mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Problemele psihologice sunt defapt ispitiri

Dezorientarea omului contemporan

Din nefericire, omul contemporan suferă de dezorientare. Omul de astăzi este suferind sufletește, de vreme ce este căzut.

Dezorientarea izvorăște din pseudo-iluminarea Apusului care nu „privește” către Dumnezeu, de  aceea și învățătura atee nu poate să vindece pe cei care suferă sufletește, căci toți sunt oameni. Patimile, care sunt moștenirea înspăimântătoare a tuturor oamenilor căzuți, nu se vindecă decât prin harul dumnezeiesc. Prin acesta, și doar prin el, omul devine duhovnicește și sufletește sănătos, devinepersoană.

Persoana care nu crede în Dumnezeu și în viața veșnică viitoare, scrie Fericitul părinte Paisie, își osândește veșnic sufletul său și rămâne nemângâiată și în această viață. Cred că întreaga strădanie trebuie să meargă în această direcție, pentru că avem înaintea ochilor aproape toată Europa care a dispus de întreaga știință (de cunoașterea omenească), ca să îndrepte (chipurile) «chipul» lui Dumnezeu, dar pentru că oamenii Apusului nu sunt îndreptați către Dumnezeu, ca să ceară mijlocirea dumnezeiască, se chinuiesc mereu și îi chinuiesc   continuu pe cei mici și pe cei mari. Și de la natură (se înțelege firea mediului înconjurător), pe care încetul cu încetul o pervertesc, au început să-i strice și pe oameni și să-i «îngrijească» în sanatoriile de psihiatrie prin electro-șocuri.” 

Preoții contemporani, în cele mai multe cazuri, fac o pastorație superficială, preocupându-se mai mult cu asistența socială, cu spectacolele publice, cu corurile și cu „cei grei de cap” (cu oamenii care înțeleg greu), decât cu vindecarea sufletelor.

Părintele Paisie mai scrie: „Îi văd pe tineri, săracii, părăsiți de duhovnici, pentru că cei mai mulți păstori se ocupă cu asistența (în timp ce există asistența socială care își face mult mai bine treaba în sectorul acesta), în timp ce lucrarea duhovnicească, din nefericire, o fac psihiatrii, dintre care cei mai mulți nu acceptă existența sufletului, sau îl acceptă și-l recunosc în felul lor, adică nu apreciază valoarea sufletului, faptul că un suflet valorează mai mult decât întreaga lume, așa cum zice Hristos. Dacă nu existau cărțile de psihologie am fi avut mai puține sinucideri, pentru că mulți dintre cei care le citesc se osândesc pe ei înșiși, în timp ce harul lui Dumnezeu alungă și neputințele moștenite, și răspândește și bucuria.

Hristos nu ne va întreba pe noi, preoții, câte biserici am zidit, ci câte suflete am mântuit cu harul  lui Dumnezeu.
În spatele psihopatologiei contemporane, care se tot dezvoltă, se ascund, conform părintelui Paisie și conform Părintelui Porfirie, patimile și demonii.

Un fiu duhovnicesc al îmbunătățitului Părinte Porfirie povestește următoarele: „Cuiva care avea probleme stomacale și dureri de pântece, Părintele Porfirie i-a spus că este chinuit deoarece este foarte sensibil și din mâhnirea lui provin și necazurile trupești. Atunci acela l-a întrebat dacă este lucru rău să fie cineva sensibil. Și Părintele i-a răspuns: «Este rău să fie cineva foarte sensibil ca tine, deoarece prin întristare creezi diferitele boli trupești». Și l-a întrebat dacă el cunoaște ceva despre implicarea celui viclean în pătimirile sufletești.

«Nu!» , i-a răspuns acela.

«Află atunci de la mine!», i-a răspuns Bătrânul”.

Aceasta nu înseamnă că toți suferinzii sufletește sunt demonizați, ci afirmația are legătură cu părerea Bătrânului pe care am expus-o mai sus, cu faptul că cele mai multe probleme psihologice sunt ispitiri și au legătură cu omul cel vechi și cu starea de cădere în care trăim.

Psihiatru sau duhovnic?

Ca să ne vindecăm de diferitele boli psihice va trebui să îndreptăm cauzele duhovnicești, care sunt patimile (în principal egoismul), ca și demonii, prin lucrările lor. 

Ce înseamnă angoasa, nervii, slăbiciunile sufletești?”, a întrebat Părintele Porfirie. Și tot el a răspuns: „Eu cred că există diavolul în toate acestea. Nu ne supunem lui Hristos cu iubire, și de aceea diavolul intră și ne tulbură!

Acestea, adică patimile și demonii, cu siguranță că nu se îndepărtează cu medicamente, nici prin electroșocuri, ci prin Taina Spovedaniei generale. Omul va trebui să-și spovedească cu sinceritate păcatele întregii sale vieți, evenimentele principale care au marcat-o, ca și modul în care le-a înfruntat, așa cum învăța Părintele Porfirie cel luminat de Dumnezeu.

De asemenea, Părintele Paisie, în timp ce recomanda bolnavilor săi să se sfătuiască cu medicii creștini — „pentru că Dumnezeu îi luminează”  și-a exprimat în repetate rânduri nemulțumirea față de cărțile „psihologice”, dar și față de Psihologia însăși și de Psihiatrie, care sunt practicate de oameni de știință și de medici, care nu cred în existența sufletului omenesc, așa cum îl percepe teologia ortodoxă a Bisericii de Răsărit. Fiind el însuși un adânc cunoscător, cu harul lui Dumnezeu, al tainei sufletului duhovnicesc și rațional sălășluit în om, al manifestărilor sufletești fiziologice, dar și patologice, se mâhnea și suferea profund când vedea eșecurile cumplite și greșelile făcute pentru înfruntarea acestor boli, cu urmări foarte grave pentru bolnav și pentru mediul lui înconjurător.

Plecând de la faptul că cei mai mulți profesori academicieni ai Psihiatriei consideră că „fenomenele sufletești” au doar substrat biologic — teorie care constituie negarea existenței sufletului imaterial duhovnicesc și rațional în om — era foarte reținut, sau dezaproba multele terapii pe care le aplică așa-numiții psihiatri menționați mai sus.

Părintele Paisie, în deplin acord cu Părintele Porfirie, socotea că cele mai multe boli psihice au cauze duhovnicești și că medicamentele psihotrope nu vindecă, ci au efect sedativ, și că trebuie să fie folosite cu moderație în cazurile bolnavilor psihastenici, până când se poate realiza comunicarea cu aceștia. După aceea, contribuția Tainei Spovedaniei generale este decisivă pentru vindecarea definitivă și psiho-duhovnicească, prin harul dumnezeiesc.

Fie să înceteze dezorientarea omului contemporan, care tinde să-l înlocuiască pe duhovnic cu psihologul sau cu psihiatrul, și care în zadar caută vindecarea lui sufletească acolo unde nu există!

Oamenii încearcă să se liniștească, observă Părintele Paisie, fie cu calmante, fie cu practici yoga, nedorind pacea cea adevărată, care vine când omul se smerește, urmând ca după aceea să vină mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor.

Liniștea cea adevărată vine prin harul dumnezeiesc pe care-l primesc cei smeriți. „Influența exterioară angoasantă, consemnează iarăși înțeleptul Bătrân, aduce în fiecare zi sute de oameni, (chiar și copiii mici suferă de angoasă), la psihanaliști și la  psihiatri, și ridică continuu clinici de psihiatrie și pregătește psihiatri, în timp ce mulți dintre aceștia nu cred nici în Dumnezeu, nici în existența sufletului. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute sufletele, de vreme ce ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să fie mângâiat în mod adevărat dacă nu crede în Dumnezeu și în viața veșnică? Doar când omul percepe sensul cel mai adânc al vieții sale adevărate, atunci pleacă toată angoasa și vine mângâierea dumnezeiască și el se vindecă. Dacă cineva s-ar duce în secția de Psihiatrie și le-ar citi bolnavilor din scrierile Avvei Isac, cei care cred în Dumnezeu s-ar face sănătoși pentru că ar cunoaște sensul adânc al vieții”. Vindecarea există doar în Clinica de psihiatrie cea adevărată, în Biserica Ortodoxă, și este oferită în dar de către Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de către Domnul nostru Iisus Hristos.

Astăzi, lupta duhovnicească a fiecărui creștin se dă pentru sfințirea „vasului”, a sufletului și a trupului împotriva patimilor și urmărilor lor, dintre care cele mai răspândite sunt depresia și tristețea

Sănătatea psihico-duhovnicească și mântuirea au o repercusiune uriașă asupra trupului, pentru că ceea ce are legătură cu sufletul, are legătură și cu trupul, care nu este mai puțin prețios în Ortodoxie.

Ieromonah Sava Aghioritul; Patimi și depresie