Puterea diavolului

Puterea diavolului este, fără îndoială, mai mare decât cea a oamenilor, fiindcă Dumnezeu nu i-a lipsit de însușirile firești pe care le aveau ca îngeri – „pentru că darurile lui Dumnezeu nu pot fi luate înapoi” (Romani 11: 29). Ei înșiși le-au „zădărnicit” și le-au pângărit prin apostazia lor. Puterea lor supraomenească se vădește din sălbăticia cu care i-au dărâmat casa lui Iov, i-au omorât copiii și i-au distrus bogățiile, animalele, slugile, slujbașii săi. De asemenea, se vădește și din cazurile celor demonizați, pe care-i chinuiesc cu cruzime și-i fac să rupă funiile groase ca pe niște ațe, să trăiască dezbrăcați în ger fără să le fie frig, etc. Puterea și-o arată, de altfel, și prin mijlocirea vrăjitorilor, pe care-i folosesc ca organe ale lor, amăgindu-i pe mulți oameni cu „semne și năluciri” suprafirești.

Ei își cunosc bine puterea și le place să apară ca „stăpânitori ai lumii”, care au putere peste „toate împărățiile lumii” (Matei 4: 8).

Impresionant este închipuită puterea demonilor în cartea Apocalipsei, unde îndrăznesc să se lupte cu arhanghelului Mihail și unde căpetenia lor, satana, apare ca un balaur cumplit, care doar cu coada prăbușește pe pământ o treime din stelele cerului și din a cărei gură se revarsă un râu de ape. Mai mult, îi transmite tăria și puterea Antihristului, iar acela, la rândul său, coboară foc din cer și-i dă grai chipului neînsuflețit al fiarei (cap. 11-13).

După apostolul Iuda, de asemenea, diavolul îndrăznește să se certe cu arhanghelul Mihail, cerând trupul mort al proorocului Moise (v. 9).

Oricum, după cum ne încredințează Sfintele Scripturi și după cum se adeverește din experiența Bisericii noastre, puterea demonilor nu este necercetată. Ei se mișcă mereu în hotarele pe care le rânduiește Dumnezeu. De aceea și avva Amon spune că ispitele demonice nu se întâmplă deoarece le impune diavolul, ci pentru că Dumnezeu i-o îngăduie: „Omul… este predat diavolului spre a fi încercat. Cine îl predă? Însuși Duhul lui Dumnezeu. Este cu neputință pentru diavol să-l ispitească pe vreun creștin, dacă nu i-o îngăduie Dumnezeu”.

Acest lucru apare limpede atât din ispitele apostoIilor, cât și din încercarea lui Iov:

Cu puțin înainte de pătimirea Sa, Domnul l-a vestit pe apostolul Petru despre încercarea pe care urma s-o îndure: „Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar M-am rugat pentru tine ca să nu-ți piară credința” (Luca 22: 32). Adică satana a cerut de la Dumnezeu să-i cearnă cu putere, dar i s-a pus hotare.

La fel s-a întâmplat și cu Iov. Diavolul n-a putut să-l ispitească cu puterea lui. A cerut îngăduință de la Dumnezeu. Acela i-a stabilit mărimea și intensitatea ispitei. I-a dat putere să nimicească toate bunurile lui, dar nu și pe el: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta” (Iov 1:12). În continuare, când diavolul, după prima lovitură, n-a izbutit să zdruncine răbdarea lui Iov, a cerut de la Dumnezeu să-i dea mai multe drepturi. Dumnezeu, într-adevăr, i-a îngăduit să-l arunce pe Iov și în boala trupească, dar iarăși i-a pus hotare. I-a interzis să-i ia viața: „Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui” (Iov 2: 6).

Demonii n-au putere nu numai asupra oamenilor virtuoși, dar nici asupra animalelor, dacă nu le-o îngăduie Dumnezeu. Astfel, nici animalele lui Iov, nici porcii din Gadara nu i-ar fi omorât, fără îngăduința Domnului. În al doilea caz, desigur, L-au rugat în legătură cu asta: „Îngăduie-ne să intrăm în turma de porci” (parafrază Ia Matei 8: 31).

E știut, desigur, că omul, odată cu căderea și cu depărtarea lui de Dumnezeu, s-a supus diavolului. A tras cu el și toată zidirea materială, care „Împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Romani 8: 22).

Însă, prin lucrarea iconomiei dumnezeiești, diavolul și-a pierdut puterea. De aceea nu vorbim acum atât despre puterea duhurilor rele, cât despre înrâurirea lor. Adică puterea lor se află în însușirea de a-l amăgi pe om. Sunt cei mai mari și cei mai primejdioși înșelători.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul primește putere de la noi înșine. Adică, atunci când vrem noi, devine puternic; și iarăși, când vrem, devine slab. Cum? „Dacă suntem cu luare-aminte la noi și stăm aproape de Împăratul nostru, diavolul se chircește (de frică), iar în războiul dus împotriva noastră nu depășește puterea unui copil. Însă dacă ne depărtăm de Dumnezeu, atunci diavolul, aflându-ne fără ocrotire dumnezeiască, se îndreaptă cu trufie spre noi și ne amenință, mugind și scrâșnindu-și dinții”.

Trebuie, de altfel, să știm că și pentru demoni războiul pe care-l duc împotriva noastră nu este deloc ușor, neobositor și lipsit de primejdii. Altfel n-am fi vorbit de lupta dintre noi și ei, ci de nimicirea și pieirea noastră. Însă nu se întâmplă așa. Suportă și ei, la fel ca noi, urmările acestei bătălii crâncene. Cad, de asemenea, când sunt biruiți, într-o mare tulburare și mâhnire (Sfântul Casian).

Tocmai de aceea Sfântul Antonie cel Mare ne povățuiește să nu ne temem de ei, ci să fim treji și să ne păzim inima de viclenia lor, căci sunt și îndrăzneți și nerușinați. Și adaugă: „Domnul i-a făcut pe demoni să se târască pe pământ ca șerpii și scorpionii, încât să fie striviți de noi, creștinii… Să nu dăm importanță cuvintelor lor, căci mint. Nici nălucirile lor să nu ne înspăimânte, fiindcă sunt amăgitoare… Cu harul lui Hristos, toate uneltirile lor se dovedesc zadarnice… De la început diavolul a fost ucigător de oameni și tată al minciunii. Cu toate acestea, noi suntem vii și-l războim din ce în ce mai mult. E limpede că demonii sunt neputincioși. Fiindcă spațiul nu este o piedică pentru urzelile lor, nici nu ne văd ca pe niște prieteni, încât să le fie milă de noi, nici nu iubesc binele, încât să se îndrepteze. Dimpotrivă, sunt urâcioși și nimic nu le face atâta plăcere cât a face rău celor care iubesc virtutea și-L iubesc pe Dumnezeu. Dar de vreme ce nu au putere mare, nu fac nimic altceva decât să amenințe și să înfricoșeze… Însă nicio amenințare de-a lor n-o pot făptui… Dacă ar fi fost după ei, n-ar fi lăsat pe niciunul dintre noi, creștinii, să trăiască… Să ne fie frică, așadar, numai de Dumnezeu… Pe demoni să-i nesocotim și să nu ne fie teamă de ei”.

Și pentru a ne încredința de adevărul vorbelor lui, Sfântul a povestit următoarea experiență personală: „Odată cineva mi-a bătut la ușă. Când am ieșit afară, am văzut o ființă slabă și înaltă. L-am întrebat: «Cine ești?» Mi-a răspuns: «Eu sunt satana». L-am întrebat iar: «Și de ce ai venit aici?» Acela mi s-a văitat: «De ce mă învinuiesc pe nedrept monahii și ceilalți creștini? De ce mă blestemă în fiecare ceas?» Eu i-am zis: «Pentru că-i ispitești!» Îmi spuse: «Nu-i ispitesc eu. Ei înșiși se tulbură. Eu sunt neputincios. N-au citit că Vrăjmașului i-au lipsit de tot săbiile și cetățile i le-ai sfărâmat (Psalmi 9: 6). Nu mai am nici locaș, nici săgeată, nici cetate. Pretutindeni s-au înmulțit creștinii. Chiar și pustia s-a umplut de monahi. Să fie cu luare-aminte la ei și să nu mă învinuiască pe nedrept». Atunci eu m-am minunat de harul lui Dumnezeu și i-am spus: «Chiar dacă ești mereu mincinos și niciodată nu rostești adevărul, totuși, în împrejurarea aceasta, fără să vrei, drept ai grăit. Căci Hristos, odată cu venirea Lui pe pământ, te-a slăbit și, după ce te-a biruit, te-a dezbrăcat de orice putere». Acela, auzind numele lui Hristos și nesuferind tăria acestui nume, s-a făcut nevăzut”.

Pe scurt, am putea spune că demonii nu au nicio putere asupra noastră, doar dacă le-o dă Dumnezeu sau le-o dăm noi, cu voia noastră. Este, așadar, o greșeală din partea noastră să mutăm toată răspunderea pentru căderea noastră asupra lor. Dumnezeu le îngăduie să ne ispitească, însă nu să ne silească. De noi depinde dacă primim sau nu ispita. Ei nu au îngăduința de a trece peste libertatea noastră. Puterea cu care sunt înzestrați este de a îndemna, nu de a sili. Asta înseamnă că putem să ne împotrivim atacurilor lor și să nu ne supunem.

Însă dacă trândăvim și suntem nesârguincioși, atunci le dăm multe drepturi. Atunci puterea lor este lenevia și neatenția noastră. Și încă și mai rău este să supunem conștient voia noastră voii lor, căci atunci ei dobândesc mare putere și tărie asupra noastră. Așa a făcut Iuda, care l-a lăsat pe satana să intre în el (Luca 22: 3), și acela l-a stăpânit atât de mult, încât, cu toate că și-a recunoscut greșeala și i-a părut rău că L-a trădat pe Hristos, nu s-a putut pocăi, ci s-a sinucis. La fel a pățit și Anania, care a căzut mort în fața apostolului Petru, auzind din gura apostolului aceste cuvinte înfricoșătoare: „De ce l-ai lăsat pe satana să-ți cucerească inima?” (parafrază la Faptele Apostolilor 5: 3).

Puterea acestei amăgiri și rătăciri este foarte mare. Înrâurirea satanei ne poate distruge sau, mai bine-zis, ne poate conduce la autodistrugere.

din cartea: Demonii și lucrările lor