Psalmul 2 proorocește despre vrăjmășirea pe care au făcut-o iudeii asupra Mântuitorului Hristos, ca și despre chemarea neamurilor și pieirea iudeilor.
1. Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni?
2. Ridicatu-s-au împărații pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și a unsului Său:
3. „Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor!”
4. Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei.
5. Atunci va grăi către ei întru iuțimea Lui și întru mânia Lui îi va tulbura pe ei.
6. Iar eu am fost pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
7. Domnul a zis către mine: „Fiul Meu ești tu, Eu astăzi te-am născut!
8. Cere de la Mine și-ți voi da neamurile moștenire ție, și în stăpânirea ta, marginile pământului.
9. Le vei paște pe ele cu toiag de fier; ca pe vasele olarului le vei zdrobi!”
10. Și acum, împărați, înțelegeți! Învățați-vă, toți cei ce judecați pământul!
11. Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de El cu cutremur!
12. Luați învățătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul și să pieriți din calea cea dreaptă! Când se va aprinde degrab mânia Lui, fericiți toți cei ce se încred în El.
TÂLCUIRE Și acest al doilea psalm este în limba evreiască fără suprascriere, precum cel dintâi. Proorocește însă despre vrăjmășirea pe care au făcut-o iudeii asupra Mântuitorului Hristos, ca și despre chemarea neamurilor și pieirea iudeilor.
1. Pentru ce s-au întărâtat neamurile, și popoarele au cugetat cele deșarte? Stătut-au de față împărații pământului, și boierii s-au adunat împreună
Prevăzând David cu ochii proorocești ai minții sale turbarea ce o vor arăta cei care L-au omorât pe Hristos, plânge și-i jelește prin psalmul acesta, zicând: „Vai! Pentru ce aceștia atâta înnebunind asupra lui Hristos au făcut tulburare și s-au mișcat până la atâta mândrie?” Că acestea toate le arată zicerea: s-au întărâtat, precum zic cei ce au tălmăcit din limba evreiască în cea grecească. Deci neamuri sunt ostașii romani cei de pe lângă Pilat, iar popoare sunt evreii cei ce erau pe lângă Anna și Caiafa, iar împărații — Irod, iar boierii sunt reprezentați de Pilat,
ighemonul Ierusalimului. Că așa și în Fapte, dumnezeieștii Ucenici și Apostolii lui Hristos au tâlcuit zicerea aceasta a lui David, zicând: Care prin Duhul Sfânt și prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat cele deșarte? Ridicatu-s-au împărații pământului și căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului Lui, căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, și Irod și Pontius Pilat cu păgânii și cu popoarele lui Israel (Fapte 4: 25-27). Și la plural, a zis David împărați și boieri, iar nu împărat și boier, la singular, după obiceiul limbii evreiești, care întrebuințează adesea numărul plural în loc de cel singular. Însă înțelege aceasta și în chip mai adânc, că pentru aceasta a zis David la plural împărați, pentru că împăratul cel gândit al păcatului, diavolul, unit fiind cu Irod, văzutul împărat, se porneau amândoi împotriva lui Hristos, Asemenea și începătoriile și stăpâniile demonilor, împotriva cărora este și lupta noastră, după Apostolul, unite fiind cu boierul și ighemonul Pilat, se întrarmau împotriva Mântuitorului. Dar, fiindcă Hristos este îndoit, adică alcătuit din două firi, din cea nevăzută a Dumnezeirii și din cea văzută a omenirii, pentru aceasta și războiul cel asupra Lui a fost îndoit, purtat de vrăjmași nevăzuți și văzuți, iar cele deșarte și zadarnice a zis că au cugetat, în loc de a zice că „în deșert s-au ostenit toți iudeii cei de mai sus, unindu-se ca să scoată din mijloc și să piardă pe Iisus, fiindcă El, ca Dumnezeu, S-a sculat din morți, și viază în veci”. Însă cuvântul acesta îi privește mai mult pe evrei, pentru că ei în zadar au citit Scriptura, fără să înțeleagă că aceasta proorocea pentru Hristos.
Diapsalma.
2. Asupra Domnului și asupra Unsului Său,
„Neamurile cele de mai sus, zice, s-au întărâtat și au stătut de față și s-au adunat împreună, atât asupra Părintelui, cât și asupra Fiului Său, Iisus Hristos, pe Care Însuși Tatăl L-a uns Împărat al tuturor neamurilor, dându-le Lui drept moștenire, fiindcă războiul cel asupra Fiului trece și asupra Părintelui.” Aici numește pe Părintele Domn, iar Uns pe Fiul Lui, precum s-a tălmăcit; fiindcă Părintele a așezat pe Hristos Împărat peste neamuri, după cuvântul iconomiei întrupării, iar dacă am citi și „asupra Unsului lor”, precum se află în multe preziceri, vom înțelege că Hristos este Împărat și Stăpânitor peste toți și peste iudei, și peste neamuri, și peste demoni. Pentru că Acestuia I se va pleca tot genunchiul: al celor cerești și al celor pământești și al celor dintru adânc, precum zice Pavel (cf. Filip. 2: 10). Adică toți se vor închina și se vor pleca Lui.
3. Să rupem legăturile lor, și să lepădăm de la noi jugul lor.
În două feluri se pot înțelege cuvintele acestea: fie că Duhul cel Sfânt poruncește celor ce aveau să creadă să se întoarcă dinspre slujitorii de idoli romani și dinspre lipsiții de minte evrei, precum zice Teodorit: „Și să rupă legăturile robiei romanilor, și să lepede jugul cel greu și omorâtor al legii evreilor, iar în locul acestora să alerge și să primească legea cea ușoară și pricinuitoare de viață a lui Hristos”. Ori cuvintele acestea se zic din partea iudeilor ucigași ai Mântuitorului, care, pe unele ca acestea, le ziceau prin cuvinte și le făceau cu lucrurile, socotind că zdrobesc legăturile robiei Părintelui și a Fiului și că leapădă jugul supunerii către Dumnezeu, deși, după fire, erau supuși robiei lui Dumnezeu, ca niște făpturi ale Lui, după ceea ce s-a zis: că toate sunt slujitoare Ție (Ps. 1 18: 91).
4. Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii, și Domnul îi va batjocori pe ei.
„Aceștia, zice, care sunt urâți de iudei și huliți de romani, adică Părintele Cel ce locuiește în ceruri și Fiul — Domnul tuturor după Dumnezeire, aceștia mult îi vor lua în râs și-i vor batjocori”, adică îi vor urî cu covârșire pe iudei și pe romani, că râsul și batjocura sunt patimi omenești, iar când o zice despre Dumnezeu, vrea să spună întoarcerea feței Sale și ura Sa. Fiindcă îi vor mustra pe aceia ca pe niște nebuni, deoarece s-au apucat de lucruri mai presus de ei, socotind că vor omorî viața. Romanii au cinstit mai mult slujirea demonilor și nu pe cea a adevăratului Dumnezeu, iar iudeii au ales mai degrabă umbra decât adevărul.
5. Atuncea va grăi către dânșii întru urgia Sa.
Atuncea când? Adică când Domnul îi mustra pe față pe iudei, după Teodorit, și proorocea relele pe care le vor pătimi, zicând și alte multe cuvinte mustrătoare, iar mai ales acesta: Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici! (Mat. 23: 13) Și: Nebunilor și orbilor (23: 19). Și iarăși: De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei (Mat. 21: 43).
Și întru mânia Sa îi va tulbura pe ei.
Domnul era mânios pentru răutățile iudeilor, și pentru aceasta, mai-nainte spunându-le lor primejdiile ce urmau să le pătimească, tulburare și nedumerire a pus în inimile lor, că mulți dintre ei Îl socoteau pe El prooroc, iar alții, tulburare socotesc a fi frica pe care au suferit-o, mai târziu, iudeii de la înconjurarea și risipirea ce au făcut-o romanii Ierusalimului. Se înțelege însă zicerea aceasta și pentru judecata viitoare, precum zice Marele Atanasie, când are să-i osândească Domnul pe iudei și să-i muncească, zicându-le: Duceți-vă de la mine blestemaților în focul cel veșnic (Mat. 25: 41 ). Iar urgia și mânia uneori însemnează unul și același lucru, iar alteori se deosebesc, că mânia este ceea ce se stârnește după pornirea urgiei. Iar Marele Vasile zice: „Este foarte mare deosebire între mânie și urgie: mânia este un proces de gândire prin care se aduc aminte lucruri triste asupra celui ce merită, iar urgia este chiar durerea și pedeapsa care se dau de Dreptul Judecător pe măsura nedreptății săvârșite”. La Dumnezeu, însă, e fără deosebire, zicându-se și una și cealaltă, că nici o patimă nu este în ființa lui Dumnezeu, și poate că pedeapsa cea dureroasă se numește urgie, iar mustrarea care pricinuiește în cugetele noastre tulburare se numește mânie (La Nichita).
6. Iar Eu sunt pus împărat de Dânsul.
Cuvintele acestea le aduce David ca de la fața [din partea] lui Hristos, că astfel sunt Proorocii, uneori vorbesc despre un lucru, iar alteori sar la altul, încât din aceasta se arată că, precum organul este lovit de altul, așa și Proorocii, numai pe acelea le grăiesc, câte le răsună și le insuflă Duhul Sânt. Iar aici David proorocește despre împărăția lui Hristos, care, ca om, a luat-o de la Tatăl, precum Însuși a zis: Mi s-a dat toată stăpânirea în cer și pe pământ (Mat. 28: 18).
Peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
Prin muntele Ierusalimului, care se cheamă Sion, David a numit aici toată Iudeea, iar înțelesul celor zise aici este acesta: „Eu, zice Hristos, am fost așezat Împărat de Tatăl, ca să învăț [pe alții] evanghelicele porunci în muntele Sionului, adică în Ierusalim”. Iar porunca Domnului, adică a Tatălui, a numit Hristos poruncile Sale, pentru ca să arate astfel că voia Tatălui și a Sa este una și aceeași, precum și zicea: Cuvintele pe care vi le spun, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, face lucrările Lui (In. 14: 10), și iarăși: Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, așa vorbesc (In. 12: 50).
7. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu ești Tu.
Aceasta a zis David pentru nașterea cea mai înainte de veacuri a Fiului după Dumnezeire, precum zice dumnezeiescul Chiril.
Eu astăzi Te-am născut.
Aceasta o zice David pentru iconomia întrupării Fiului, precum au tâlcuit Chiril, Grigorie al Nyssei și Teodorit, iar zicând astăzi a zis în loc de „ziua cea din timp și de față, ce se supune numărului”; iar Te-am născut, în loc de „Te-am zidit”, ceea ce nu înseamnă nașterea ce se face din zidire. Căci este numit Dumnezeu Tatăl ca Făcător și Plăsmuitor al zidirilor, după zicerea: „Tu ești Părintele (adică Plăsmuitorul) nostru”.
Cere de la Mine, și voi da Ție neamurile moștenirea Ta.
Fiindcă Hristos era, după trup, rudă a iudeilor, a venit la ai Săi ca să-i învețe, iar iudeii L-au lepădat, pentru aceasta cu dreptate Domnul se întoarce către neamuri, îndemnat fiind de Tatăl a le cere, ca să Și le ia spre moștenire, că dator era să ia moștenire, fiindcă și cu omenitatea s-a făcut Fiu al lui Dumnezeu.
Și biruința Ta, marginile pământului.
„O, Fiul Meu, zice, voi da Ție stăpânirea moștenirii Tale atât de mare, încât să ajungă până la marginile pământului, de vreme ce în tot pământul și la marginile lumii s-a întins cuvântul Evangheliei.” Însă Tatăl îndeamnă pe Fiul să ceară, de vreme ce poftea și bine voia prefacerea cea de a doua oară a oamenilor, iar Fiul cere aceasta, fiindcă pentru noi S-a făcut om și a stătut Mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Deci, să se rușineze iudeii, fiindcă la nimeni altul nu pot să se potrivească aceste cuvinte ale lui David, căci care altul a câștigat atâta stăpânire afară de Hristos?
9. Paște-vei pe ei cu toiag de fier.
Cuvântul acesta îl zice profetul David ca din partea sa, ca și cum ar zice că: „Iudeii nu vor primi cuvintele Tale, Doamne, pentru aceasta Tu îi vei pedepsi cu toiag de fier, adică cu stăpânirea și împărăția romanilor, pentru că iudeii, lepădându-se de împărăția lui Hristos, au mărturisit că au împărat pe Cezarul Romei, punând peste capul lor stăpânirea Cezarului, de care apoi au fost nimiciți și împrăștiați. Iar de fier a numit stăpânirea romanilor, după Hrisostom și Teodorit, fiindcă și Daniel a văzut de fier în vedeniile sale, adică când a văzut chipul Acela, ale Cărui picioare din jos de genunchi erau de fier (Dan. 2: 33, 40-43).
Ca pe niște vase de olar îi vei zdrobi pe ei.
Acest cuvânt îl zice David pentru lesnicioasa pieire a întregului popor iudeu ce urma să pătimească de la romani, după Hrisostom și Grigore Teologul. Iar alții, precum Chiril și Grigorie al Nyssei, zic că prin aceste cuvinte, David se referă la stăpânirea neamurilor, [anume] că le va paște Hristos cu toiagul crucii și cu stăpânirea Sa cea atotputernică, așa precum olarul, când vede vasele sale cele ce le-a făcut din lut că sunt netrebnice, mai înainte de a le pune în cuptor, le strică și le preface, așa zice aici: „Tu, Doamne, zice, vei zdrobi cugetările neamurilor cu Evanghelia Ta și, după ce îi vei preface în scăldătoarea Sfântului Botez, îi vei întări cu focul Sfântului Duh”, precum zice Teodorit.
10. Și acum împărați înțelegeți, învățați-vă toți care judecați pământul.
Prin acum înțelege aici „pentru aceasta”, adică zice: „Pentru aceasta, voi, împărații romanilor și ai altor neamuri, și voi, judecătorii, care vă aflați peste tot pământul, judecând pe oamenii cei pământești, fiindcă ați înțeles ce fel de mari primejdii a suferit neamul evreiesc, care a defăimat pe Hristos, și că Hristos v-a luat pe voi ca neamuri spre moștenirea Sa, fiți înțelepți și lepădați de la voi pe necunoștința cea de mai-nainte și rătăcirea voastră și primiți folosul vostru, atât
din pilda evreilor, cât și din dumnezeieștile Scripturi”. Zicând însă David împărați și judecători, a cuprins împreună și popoarele cele supuse lor.
11. Slujiți Domnului cu frică.
„Voi, neamurile, zice, socotind că Hristos este și Dumnezeu izbăvitor și înfricoșător și că voi v-ați făcut agonisită și moștenire Lui, îndreptați bine moravurile și viața voastră și slujiți cu frică Stăpânului Hristos”, pentru că, după Grigorie Teologul, unde este frica lui Dumnezeu, acolo se află și paza poruncilor Lui. Iar Hrisostom zice: „Toată porunca plinind-o, cu frică și cu sfială să lucrăm aceasta, și cu inimă zdrobită și cu minte smerită să aducem rugăciunile noastre, fiindcă plinirea faptei bune, zice, obișnuiește a face bucurie celui ce se iscusește în fapta bună, căci aceasta cu frică și cu sfială se cuvine a o face, ca nu, amestecându-se cu necredința, de osteneli să ne păgubim și pe Dumnezeu să-L mâniem.
Și vă bucurați Lui cu cutremur.
„Slujind, zice, voi, neamurilor, lui Hristos, bucurați-vă Lui. pentru că este Înainte-văzătorul și Mântuitorul vostru, căci și Pavel zice: Bucurați-vă pururea întru Domnul (Filip. 4: 4). Însă această bucurie a voastră să fie amestecată cu cutremur și să nu fie despărțită, fără sfială și fără evlavie, pentru că va cădea în defăimare, căci se cuvine a să bucura pentru nădejdea mântuirii voastre, iar a vă cutremura, pentru păcatele voastre, fiindcă Dumnezeu este Judecător nepărtinitor și știe toate și va pedepsi pe cei ce păcătuiesc.
12. Luați învățătură
Acest cuvânt este mult mai puternic decât învățați-vă. care s-a zis mai sus, și însemnează aceasta: „O, neamurilor, să nu aveți învățătura nedeplină și numai de fațadă, ci, precum cei ce prind oarece cu palmele în pumni și îl țin cu încredințare și nu îl lasă, așa și voi prindeți cu încredințare învățătura și cunoștința Evangheliei, și nu o lăsați din mâinile voastre”.
Ca nu cumva să se mânie Domnul și să pieriți din calea cea dreaptă.
Cale dreaptă numește aici David viețuirea și rânduiala drepților, fiindcă în limba evreiască cuvântul cale însemnă multe lucruri: despre viețuire se zice că este cale, pentru că oamenii umblă într-însa; alții zic și aceasta: fiindcă David a zis mai sus înțelegeți, adică cunoașteți, pentru aceasta mai jos zice: Luați învățătură, căci nu ajunge spre mântuire și desăvârșire doar cunoștința goală a lui Dumnezeu, ci trebuie, după Teodorit, și învățătura, adică fapta bună cea prin lucrări, ca să nu se mânie Domnul asupra celor care se lenevesc la lucrarea poruncilor, silindu-se doar cu credință deșartă și cunoștința de Dumnezeu, că de se va mânia Domnul și Se va depărta și vor cădea în ispite cei ce au credința și cunoștința de Dumnezeu goală, adică fără lucrări, vor pierde calea dreptății, fiindcă nu au ajuns prin lucrări a se forma pe ei cu dreptatea și cu fapta bună, astfel încât să le aibă încredințate și nestrămutate.
Când se va aprinde degrab mânia Lui.
Prin aceste cuvinte, David arată Ziua Judecății, iar degrab însemnă iuțimea și puternicia, deoarece acum, deși se mânie Dumnezeu asupra păcătoșilor, se mânie însă mai rar și mai puțin decât se cuvine, pentru ca să le dea vreme și loc de a se pocăi, iar atunci, în Ziua Judecății, se va mânia asupra lor degrab și înfricoșător.
Fericiți toți cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.
„Fericiți, zice, sunt toți cei ce au defăimat cele pământești și au toată nădejdea lor spre Dumnezeu.” Zice și Teodorit că: „Deși în viața aceasta au fericire cei ce se iscusesc întru fapta bună, însă, mai cu adevărat, în ziua aceea vor primi fericirea, întru care zi, cei ce au viețuit cu răutate vor atrage asupra lor dumnezeiasca urgie”. Mai zicem și aceea că cei ce unesc acest al doilea psalm cu cel dintâi, zicând că ar fi unul, se sprijină pe aceea că David, precum a început psalmul cel dintâi de la fericire, zicând: Fericit bărbatul, așa și aici, în fericire l-a sfârșit.
din cartea, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți