște tineri foarte frumoși, încinși cu curcubeie de aur, stăteau la porți și aveau săbii de foc; la poartă și pe poartă era, ca și cum ar răsări soarele, lumină ca fulgerul. Și au întrebat cei de la poartă pe Apostolul Andrei și pe Ioan:
– Unde duceți sufletul acesta?
Și a zis Apostolul Andrei:
– Avem poruncă de la Maica Domnului și de la Domnul nostru Iisus Hristos să-l ducem până la Raiul desfătării.
Atunci s-au deschis porțile singure și am intrat după acele ziduri. Acolo am văzut nenumărate biserici și palate ale cerului, și atâtea minuni se vedeau, încât limbă de om nu putea povesti. Erau pomi care numai pe-o singură ramură rodeau 60-70 feluri de roade.
Florile și frunzele pomilor cântau slavoslovia lui Dumnezeu. Și fiecare pom avea un cort; dar nici pomii nu semănau unii cu alții și nici corturile. Și în colt era o masă și un scaun de aur și bucate și băuturi scumpe pe masă. Dar bucatele nu semănau, iar la fiecare cort, la fiecare masă stătea o persoană foarte frumoasă, ca de treizeci de ani.
Toți erau de aceasta vârstă, căci la judecată toți vom învia cu vârsta de treizeci de ani, după cum arată Sfinții Părinți. Și acolo cântau păsări, milioane și milioane, dar nici păsările dintr-un pom nu semănau cu cele din alți pomi. Culoarea aripilor păsărilor numai Dumnezeu o știa și păsările acelea unele erau albastre, altele roșii, altele vișinii, altele gri, altele albe, altele trandafirii, și cântau cu negrăită frumusețe psalmi și rugăciuni.
La unul pomul era de mărgăritar, la altul de onix, la altul era de rubin, la altul era de safir, la altul era de ametist, și așa mai departe. Și mesele, la unul era de marmură, la altul de aur, la altul de argint, și nici scaunele nu semănau. Și era atâta frumusețe și atâta cântare acolo, iar mulțimea pomilor și a corturilor și felurimea aceea atât de frumoasă nu mai avea margini.
Și mergând noi pe acolo, eram uimiți de atâta frumusețe și cântare. Atunci am întrebat pe Apostolul Andrei:
– Domnii mei, aici este Raiul desfătării?
– Nu, frate, de abia am ajuns la pământul celor blânzi.
Vezi ce spune în fericirea a treia din Evanghelie: Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Să nu credeți că este vorba de pământul acesta stricăcios. Auzi ce pământ îi așteaptă pe cei blânzi! Și de abia am ajuns la pământ și am întrebat:
– Dar de ce corturile sunt altfel și bucatele și băuturile altfel și pomii altfel și scaunele altfel și păsările cântă altfel dintr-un copac în altul?
Atunci mi-a spus Apostolul Andrei:
– N-ai auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie? În casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri și Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Deci aici, frate Cosma, să știi că și cortul și masa și pomul și poamele și păsările toate sunt după măsura faptelor bune ala fiecărui om. Cum și-a împodobit cineva pomul pe fața pământului cu post, cu rugăciune, cu milostenie, cu viață curată, cu facere de bine, așa îl găsește dincolo și se va veseli în vecii vecilor, că aici nu mai este bătrânețe, nu mai este boală, nu mai este moarte, nu mai este durere. De aceea este depărtare și deosebire de la un pom la altul, pentru că este după măsura faptelor bune ale fiecărui suflet care a ajuns aici”.
Și a mers sufletul dreptului aceluia zburând ca gândul, că așa merge sufletul, ca razele soarelui de repede. Și a mers cam cât ar merge un om cinci sute de ani pe jos.
„Noi am mers deci în câteva minute, pentru că mergeam ca gândul. Și am dat de alte zidiri de milioane de ori mai frumoase ca cele dintâi și de alte porți în forma fulgerului și la ele nu mai erau tineri, ci erau serafimi cu șase aripi care păzeau. Și am întrebat:
– Domnii mei, ce zidiri, ce cetate este aici?
Și au zis:
– Acum, frate, ne apropiem de Palatul Noului Sion al lui Hristos, care-l va da celor doisprezece Apostoli după Judecata de Apoi.
Și îndată porțile cele în chipul fulgerului s-au deschis și serafimii aceia au întrebat:
– Unde duceți sufletul acesta?
Și a zis Apostolul Ioan Evanghelistul:
– Poruncă avem de la Mântuitorul și de la Maica Domnului să-l ducem până la Raiul desfătării.
Atunci ne-au dat drumul și am intrat.
Când am intrat dincolo de aceste ziduri, am văzut munți de aur și am văzut un palat care avea douăsprezece temelii, cum spune la Apocalipsă, cu douăsprezece pietre scumpe și douăsprezece uși în douăsprezece părți și acoperit cu aur curat și lumina ca ziua și era o lumină acolo care strălucea de milioane de ori ca soarele, iar soarele nu se vedea acolo.
Și palatul acesta avea douăsprezece uși și n-am văzut acolo nici pasăre, nici om, nici fiară, nici îngeri, nici oameni. Și am întrebat pe Apostolii care mă conduceau:
– Domnii mei, ce este palatul acesta și câtă mărime are?
Și a zis Apostolul Andrei:
– Acest palat este atât de mare, că dacă ar merge un om o mie de ani pe jos, tot nu-l înconjură. Acesta este palatul celor doisprezece Apostoli, care se cheamă Noul Sion, și care-l vor lua Apostolii după Judecata de Apoi pentru osteneala lor, că au predicat Evanghelia în lume și au murit martiri și li s-au tăiat capetele pentru dragostea și credința în Iisus Hristos.
Și am trecut și de acel palat și zburam peste munții cei de aur și era o mare de cristal, cu apa ca cristalul de limpede și avea o mireasmă de trandafiri care nu se poate spune pe fața pământului. Și am trecut pe deasupra acelei mări și am ajuns la un rău care curgea ca cristalul și erau ierburi și flori multe și niște copaci înalți și foarte frumoși, cum nu am mai văzut pe fața pământului și erau flori până sus și niște păsări mari cântau acolo și ziceau așa:
Fericiți cărora li s-au iertat fărădelegile și cărora li s-au acoperit păcatele. Și am întrebat pe Apostolul Andrei:
– Domnul meu, ce zic păsările acestea, căci cântă din psalmi?
– Ai auzit ce zic? Fericiți cei cărora li s-au iertat fărădelegile și cărora li s-au acoperit păcatele. Păsările acestea, fiule, nu mai mor în veacul veacului. Ele sunt pline de Duhul Sfânt și proorocesc și arată că aici în frumusețea asta nu are să poată intra nimeni decât acela căruia i se vor ierta păcatele și i se vor acoperi fărădelegile.
Atunci am întrebat:
– Dar care păcate se iartă la om și care se acoperă?
Și a zis:
– Păcatele pe care le-a cunoscut omul că sunt păcate și le-a mărturisit la duhovnic și i-a părut rău și a făcut canon pentru ele, se iartă. Iar acelea pe care omul nu le-a știut să sunt păcate sau le-a uitat, nu din rea voință, ci din neputință, acelea se acopăr din mila lui Dumnezeu, că altfel nici un suflet nu ar fi ajuns aici. Pentru că auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu va intra întru împărăția cerurilor.
Mergând noi așa, s-a făcut un tunel, un munte de aur și un tunel mare, dar tunelul acela lumina că soarele și acolo era o masă mare, căreia nu i se vedea marginea. Și stăteau oamenii la mese și îngerii slujeau la mese și puneau băuturi cerești și mâncăruri cerești și era mare veselie. Și erau mii și mii care se veseleau și cântau și stăteau la mese.
Și spune Sfântul Cosma:
– Când m-am uitat la masă, am început a cunoaște oameni de la noi din oraș, din Constantinopol, și din sat și călugări de-ai noștri și neamuri care au mers la bine și foarte mă bucuram că am dat acolo peste oameni cunoscuți. Dar ce folos, că am stat acolo câteva minute și numai am auzit un glas: „Luați pe starețul acesta de aici și-l duceți înapoi, iar în locul lui aduceți pe monahul Atanasie de la Mănăstirea Trăian!” Că era mănăstirea de la Alfa apropiată de Mănăstirea Trăian cum este mănăstirea noastră, Sihăstria, aproape de Mănăstirea Secu. Și îndată a venit îngerul Domnului, zicând:
– Frate Cosma, iată n-am ajuns la Raiul desfătării.
– Dar unde suntem?
– Dacă trecem tunelul acesta ajungem în Raiul desfătării, dar este porunca lui Hristos să te ducem înapoi în trup, căci plâng călugării după tine, că au rămas fără păstor. Și avem porunca să te ducem. Deci nu mai ajungem la Raiul desfătării.
Deci mi-am luat rămas bun de la acei și toți îmi spuneau: „Nu te teme, frate Cosma, că tot aici ai să vii, când va fi sfârșitul tău!” Și m-au luat pe altă cale și am trecut șapte iezere de munci și m-au dus de am văzut și muncile iadului și am ajuns iarăși în câmpia aceea unde era Avraam și ne-am dus la el și a întrebat Patriarhul Avraam:
– Dar l-ați dus până la Raiul desfătării?
Iar ei au zis:
– Nu, ci până aproape de Raiul desfătării, căci a venit poruncă de la Dumnezeu să-l ducem în trup și să învie, căci plâng după el fiii săi duhovnicești!
Atunci Avraam a zis:
– Dacă se duce înapoi pe fața pământului și învie, am să-i dau și eu ceva.
Și mi-a dat un pahar de aur cu vin și trei bucăți de pâine albă, curată. Și-am băut din vinul acela puțin, și atât era de bun și dulce că a trecut în toate simțirile mele, și știu că am mâncat și o bucată de pâine și-am zburat din grădinile acelea.
Și am ajuns iarăși la arapul acela care se lăuda că am să mai trec și am trecut iarăși prăpastia aceea mare pe care o trecusem și deodată m-am văzut în mănăstire și acum, cum mă vedeți.
Știam că patriarhul Avraam mi-a dat trei bucăți de pâine și numai una am mâncat-o și am băut vin acolo în „Sânul lui Avraam”. Însă două bucăți de pâine au rămas și știu că le-am pus în sân. Aceasta caut eu acum. Vă rog, dați-mi cele două bucăți de pâine pe care mi le-a dat Părintele Avraam, căci știam că le-am pus în sân. Și dacă vreți, duceți-vă repede până la Mănăstirea Trăian și vedeți dacă monahul Atanasie nu cumva a murit!
Când s-au dus frații, atunci îl scoteau pe năsălie din chilie. Și a spus Cuviosul Cosma:
– Știți unde se duce Atanasie? Se duce în preajma Raiului desfătării, la acea masă îngerească, căci am auzit că mi s-a spus mie: «Luați-l pe acesta de aici, duceți-l în trup, căci plâng călugării după el și aduceți în locul lui pe monahul Atanasie de la Mănăstirea Trăian». Deci să știți că monahul Atanasie s-a dus în locul meu și se va bucura în vecii vecilor”.
Așa a fost Sfântul Cosma în Rai și a văzut acolo și pământul celor blânzi și lăcașul drepților. Aduceți-vă aminte de predica aceasta, pe pământul celor blânzi, că fiecare își împodobește acolo pomul și masa și bucatele și poamele și păsările, toate, după cum se va osteni în viața aceasta ca să facă voia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel zice: Petrecerea noastră este în ceruri. Ferice de creștinul acela care trăiește pe pământ, iar cu mintea lui trăiește în cer; cu mintea lui se înalță la Dumnezeu și după puterea lui se ostenește să facă fapte bune, ca să se ducă în Raiul desfătării.
Acolo nu mai este moarte, nu mai este bătrânețe, nu mai este durere, nu mai este boală, nu mai este frică. Ci veșnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, dreptate și bucurie și pace întru Duhul Sfânt.
Dumnezeu și Preacurata Lui Maică să ne ajute la toți să ajungem și noi păcătoșii măcar cât de cât să moștenim „un colțișor de Rai”, cum spune bătrânul Părinte Paisie câteodată la molitfă, numai să nu fim afară de Raiul lui Dumnezeu, ca nu cumva, Doamne ferește, să ne chinuim în veci.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 2