Psalmul 1 comentariu

Psalmul 1 cuprinde fericirea și lauda bine-cinstitorilor și a drepților, ticăloșirea și prihănirea necinstitorilor și a păcătoșilor.

1. Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul pierzătorilor n-a șezut;

2. ci în legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea.

3. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa, și frunza lui nu va cădea, și toate câte va face vor spori.

4. Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului.

5. De aceea nu se vor ridica necredincioșii la judecată, nici păcătoșii, în sfatul drepților.

6. Că știe Domnul calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri.

TÂLCUIRE Psalmul acesta întâi este fără supra-scriere în limba evreiască, la fel este cel de-al doilea. Cuprinde însă fericirea și lauda bine-cinstitorilor și a drepților, ticăloșirea și prihănirea necinstitorilor și a păcătoșilor.

1. Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necinstitorilor și în calea păcătoșilor n-a stătut și pe scaunul pierzătorilor n-a șezut.

Fericit, după Marele Vasile, este cu adevărat numai Dumnezeu, precum zice Apostolul Pavel, Fericitul și singurul Stăpânitor (cf. I Tim. 6: 15). Însă Dumnezeu ne-a dat și nouă numirile acestea, după același Vasile: adică să ne numim fericiți, precum ne-a dat și numele lui Dumnezeu, adică a ne numi dumnezei, după zicerea din psalmi: Eu am zis, dumnezei sunteți (Psalm 81: 6). De asemenea, El ne-a dat și alte numiri ca acestea, care se cuvin lui Dumnezeu. Deci numirea de fericit, precum zice același Vasile, este un rod și o ispravă a plinirii faptei bune (virtuții}. Fericit numește pe acela care nu are vreo stricăciune și moarte, căci fericit este acela care nu are vreo stricăciune sau moarte. Vrea să zică, deci, fericit este acela care nu are parte de stricăciune și de moarte.

Fericirea aceasta însă, deși se dă de Dumnezeu părții bărbătești, împreună cuprinde însă și partea femeiască, căci partea, precum am zis, cuprinde totul (întregul), cuprinzând amândouă părțile firii omenești, fiindcă, după dumnezeiescul Apostol, cap al femeii este bărbatul (cf. I Cor. 11; 3). Și precum celelalte părți ale trupului se unesc cu capul, așa și femeia se unește cu bărbatul. Și precum firea omenirii este obștească (comună) și una – și la bărbați, și la femei așa și faptele bune și răsplătirile le sunt obștești, drept care cu nimic nu se deosebește bărbatul de femeie.

Urmând, dar, Dumnezeiescul David firii lucrurilor, a pus oarecare rânduială în zicerile acestea, căci, dacă rădăcină și început al lucrurilor și al faptelor trupului este sfatul cel din inimă și gândul omului – precum și Domnul a zis că din inimă ies gândurile cele rele, care fac pe om necurat (cf. Mt. 15; 18 ș.u.) – pentru aceasta, noi, oamenii, mai întâi voim, apoi facem alegerea și hotărârea sfaturilor și voințelor noastre, iar după aceea rămânem în cele ce am hotărât, precum zice Dumnezeiescul Vasile. Și fiindcă necredincios (necinstitor de Dumnezeu) este ateul (cel ce nu crede în Dumnezeu sau cel ce crede în mulți dumnezei), Marele Vasile tâlcuiește, zicând: „Că necinstire de Dumnezeu se zice despre păcatul cel împotriva lui Dumnezeu, iar păcătos este acela care, deși este bine-cinstitor de Dumnezeu, are însă viață în fărădelegi și păcate. Iar pierzător se numește acela care nu se întinează doar pe sine prin păcate, ci și pe alții-i strică și-i împărtășește cu păcatul, precum și ciumatul răspândește ciuma și la alții. Pentru aceasta zic că David fericește aici pe acel creștin care se va păzi de toate acestea trei, adică pe cel care nu se împărtășește cu sfatul cel împotriva lui Dumnezeu al necredincioșilor, nici cu dinadinsul, nici în treacăt, după Isihie – că aceasta socotesc că însemnează umblarea și calea de care zice aici David – nici nu se împărtășește cu starea și lucrul cel rău al păcătoșilor, deși, dacă din întâmplare s-ar răpi cândva, ca om, (el îl îndemnă) să nu se împărtășească nici de stăruința nici de hotărârea pe care oamenii cei pierzători și stricați o fac în răutate, stricând și pe ceilalți – despre care și Solomon a zis: Semeț și obraznic și trufaș pierzătorul se numește (Pilde. 21: 24) – că aici, prin scaun, David numește stăruința.

Însă zicerea aceasta se poate înțelege și în alt chip, că sfat al necredincioșilor se înțelege adunarea necredincioșilor, precum au tălmăcit Achila și Teodoțion, iar cale și drum al păcătoșilor este, după Didim, diavolul, pentru că cel ce nu stă Ia diavol, acela va veni către Hristos, care este Calea cea adevărată, prin Care merg oamenii la fapta bună, precum Singur a zis: Eu sunt Calea (In. 14: 6). Iar scaun al pierzătorilor este, după Asterie, învățătura oamenilor celor răi. Dar, fiindcă nu este destul la împlinirea faptei bune numai a fugi omul de răutate, ci este trebuință să facă și binele, după aceea zice: Abate-te de la rău și fă binele (Ps. 23: 14). Și aceasta: Încetați cu vicleșugurile voastre și învățați-vă a face bine (Is. 1: 16). Pentru aceasta și David zice în continuare:

2. Ci în legea Domnului e voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea.

„Fericit, zice, este acel creștin care nu numai că nu s-a împărtășit cu mai înainte-zișii necredincioși și păcătoși și pierzători, ci mai ales și-a potrivit voia sa cu legea Domnului, și numai pe acelea le voiește și iubește, pe care le poruncește legea lui Dumnezeu: și pe acestea le cugetă totdeauna, și cu acestea își rânduiește și îndreptează viața sa. Că așa și Dumnezeu a poruncit prin Moise zicând: Și vor fi graiurile acestea, care eu astăzi le poruncesc ție, în inima ta și în sufletul tău: și vei învăța acestea pe fiii tăi, și vei grăi întru acestea în casă șezând, și în cale umblând, și culcându-te și sculându-te: și vei lipi acestea spre semn pe mâna ta, și va fi neclătită înaintea ochilor tăi (Deut. 6: 6-8). Și către Isus al lui Navi a zis Dumnezeu: Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzește-te de ea ziua și noaptea, ca să plinești întocmai tot ce este scris în ea (Isus Navi 1: 8). Iar în continuare arată David și care rod se naște din citirea legii dumnezeiești.

3. Și va fi ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa și frunza lui nu va cădea, și toate câte ar face vor spori.

Acela ce cugetă întotdeauna la legea dumnezeiască, fiind sădit lângă râurile dumnezeieștilor cuvinte și adăpându-se cu învățătura lor, va fi îmbrăcat cu verdeață ca pomul cel sădit lângă izvoarele apei, și aduce adică faptele cele bune ca pe niște roade la vreme cuviincioasă și potrivită; însă nu leapădă și frunzele, adică smerita cugetare care acoperă și păzește rodul pomului cuvântător, adică faptele cele bune. Rodul îl putem înțelege și într-alt chip, și anume ca bogăția cea duhovnicească a dumnezeieștilor daruri, care se adună din osteneli și nevoință, iar frunza, după Teodorit, este nădejdea mântuirii, care acoperă ostenelile cele de acest fel în fiecare vreme și nu lasă pe cei îmbunătățiți să le simtă (ca pe niște realizări importante), la gândul răsplătirii ce vor lua în veacul viitor (tânjind mai mult după cele viitoare, nepieritoare, definitive, socotind ca nimic pe cele din urmă sau, cel mult, ca pregătitoare pentru cele veșnice).

După cuviință însă a asemănat Proorocul-împărat dumnezeieștile cuvinte cu apele, pentru că acestea adapă și hrănesc gânditor, sufletele precum apele adapă și hrănesc simțitor sadurile. Căci și Stăpânul Hristos a numit învățătura Sa apă, zicând: De însetează cineva, să vină la Mine și să bea, cel ce crede în Mine, a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (In. 7: 37). Și iarăși: Cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va înseta în veac (In. 4: 14). Iar unui astfel de om, care se adapă din cuvintele dumnezeiești, Dumnezeu îi ajută în toate lucrurile, precum însuși David zice undeva: De la Domnul pașii omului se îndreptează, și calea Lui o va voi foarte (Ps. 36: 24), iar Apostolul zice: Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El (Rom 8: 28), și nu oricum a zis Pavel toate, ci pentru ca să arate că cel ce va ajunge la iubirea lui Dumnezeu nu voiește să facă nici un rău, pentru aceasta și în toate mișcările lui este îndreptat de Dumnezeu.

Și după ce David a îndemnat pe oameni spre fapte bune, prin bunele și mângâietoarele sale cuvinte, cheamă în continuare pe nevoitorii faptelor bune prin cuvinte de împotrivire și mâhnicioase, zicând așa:

4. Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa.

Adică: „Oamenii necredincioși (ori necinstitori de Dumnezeu) nu sunt îmbrăcați cu verdeață, zice, nici nu aduc rod, nici celelalte bunătăți nu vor dobândi, după cum înverzește și rodește și dobândește acestea acel creștin care cugetă la legea lui Dumnezeu”. Însă Proorocul a îndoit pe nu așa, ca mai mult să adeverească cuvântul său și să arate mai luminat nepotrivirea dintre necinstitori și cei bine-cinstitori, după Teodorit.

Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului.

Precum vântul mută țărâna cea subțire a pământului, adică praful, împrăștiindu-l pe el dintr-un loc într-altul, într-acest chip îi împrăștie pe cei necredincioși și dracii care suflă împotriva noastră. Iar David numește fața pământului ceea ce se vede și care mai e numită și spinare a pământului, pentru că deasupra ei poartă pământul saduri, vietăți și alte trupuri, după cum adânc al pământului numește sânul pământului. Iar necredincioși numește aici David cu obștesc nume pe toți cei mai sus ziși necinstitori, și păcătoși, și pierzători; însă, după Atanasie și Isihie, pot a se înțelege și necredincioșii și iudeii care, pentru că nu cinstesc pe Fiul lui Dumnezeu, s-au împrăștiat în toată lumea ca un praf, după ce propovăduirea Sfinților Apostoli a suflat asupra lor (a evreilor) ca un vânt puternic ce a adus oștile romanilor care au stricat Ierusalimul, patria lor.

5. Pentru aceasta nu se vor scula necredincioșii la judecată.

Vezi, aici, iubitule, acrivia Sfântului Duh Care grăiește prin David, fiindcă nu simplu s-a zis că nu se vor scula necredincioșii, ci a adăugat și aceasta, la judecată, pentru că ei de aici sunt de sine osândiți, căci cel ce nu crede, zice, a și fost judecat (In. 3: 18). Aceștia se vor scula pentru a se osândi, după Hrisostom și după Teodorit. Însă se cuvine să luăm seama că Moise nu a grăit lămurit despre înviere, iar David a fost cel întâi care a învățat lămurit despre aceasta. El a vorbit mai înainte despre aceasta în chip umbros: Căci Eu și sângele vostru, în care e viața voastră, îl voi cere de la orice fiară (Facerea 9: 5), Și cuvintele pe care le-a grăit către el Dumnezeu din rug au fost acestea: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov (Ieșire 3: 6), pe care și Domnul, pomenindu-le, zicea: Iar despre învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor (Nit. 22: 31-32).

Nici păcătoșii în sfatul drepților.

Aici nu numește păcătoși pe cei credincioși, ci pe cei necredincioși, adică care sunt stricați și răi, care se vor judeca și vor fi izgoniți departe de cei drepți, după Achila și Teodoțion, care sfatul drepților l-au tălmăcit „adunarea drepților”, iar drepți obișnuiește Sfânta Scriptură a numi pe aceia care se iscusesc la osebita faptă bună a dreptății, dar și, îndeobște, pe toți sfinții pe care Dumnezeu i-a îndreptat pentru faptele lor cele bune.

6. Că știe Domnul calea drepților.

Prin aceste cuvinte, David arată că nici un om nu se poate tăinui și ascunde de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu știe căile cele bune și mișcările drepților, precum zice în altă parte: Cunoaște Domnul căile celor fără prihană (Psalm 36: 1 8); și iarăși, Moise: …va arăta Domnul pe cine este al Lui și cine este sfânt (Num. 16: 5). Căci Însuși Domnul a zis: Eu sunt Calea (In. 14: 6). De unde urmează că El știe pe aceia care merg pe calea Lui, adică poruncile Lui. Iar căile rele Dumnezeu se preface a nu le ști, pentru că ele sunt nevrednice de cunoștința cea cuviincioasă a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, atunci când a călcat Adam porunca, Dumnezeu l-a întrebat ca și cum nu ar fi știut, zicând: Adame, unde ești? (Fac. 3: 9). Asemenea și pe Cain, după ce l-a omorât pe fratele său, l-a întrebat: Unde este Abel, fratele tâu? (Fac. 4: 9), Și pe alți mulți asemenea i-a întrebat Dumnezeu.

Iar calea necredincioșilor va pieri.

Faptele cele bune și lucrările oamenilor celor drepți și sfinți vor rămâne pentru totdeauna ca o bogăție și cunună a lor, iar păcatele și faptele celor necredincioși și răi, pe care David le numește aici cale, „acestea, zice, pier și se fac nelucrătoare”. După Teodorit, această zicere este asemenea cu ceea ce zice Pavel: Iar dacă lucrul cuiva se va arde, el se va păgubi (I Cor. 3; 15).

din cartea, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți