Distribuie

Predică la vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei a părintelui Cleopa Ilie

Iubiți credincioși, Cu cât pătrundem în Sfintele Scripturi mai adânc prin teologie și prin tâlcuire, cu atât ne dau și ele mai bogat mireasma Duhului Sfânt și înțelegem mai mult cuprinsul lor.


Mântuitorul spune: Cercetați Scripturile, căci ele mărturisesc pentru Mine. Deci știm din gura lui Hristos că Sfinele Scripturi sunt mărturii ale lui Dumnezeu. Proorocul David zice: În calea mărturiilor Tale, Doamne, m-am desfătat ca de toată bogăția. Mare adevăr este în aceste cuvinte. Cine aleargă pe calea mărturiilor sau pe calea dumnezeieștilor Scripturi și pe calea înțelesurilor duhovnicești din ele, pururea se veselește de înălțimea tainelor care se află în ele.


Duhul Sfânt fericește mai departe pe cei ce le cercetează, zicând: Fericiți cei ce cearcă mărturiile Lui, cu toată inima Îl vor căuta pe Dânsul (Ps. 118, 2). Duhul Sfânt Însuși fericește pe omul care cearcă mărturiile Lui, adică cearcă cu de-amănuntul înțelesul duhovnicesc al Sfintelor și dumnezeieștilor Scripturi. Pentru care pricină caută omul cu toată inima pe Dumnezeu în calea Scripturilor? Pentru înțelegerea celor ce citește. Căci, rugându-se la Dumnezeu să-i deschidă ochii minții, înțelege taine mari și negrăite, atât cât este cu putință omului a înțelege, și atunci aleargă cu toată puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.


Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi începe așa: În vremea aceea a venit Iisus Hristos în latura Gadarenilor și i-au ieșit înainte doi îndrăciți foarte cumpliți, care locuiau în morminte.


Îndrăciții nu puteau sta în case, ci se ascundeau în criptele din morminte. Deci doi din acești îndrăciți au ieșit înaintea Mântuitorului, și Sfânta Scriptură spune că erau foarte cumpliți, încât din cauza lor nimeni nu putea să treacă pe calea aceea, căci toți se speriau de ei și fugeau din calea lor.

Și ce-au făcut îndrăciții aceștia, mai bine-zis diavolii din ei, când au văzut că Iisus Hristos, Dumnezeul nostru și Mântuitorul lumii? Au început a striga foarte tare către Dânsul: Ce este nouă și Ție, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Adică: „Ce ai cu noi? Noi nu Ți-am făcut Ție nimic. Noi îi chinuim numai pe oamenii aceștia, care sunt dați nouă tot de puterea Ta și pe care îi avem în stăpânire și în care locuim noi”. Dar, apoi, temându-se de puterea Mântuitorului, au zis: Ai venit să ne muncești pe noi mai înainte de vreme?


Auzi ce spun diavolii? Din această pericopă evanghelică învățăm trei lucruri mari:


– întâi, că și diavolii au credință și cunoștință;


– al doilea, că ei nu fac nimic fără voia lui Dumnezeu; și


– al treilea, se tem foarte tare de puterea dumnezeiască, ca să nu-i alunge în gheena mai înainte de judecata viitoare, că muncile iadului sunt foarte grele.


Deci nu toți diavolii se află desăvârșit la muncă pentru căderea lor, așa cum nici păcătoșii nu se află definitiv în iad, cum spun dumnezeieștii Părinți. De aceea ziceau diavolii aceștia: De ce ai venit să ne muncești înainte de vreme? Adică: „Nu-Ți ajunge că ai să ne muncești desăvârșit începând din ziua Judecății? Ai venit să ne muncești pe noi înainte de judecată?” Căci mulți din ei au rămas în văzduh, cum zice marele Apostol Pavel către efeseni: domnii puterii văzduhului; duhurile răutății răspândite în aer, sau cum zice marele prooroc David: Mulți sunt cei ce se luptă cu noi de la înălțime.


Așa și diavolii sălășluiți în cei doi oameni, încă nu erau în gheenă, ci erau din cei din văzduh. Ei intraseră în acești doi îndrăciți și se temeau ca nu cumva Hristos să-i scoată din oameni și să-i trimită în gheenă, unde se munceau alți conducători de-ai lor, care intraseră de la început acolo.


Dar dumnezeiescul Evanghelist Luca mai spune ceva în Evanghelia sa; zice că Hristos a întrebat pe diavoli: Cum vă este numele? Căci și diavolii au nume. Și au răspuns ei din cei îndrăciți: Legheon ne este numele. Adică: „Eu nu sunt numai unul, ci suntem 6000 de diavoli” (Legheon sau legiune. Legiunea romană avea 6000 de ostași). Dar cu toate că erau așa de mulți, se rugau lui Hristos să nu-i trimită în gheenă.


Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit să fie atât de mulți într-un om? Are foarte multă putere, căci spune Iov: Adâncul fierbe ca o căldare înaintea lui și cine va descoperi pieptul armurii lui? Și proorocul Iezechiel, vorbind de împăratul Tirului și al Sidonului, zice despre căderea satanei: Erai un heruvim ocrotitor și te plimbai în mijlocul cetelor celor scânteietoare din cer și toate flautele și muzicile cerului te lăudau pe tine. Și frumusețile tale te-au înșelat pe tine, adică te-au vopsit cu carbinetul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril și cu celelalte pietre scumpe.

Auzi cum era satana înainte de cădere? Era un heruvim ocrotitor, înfrumusețat cu mare podoabă, sau cum mai zice Isaia, era luceafărul care răsare dimineața din ceruri. Căci zice: Cum ai căzut din fala ta, stea de dimineață? Vezi cine era și câtă putere avea? Dar această putere o au numai când și cât le îngăduie Dumnezeu. Știți de ce? Pentru că „puterea drăcească – cum spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu – este îngrădită de puterea dumnezeirii”.


Frânele puterii satanei sunt în mâna lui Dumnezeu. El este câinele lui Dumnezeu și nu poate să facă nimic fără poruncă. Ați văzut la Iov cum satana a cerut voie să-l ispitească și, când i-a dat voie, a adus ispite, pogorând și foc din cer, și într-un ceas a pierdut cele 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de asine și casele le-a dărâmat printr-un cutremur. Ai văzut ce poate el? Dar numai când îi dă voie Dumnezeu.


Deci, cum v-am spus, toată puterea drăcească este îngrădită de puterea dumnezeirii și el nu poate face nimic până nu îi dă voie Dumnezeu.


Și ce-au zis acești diavoli? „Acesta Care este de față este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt”. Credeau aceasta diavolii și mărturiseau: Știmu-te pe Tine cine ești; ești Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt.


Auzi mărturisirea diavolească: Vezi credința diavolilor? Dar oare credința aceasta a diavolilor este mântuitoare? Nu, nicidecum. Sfântul Apostol Iacov ne învață: și diavolii cred în Dumnezeu și se cutremură.


De ce se cutremură diavolii? Erau 6000 în fața lui Iisus și tremurau ca varga și se rugau să nu-i trimită în gheenă mai înainte de vreme. Ce le folosea lor credința, dacă n-au zis: „Iartă-ne, Doamne! Ne pocăim! Ne vor face slugile Tale!” N-au zis. Ci se temeau numai și se cutremurau; dar credința lor nu era lucrătoare și mântuitoare!


Când credința este numai cunoscătoare, nu mântuiește pe nimeni. Adică, dacă cred eu că este Dumnezeu și cunosc aceasta, numai cu atât nu mă mântuiesc. Căci zice Sfântul Apostol Iacov: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și diavolii cred și se cutremură. Ce folos au de credința lor? Este o credință cunoscătoare și iscoditoare, care nu folosește nimănui. Ea nu mântuiește nici pe diavoli, nici pe oameni.


Dar este o altă credință, despre care spune dumnezeiescul Apostol Pavel. Care? Credința cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste. Cel ce o are, pășește de la credință la fapte. Se smerește, ascultă, miluiește, iartă, postește, priveghează, duce viață curată, cu sfințenie, iartă pe toți cei ce l-au supărat și, cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, precum și Tatăl nostru milostiv este. Aceasta este credința lucrătoare sau credința care se lucrează prin dragoste.


Deci țineți minte că și diavolii au credință, dar numai credință cunoscătoare, și vai de noi păcătoșii dacă ne vom asemăna cu ei, dacă numai vom crede că este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui! Se va împlini cu noi cuvântul care zice: Mulți vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am propovăduit? Și voi zice către ei: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic! Nu vă cunosc pe voi. Dar de ce? „M-ați cunoscut ca Dumnezeu și ați făcut chiar minuni în numele Meu, dar n-ați lucrat poruncile Mele. Nu vă cunosc pe voi!” Așa, fraților, să nu ne asemănăm diavolilor, care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu.


Dar să vedem ce spune Evanghelia mai departe. Zice că acolo lângă lac păștea o turmă mare de porci. Și s-au rugat diavolii: Doamne, dacă ne scoți pe noi din acești doi oameni, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci. Adică: „Doamne, dacă ne scoți din zidirea făcută după chipul și asemănarea Ta, din oamenii aceștia care pot să fie biserica Ta, nu-ți cerem să ne ducem în alt om, ci dă-ne voie să ne ducem în aceste dobitoace, care, deși sunt ale Tale, sunt murdare, leneșe și lacome, fiind chipul patimilor trupești, la care noi îi învățăm pe oameni”.

Și a ascultat Hristos rugăciunea diavolilor și a zis: Mergeți! Și îndată ce le-a dat voie, au intrat diavolii în porci și s-a aruncat turma în mare și s-a înecat. Și erau cam la 2000 de porci.


Oare de ce a ascultat Mântuitorul rugăciunea diavolilor? A ascultat-o fiindcă rânduia prin diavoli o pedeapsă celor ce aveau porci. Pentru că porcul este animal greoi, leneș, lacom, mocirlos și murdar, așa cum este un om păcătos, care se tăvălește în mocirla fărădelegilor, a lăcomiei, a beției și a curviei. Și de aceea le-a dat voie, pentru a arăta simbolul omului în care locuiesc diavolii, căci ei se odihnesc pururea în oamenii cei lacomi ca porcii, curvari și preacurvari.


Diavolii, temându-se de munca din gheenă, și-au zis: „O fi mai rău în porci și în mare și oriunde ne-am duce decât în om, dar e mai bine decât în gheenă”.


Oare de ce se tem diavolii de gheenă? Am spus puțin mai sus, dar aici vom desluși mai pe larg acest lucru. Ați citit în psalmul 74 cuvântul: Paharul este în mâna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură. Oare ce să fie aceasta? Paharul mâniei și a iuțimii Domnului este, zice, neamestecat și plin de amestecătură.


Iată ce vrea să însemne aceasta, după mărturia Sfântului Andrei al Cezareei, care a dat cea mai înaltă tâlcuire la Apocalipsă, el punând cuvântul acesta în legătură cu muncile cele de după judecată.

Paharul cu vin neamestecat și totodată plin de amestecătură este focul iuțimii mâniei Domnului în veacul de acum, când vine asupra noastră, a tuturor popoarelor pământului, amestecat cu milă. Până la sfârșitul lumii vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boli, holeră, ciumă, tulburări; dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.


Până în ziua judecății, focul mâniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu mila. Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobește; ne-a îmbolnăvit, dar poate să ne ridice din boală, dacă ne rugăm. Vine peste noi secetă, dar, dacă ne rugăm, o depărtează. Deci, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Precum nopțile urmează zilelor și zilele urmează nopților, așa și în veacul de acum, bucuriile urmează scârbelor și scârbele vin iarăși după bucurii”. După bucurii vin necazurile și după necazuri iarăși bucurii. Nu se judecă Dumnezeu acum deplin cu noi.


Dar când va veni paharul iuțimii mâniei Domnului neamestecat? În ziua judecății. Iată ce spune dumnezeiescul Andrei pentru ziua judecății: „Iuțimea mâniei Domnului va veni peste diavoli și peste toți oamenii care au făcut voia lor, fără de milă și fără de cruțare”. Și totuși zice că va fi plin de amestecătură. Ce vrea să zică? Atunci nu va mai fi amestecat paharul mâniei Domnului cu milă.


Dar amestecătura de care vorbește, înseamnă mulțimea și felurimea muncilor. Muncile nu vor fi la fel pentru toți. Nu se va munci curvarul și tâlharul la fel cu cel ce a jurat strâmb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi veșnice, dar nu deopotrivă la toți. Vor fi feluri și feluri de munci, după cum fericirile raiului sunt iarăși felurite. Căci zice Hristos: Să nu se tulbure inima voastră, în casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri. Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc.


După cum în rai sunt multe lăcașuri, așa și în iad sunt multe feluri și neasemănate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le știe.


Frații mei, de aceea ziceau diavolii: „Nu ne trimite, nu ne munci în gheenă înainte de vreme; suntem noi munciți destul, am căzut din darul Tău, am fost îngeri, eram ființe ușoare, luminoase, curate, neprihănite; ne îndulceam de slava Ta în ceruri, pururea vedeam fața Sfintei Treimi, cât era cu putință nouă, înțelegeam teologia adâncă despre Tine. Apoi ne-ai aruncat jos din cer și stăm prin văzduh; ne-am băgat printre dobitoace; prin oameni, stăm în locuri spurcate, stăm în păduri, în pustii, în lacuri. Ne rugăm, lasă-ne aici, că este destulă muncă față de dregătoria, de cinstea noastră cea dintâi! Nu ne trimite înainte de vreme în gheenă!”


Iată cât se tem diavolii de gheenă! Cu atât mai mult ar trebui să ne temem noi și să nu mai facem voia lor. De gheenă se tem diavolii foarte tare, căci este locul pe care-l vor moșteni de la judecată pentru veșnicie și ei și toți care vor face voia lor. Atunci paharul iuțimii mâniei Domnului va veni neamestecat cu mila Lui.


Dar să trecem mai departe, la celelalte învățături din Sfânta Evanghelie. Și s-au aruncat diavolii cu turma de porci în mare, iar păstorii ei, văzând aceasta, au fugit cu spaimă în cetatea Gadara. Ați văzut? S-au dus cu spaimă și cu strigăt mare: „Oameni buni, ieșiți să vedeți! A venit un prooroc, a vindecat doi îndrăciți de care nu se putea apropia nimeni. A scos diavolii din ei și i-a trimis în porci! Dar iată ce au pățit porcii noștri; s-au înecat toți în Marea Galileii”.


S-au înecat în lacul Ghenizaret 2000 de porci. Spaimă mare, căci era averea acelei cetăți. Dar dreptatea lui Dumnezeu a îngrădit paguba pe care au suferit-o stăpânii porcilor și fiindcă în cetatea gherghesenilor locuiau alături de păgâni și evrei, care deși nu aveau aceeași credință cu păgânii cu care trăiau împreună, nu numai că hrăneau porcii pentru negoțul lor, dar și mâncau din cărnurile lor, călcând prin aceasta legea lui Moise. Și ce spune dumnezeiasca Evanghelie? Au ieșit toți locuitorii cetății, cu mic cu mare, de la bărân și până la copil, căci îi cuprinsese spaima. Toți se întrbau: „Cum a venit un vânt, a luat porcii și i-a dus în mare și am rămas fără ei? Ce putere are acest prooroc, care a scos diavolii cu cuvântul și a aruncat porcii în mare?”


Dar frica lor a fost o frică binecuvântată? Fraților, frica Domnului cea curată, zice psalmistul, rămâne în veacul veacului. Dar este și o frică rea, o frică pătimașă. Căci zice proorocul: Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică. Aceasta este o frică rea, care întunecă mintea, pe aceasta o aveau gadarenii. Dacă era cealaltă frică, frica curată a Domnului, ei, când ar fi văzut minunea aceasta, ar fi căzut cu toții la picioarele lui Hristos și ar fi spus: „Iartă-ne, Doamne! Mântuiește-ne, Doamne! Credem în Tine!” Dar ce-au făcut gadarenii? I-au spus lui Hristos: Du-Te din locurile noastre, du-Te de aici! căci i-a cuprins frica. Aceasta este răsplata, mulțumirea gadarenilor, că le-a vindecat îndrăciții și le-a arătat puterea Sa în minunea săvârșită acolo. Aceasta este o frică rea, adusă de diavoli.

Heruvimii și serafimii se cutremură în fața Domnului, dar cu frica cea curată. Frică – zice Isaia proorocul – au serafimii dimprejurul tronului, din care fiecare are șase aripi și cu două își acoperă fețele, cu două picioarele și cu două zboară și umplu văzduhul, strigând cu glas mare: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui.


Aceasta este frica cea bună, care rămâne în veacul veacului și peste îngeri și peste heruvimi și peste serafimi, pe care ne-o dă Dumnezeu și nouă. Este frica prin care omul, deși se teme de Dumnezeu, Îl și iubește. La gadareni n-a fost această frică, ci o frică pătimașă, căci au zis: „Acest Hristos, Care a avut putere să trimită porcii în mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile și credința, ne va pune cine știe ce legi și rânduieli și ne va pedepsi pentru păcatele noastre. Mai bine să-i spunem să plece de aici. Să nu ne mai pricinuiască cine știe ce pagube cu minunile, așa cum ne-a pricinuit până acum”. Era frică rea, frică pătimașă. Numai o frică este binecuvântată: frica de Dumnezeu, care ne aduce la picioarele Lui, ca să ne rugăm Lui.


Frica prin care ne temem să nu ne păgubim în avere, să nu pătimim ceva rău în lumea aceasta, este frică de la diavol. Această frică au avut-o gadarenii. De aceea L-au rugat pe Hristos săi părăsească. Și Mântuitorul, blând și preabun, văzând împietrirea, necredința, nemulțumirea și răutatea lor, S-a suit în corabie și S-a dus în cetatea Sa.


Din această Evanghelie noi am putea trage mii de învățături, din fiecare cuvânt, și am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem să ne lungim prea mult, ci trebuie să scurtăm cuvântul.


Să țineți minte. Evanghelia de astăzi este învățătură pentru oamenii nemulțumitori. Vai de omul acela care, atunci când Dumnezeu îi face un bine, Îl uită pe Dumnezeu!


Se află un om în război pe front; cad proiectilele în stânga și în dreapta lui; cad obuzele, trag mitralierele, se bombardează, nu se vede de fum și de flăcări. Și omul nostru zice: „Doamne, dacă mă scoți de aici, călugăr mă fac! Doamne, dacă mă scoți de aici, toată averea mea o dau săracilor! Doamne, dacă voi scăpa, nu mai fumez, nu mai trăiesc cu femeia altuia…”. Face mii de făgăduințe lui Dumnezeu când este în primejdie și necaz.


Dar când a venit acasă, uită tot. Și în loc să-i mulțumească lui Dumnezeu că l-a izbăvit, se face ca o aspidă surdă care-și astupă urechile de la orice îndemn bun.


Altul vrea să facă o casă și când o pornește spune: „Doamne, ajută-mă să pot scoate autorizație de la conducere, să capăt lemn, să pot căpăta piatră, să câștig un ban, să găsesc de lucru! Ajută-mi, Doamne, să fac casa!” Și când a terminat-o, în loc să aducă mulțumire lui Dumnezeu, uită. Se pune pe băut. Intră într-însa beat și înjură. Aceasta este mulțumirea lui față de Dumnezeu, Care l-a ajutat să-și facă casă. Uită că i-a dat mijloace și putere să o ridice.


Altul vrea să-și mărite sau să-și însoare copiii. Altul, să reușească la examen; altul la operație; altul să scape de judecată și face făgăduințe mari: „Am să fac, Doamne, așa, dacă mă vei scoate la liman!” Dar, după ce l-a scos, a uitat tot.


Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, așa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte.” Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm. El ne-a dat viață, minte, sănătate, ochi, lumină, căldură, apă, ploi la vreme, hrană, poame de tot felul de dulceți, livezi, vite, păsări. Tot ce avem este de la El, cum zice apostolul: Toate de la El și prin El și întru El sunt. Și iarăși: Ce ai, omule, de n-ai luat? Ce ai, omule? Ai minte, înțelepciune, pricepere, libertate. Și ce ai ce n-ai luat de la Dumnezeu? Și dacă le-ai luat, de ce te mândrești ca și cum ar fi ale tale proprii? Toate sunt de la Dumnezeu și întru El. Căci zice apostolul: Întru El și prin El ne mișcăm.


Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu, și prin El, și întru El, ce mai este al nostru? Și voi – zice – sunteți ai Lui și răscumpărați cu sângele Lui. Și cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu! Câtă nemărginire și nețărmuire de dragoste are Sfânta Treime! Iar Tatăl ne cere în porunca întâi: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul și din toată puterea ta; din inima noastră – adică din suflet; din cugetare – cu mintea; și din vârtute, adică cu trupul, cu toată ființa.


Dar de ce? Pentru că ființa noastră nu se poate despărți de Dumnezeu, nici nu poate crește, nici nu poate să se miște fără El. Și dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu și atâtea bunătăți, trebuie să-I mulțumim pururea și să umplem gura noastră de mulțumire.


Azi dimineață o femeie a plătit două pomelnice pentru vii și zice: „Mulțumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui că ne-a ajutat nouă” Sunt și suflete recunoscătoare. Știți ce a făcut femeia aceea? L-a mișcat pe Dumnezeu ca să-i facă și mai bine. Căci așa zice Sfântul Isaac Sirul: „Dacă Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru puțin, Îl miști să-ți facă și mai mare bine”. El zice așa: „Dacă tu, omule, Îmi mulțumești pentru puțin, pe urmă Eu am să-ți fac și mai mare bine și în veacul de acum și în cel viitor”. Deci fericit și de trei ori fericit este creștinul care mulțumește lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.


Așa, Abel, la începutul facerii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfe de mulțumire lui Dumnezeu. Așa, Noe, după potop, a adus jertfă de mulțumire că a scăpat de apele potopului. Și zice dumnezeiasca Scriptură că a căutat Dumnezeu spre Noe și spre arderile și spre jertfele lui și le-a mirosit întru miros de bună mireasmă. De ce? Pentru că și Abel și Noe au adus jertfe de mulțumire. Acela a adus că i-a dat Dumnezeu oi, celălalt că l-a scăpat Dumnezeu de potop.


Avraam a adus și el de trei ori jertfă de mulțumire și a făcut trei jertfelnice; unul la stejarul cel înalt din Sichem, al doilea la Betel și al treilea în pământul Hebronului, pentru că l-a binecuvântat Dumnezeu și i-a spus: Avraame, Avraame, voi înmulți sămânța ta ca stelele cerului. Și i-a adus jertfă de mulțumire, ba l-ar fi dus la urmă și pe Isaac, fiul său, drept jertfă, cea mai înaltă jertfă pe care ar fi putut să o aducă, mulțumind lui Dumnezeu. El n-ar fi cruțat nici pe unicul născut fiu al său, pe care l-a câștigat de la Dumnezeu la bătrânețe.


Isaac a adus și el jertfă de mulțumire și Dumnezeu i-a înnoit făgăduința pe care i-o făcuse tatăl său și a zis: Pentru Avraam, robul Meu, voi înmulți sămânța ta. Iacov de asemenea a adus jertfă lui Dumnezeu în Sichem și a înălțat stâlp și jertfelnic, pentru că l-a scăpat Dumnezeu din mâna lui Isav, fratele său și s-a întors de la Laban, cel lacom de bani. Și spunea: Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne, și acum mă întorc cu două tabere.


A adus jertfă de mulțumire și Moise, când se bătea cu Amalic și l-a biruit în pustie. A adus jertfă de mulțumire Isus al lui Navi, când a cucerit cetatea Ierihonului unde erau adunați cei șapte împărați. A adus jertfă de mulțumire Samuil, când i-a ajutat Dumnezeu să facă pace cu amoreii, și a zidit jertfelnic Domnului în Armatem.


Și nu ne ajunge vremea să spunem câți au adus jertfă de mulțumire lui Dumnezeu. Auziți pe Apostolul Pavel care spune: Neîncetat vă rugați, întru toate mulțumiți.


Deci, frații mei, să vă rămână în inimi scris din Sfânta Evanghelie de astăzi: Totdeauna când îți ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriți o fată, să însori un băiat, să iei un examen, să-ți reușească o operație, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulțumire și să-I mulțumești din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ți facă mai mare bine în viitor.


Iar dacă nu-I veți aduce mulțumire și dacă veți uita binefacerile Lui, veți fi asemenea gadarenilor de astăzi, care au gonit pe Mântuitorul din cetatea lor, ca și cum ați zice: „N-avem nevoie de Tine! Du-Te de aici! Nu vrem să-Ți mulțumim Ție pentru minunile Tale și pentru puterile Tale! Nu vrem să primim binefacerile Tale!” Să nu fie!…

Dumnezeu și Preacurata Lui Maică și toți sfinții să ne ajute tuturor să-I mulțumim pururea lui Dumnezeu din toată inima pentru binefacerile Lui! Amin.


Ilie Cleopa; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 10

Distribuie