Puterea, importanța și minunile semnului Crucii

În urmă cu douăzeci de veacuri, crucea era o unealtă a morții cumplite, fiind folosită ca metodă de pedepsire dezonorantă și înfricoșătoare. Romanii îi condamnau la pedeapsa răstignirii pe cei mai mari criminali.

Astăzi, Crucea domnește în lumea întreagă a creștinilor ortodocși, în toată viața Bisericii noastre, ca instrument de jertfă, de mântuire, de bucurie, de sfințire și de har, Așa cum scrie Sfântul Ioan Hrisostom, „acest simbol blestemat și respingător al celei mai grele pedepse a devenit acum adorat și vrednic de iubire„.

Găsim pretutindeni semnul Sfintei Cruci: „pe Sfânta Masă, la hirotoniile preoților, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, în casele creștinilor, în piețe, în locuri pustii și la răspântii de drumuri, pe corăbiile care plutesc pe mare, pe întinderea insulelor, la căpătâiul paturilor și pe haine, la oficierea nunților, la ospețe, pe vasele de aur și de argint, pe bijuterii și pe picturile murale. Acest dar minunat, acest har inexprimabil a devenit atât de iubit tuturor„.

Într-adevăr, oriunde ne-am uita, în biserică sau în afara ei, vom vedea semnul Crucii, atât ca un simbol văzut, cu o anumită formă, cât și ca un gest sfânt, făcut cu mâna dreaptă. Semnul Crucii conduce viața Bisericii.

De ce însă? Pentru că, de când pe cruce a fost răstignit și a murit ca om pentru mântuirea lumii Fiul lui Dumnezeu Însuși, Domnul nostru Iisus Hristos,  această unealtă de pedeapsă a devenit organ al mântuirii. „…căci ea nu mai este pedeapsă spre chinuire, ci s-a arătat nouă trofeu al mântuirii„, spune un tropar. Obiectul rușinii a devenit slava Bisericii.

Simbolul blestemului a devenit „semnul răscumpărării celei de demult„. Lemnul durerii și al morții a devenit „semn de bucurie” și „tezaur al vieții„. Și toate acestea s-au întâmplat pentru că pe lemnul Crucii, împreună cu trupul Lui cel preacurat, Domnul Iisus Hristos a răstignit și păcatele noastre. Așa precum scrie Sfântul Apostol Pavel, Hristos ne-a iertat toate fărădelegile, „ștergând zapisul cel scris împotriva noastră… pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2, 14).

Crucea lui Hristos ne-a împăcat cu Tatăl nostru cel ceresc, de care ne despărțise diavolul, atunci când i-a înșelat pe protopărinții noștri Adam și Eva. Crucea lui Hristos ne-a deschis Împărăția Cerurilor căci, până la răstignirea Domnului, iadul îi înghițea cu nesaț chiar și pe cei drepți.

De aceea Crucea are atâta putere și har. Are puterea și harul lui Hristos care, atunci când s-a răstignit pe ea, a transformat-o într-un chip tainic și de neînțeles în cinstită Crucea Sa, așa cum spune cu multă înțelepciune imnologia ortodoxă: „Crucea Ta, Hristoase, deși este lemn văzut după firea sa, însă prin ea se arată stăpânirea dumnezeiască și în chip simțit lumii se arată, vădit săvârșindu-se prin ea în chip minunat mântuirea noastră„. Așadar, Crucea a devenit simbolul lui Hristos Însuși, simbol înaintea căruia demonii tremură de frică.

Dacă este, însă, într-adevăr așa, atunci de ce există oameni care refuză, se dezgustă și necinstesc Crucea? Sfântul Apostol Pavel scrie: „Fiindcă mulți — despre care v-am vorbit adeseori, iar acum v-o spun chiar plângând — se poartă ca dușmani ai Crucii lui Hristos. Sfârșitul lor este pieirea!” (Filipeni 3, 18-19).

Într-adevăr, anumiți eretici sunt „vrăjmași ai crucii.” Ei consideră Crucea ca fiind  un instrument de pedeapsă iar cinstirea acordată ei este idolatrie. Ei chiar susțin că în Biserica primară nu se folosea semnul Crucii.

Această părere este greșită. Mai întâi, pentru faptul că Biserica noastră nu cinstește Crucea ca pe un semn geometric întâmplător. În al doilea rând, cinstea acordată semnului Crucii își are începutul deja în epoca apostolică. În al treilea rând, Dumnezeu Însuși a descoperit prin evenimente supranaturale, in diverse situații și epoci, Crucea drept simbol al Său. Și în al patrulea rând, această părere este greșită pentru că, prin semnul Crucii, s-au săvârșit și se săvârșesc minuni foarte mari. Însă, să luăm lucrurile pe rând:

1. Biserica Ortodoxă nu cinstește Crucea în sine, ca un simplu semn, separat de Domnul Hristos Cel răstignit. Acest lucru ar fi, într-adevăr, idolatrie. Biserica o cinstește ca simbol al marii jertfe a lui Hristos, din care izvorăște harul, sfințirea și mântuirea omului. Biserica sărută Crucea și se închină ei ca semn al Fiului omului (Matei 24, 30), care a dobândit, în chip tainic și de negrăit, așa cum am spus, harul și puterea Lui.

Văzând semnul Crucii, făcându-și cruce, închinându-se simbolului acesteia, credinciosul vede cu ochii sufletului pe Iisus cel răstignit și I se închină. Sfântul Ieronim scrie: „noi nu îmbrățișăm crucea ca și cum ea ar fi Dumnezeu, ci arătându-ne dorința autentică a sufletului nostru de a-L îmbrățișa pe Cel răstignit pe ea„.

Și Sfântul Ioan Damaschin clarifică faptul că, în afară de cinstitul lemn al Crucii, „noi ne închinăm și semnului cinstitei și de viață făcătoarei cruci, chiar dacă acesta este făcut dintr-o materie deosebită, desigur nu cinstind  materia — să nu fie aceasta — ci semnul, ca simbol al lui Hristos„. Cât de multă dreptate au Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe vom constata și mai jos, analizând puterea sfințitoare și făcătoare de minuni a semnului Crucii.

2. Începutul cinstirii semnului Sfintei Cruci se află în primii ani ai creștinismului primar, căci ea ne este transmisă încă din epoca apostolică.

Sfântul Apostol Pavel arată următoarele: „Să nu-mi fie mie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14).

Sfântul Apostol Petru a fost condamnat la moarte prin răstignire, la fel ca și Domnul Iisus Hristos. Însă Sfântul Petru cinstea atât de mult semnul Crucii încât i-a rugat pe călăii lui: „Nu sunt vrednic să mă răstigniți drept, în picioare, la fel ca pe Hristosul meu. El a fost răstignit așa ca să privească spre pământ, pentru că urma să meargă în iad, ca să elibereze sufletele care se aflau acolo. Pe mine, însă, să mă răstigniți cu capul în jos, ca să privesc cerul, unde urmează să merg„.

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, când a văzut în fața lui crucea muceniciei lui (în formă de X) a strigat cu evlavie și cu emoție: „Bucură-te, Cruce care, prin Trupul lui Hristos, ai fost sfințită și, cu mădularele Lui, ca și cu niște mărgăritare, te-ai  împodobit! Înainte să fie țintuit pe tine Domnul meu, erai înfricoșătoare pentru oameni. Acum, însă, toți credincioșii știu cât har este ascuns în tine. Mă apropii de tine fără teamă și cu bucurie. Primește-mă și pe mine cu dragă inimă, pe mine, ucenicul lui Hristos Cel răstignit. O, fericită și preaiubită Cruce, ia-mă dintre oameni și predă-mă Învățătorului meu!”.

Vechimea folosirii semnului Crucii este confirmată și de Tertulian, unul dintre marii apologeți (a trăit aproximativ între anii 160-220), care scrie: „Oriunde urmează să ajungem, oriunde ar trebui să ajungem, când ne încălțăm, când ne spălăm, când mâncăm, când aprindem lampa cu ulei, când ne punem în pat spre a dormi, când ședem pe scaun, când începem vreo discuție cu cineva, să facem pe chipul nostru semnul Crucii” (De corona 3, 11).

3. Domnul Însuși, prin fapte mai presus de fire și prin descoperiri minunate a arătat în diverse situații, în mod vădit, că semnul Crucii este simbolul Lui și triumful nebiruit al  credincioșilor. De aceea ne vom referi la câteva exemple, din nenumăratele pe care le păstrează istoria bisericească, Sfinții Părinți în operele lor și sinaxarele sau viețile sfinților.

3. 1. Eusebiu al Cezareei (+ 340), cunoscut istoric bisericesc, contemporan cu Sfântul Constantin cel Mare, descrie cu foarte multă claritate și fără putință de tăgăduire evenimentul cunoscut de toți al apariției înaintea ochilor Sfântului Constantin a unei cruci luminoase, care avea dedesubt cuvintele: „întru acest semn vei învinge„, iar acest lucru s-a întâmplat ziua la prânz, având ca martori pe toți bărbații armatei sale.

3. 2. În afara acestei apariții supranaturale a crucii prezentată mai sus, a mai avut loc încă una, iarăși în fața a nenumărați martori oculari, pe vremea când împărat era Constantin, fiul Sfântului Constantin cel Mare, iar Arhiepiscop al Ierusalimului era Sfântul Chiril. Minunea este povestită împăratului de Sfântul Chiril însuși, într-o scrisoare de-a lui, în care menționează că în acea zi (7 mai 346, în timpul perioadei Penticostarului – de  la Învierea Domnului la pogorârea Sfântului Duh – n. trad.), în jurul ceasului al treilea (adică ora 9 dimineața) a apărut pe cer deasupra Ierusalimului semnul Sfintei Cruci, un semn foarte mare, plin de lumină, care se întindea de la Muntele Golgotei până la Muntele Măslinilor.

Nu au văzut Crucea doar un om sau doi, ci toți locuitorii  Ierusalimului. Și nu a apărut numai pentru o clipă, ci vreme de multe ceasuri a stat pe bolta cerească. Și era atât de strălucitoare încât depășea strălucirea razelor soarelui, de aceea au și putut să o vadă clar ziua în amiaza mare. Văzând această minune, poporul cetății a alergat în biserica Învierii
Domnului.

Toți au alergat să slăvească cu o singură gură pe Domnul nostru Iisus Hristos, aflând acum tocmai din cele întâmplate că dogma preacinstită a creștinilor nu se sprijină pe o înțelepciune  omenească, care convinge prin cuvinte și prin rațiune, ci pe dovezi care dăruiesc harisme duhovnicești și puteri făcătoare de minuni. Și dogma nu este propovăduită numai de oameni, ci este mărturisită de Dumnezeu Însuși cel din ceruri.

Pomenirea „arătării pe cer a semnului Cinstitei Cruci” se face de Biserica noastră Ortodoxă în data de 7 mai, ziua apariției Sfintei Cruci.

3. 3. Sfântul Mare Mucenic Eustatie (20 septembrie) s-a învrednicit să aibă o vedenie minunată, datorită căreia el s-a întors de la idolatrie la credința creștină. Sfântul Eustatie (care pe atunci să numea Plachida) era un om cuminte, cumpătat, iubitor de oameni și de dreptate, cu toate că era păgân, a atras asupra lui harul lui Hristos, Care i s-a descoperit într-un mod neobișnuit. Mai concret, în timp ce vâna într-o zi într-o pădure, Sfântul Eustatie a văzut de departe un cerb foarte frumos și voinic care, în timp ce fugea, își întorcea din când în când capul spre el și îl privea în ochi.

Sfântul Eustatie și-a îmboldit calul mai tare ca să îl ajungă, însă nu a reușit. Prietenii lui veneau în urma lui, însă în zadar. După multă vreme au fost obligați să renunțe, pentru că le obosiseră caii. Numai Sfântul Eustatie continua să galopeze în urma cerbului neobosit. În final, fiind cu totul plini de sudoare, atât Eustatie cât și calul lui, au ajuns în fața unei prăpăstii mari. Cerbul a sărit cu ușurință în partea cealaltă, unde s-a oprit și s-a uitat la Sfântul Eustatie.
Calul, însă, nu putea să sară până dincolo și a fost obligat să se oprească.

Atunci, cu o uimire de nedescris, Sfântul Eustatie vede între coarnele cerbului o cruce luminoasă foarte strălucitoare, care avea pe ea pe Domnul Iisus Hristos răstignit și aude o voce care îi spune: „Plachida, de ce mă urmărești? Eu sunt Hristos, pe care tu nu-L cunoști, însă ai câștigat bunăvoință înaintea mea prin faptele tale bune. Așadar, de dragul tău am apărut înaintea ta sub chipul acestui cerb. Faptele tale bune de milostenie mi-au adus multă mulțumire. De aceea am apărut înaintea ta, pentru că nu este drept ca un om ca tine să nu cunoască adevărul…„. Domnul i-a spus aceste lucruri și încă multe altele, înainte să îl trimită la episcopul locului aceluia, care l-a botezat împreună cu toată familia lui, dându-i lui numele de Eustatie.

Cele menționate mai sus sunt trei dintre nenumăratele exemple de descoperiri dumnezeiești legate de semnul Crucii, prin care învățăm că acest semn este pecetea lui Hristos.

Pentru a fi arătată mai amănunțit cinstea pe care Biserica o acordă Crucii și pentru a se dovedi puterea semnului Crucii ca semn al lui Hristos, vom istorisi mai jos câteva minuni majoritatea preluate din viețile sfinților care s-au petrecut de-a lungul timpului prin acest simbol sfânt.

4. Sfântul Apostol Ioan Teologul (pomenit în 26 septembrie) l-a vindecat în Patmos pe preotul păgân paralizat al zeului Apollo, însemnându-l cu semnul Crucii.

Sfântul Antonie cel Mare (17 ianuarie), vrând să facă de rușine  pe niște filosofi păgâni care s-au dus să își bată joc de el, a adus în fața lor câțiva demonizați și a spus: „Izbăviți-i voi de puterea celui rău prin silogismele voastre sau prin orice altă tehnică sau magie vreți, apelând la idolii voștri sau, dacă nu puteți, renunțați la polemica pe care o faceți împotriva noastră și veți vedea puterea Crucii lui Hristos„. Apoi el a chemat numele Domnului Hristos, i-a însemnat pe demonizați de trei ori cu semnul Crucii. De îndată aceia s-au eliberat de puterea demonilor și s-au izbăvit, vindecându-se, slăvind pe Dumnezeu.

Când Sfântul Epifanie al Ciprului (12 mai) era doar un copil în vârstă de 10 ani, un măgar nedomesticit l-a rănit grav la picior și l-a aruncat jos la pământ, acesta nemaiputând să se ridice. Atunci un creștin evlavios, Kleovios, i-a făcut de trei ori semnul Crucii peste piciorul rănit și de îndată micul Epifanie s-a vindecat și s-a ridicat. După multă vreme, Sfântul Epifanie însuși a însemnat de asemenea de trei ori cu semnul Crucii pe fiica împăratului Persiei și a izbăvit-o în aceeași clipă de demonul care o chinuia.

Când împăratul arian Valens a poruncit ca să fie predată arienilor catedrala din Niceea, Sfântul Vasile cel Mare (1 ianuarie) a cerut să Îl lase pe Dumnezeu să se pronunțe în legătură cu această problemă. El a propus ca biserica să fie închisă, iar apoi să se roage atât arienii, cât și ortodocșii. Și dacă biserica se va deschide la rugăciunea ortodocșilor, să rămână a lor. Iar dacă, dimpotrivă, se va deschide la  rugăciunea ereticilor sau chiar dacă nu se va deschide deloc, biserica să rămână a arienilor. Așa s-a și făcut. Însă rugăciunile ereticilor nu dau roade.  Dimpotrivă, de îndată ce Sfântul Vasile cel Mare a făcut semnul Sfintei Cruci în fața ușii închise a bisericii, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul creștinilor în vecii vecilor„, de îndată s-au spart zăvoarele și s-au deschis ușile bisericii. Astfel, biserica a rămas a ortodocșilor.

Atunci când Alexandru, conducătorul Nicomidiei, a aruncat-o pe Sfânta Vasilisa (3 septembrie) într-un cuptor, aceasta și-a făcut semnul Crucii și nu a fost vătămată cu nimic de foc.

Prin semnul Crucii îi vindeca  Sfântul Talaleu (20 mai) pe toți bolnavii care alergau la el ca să își redobândească sănătate.

Prin semnul Sfintei Cruci, Cuviosul Andrei cel nebun pentru Hristos (28 mai) și Sfântul Zaharia Ciobotarul (17 noiembrie) deschideau noaptea porțile închise ale bisericilor din Constantinopol, unde mergeau și se rugau în ascuns față de oameni și tot în același fel ei închideau ușile bisericilor când plecau.

Însă minunile Crucii sunt fără de sfârșit. O minune continuă, care se repetă, este cea a aghiazmei. Numai Biserica ortodoxă, Corabia Adevărului, are acest dar și privilegiu dumnezeiesc. Numai Biserica noastră are aghiazmă. Prin binecuvântarea în semnul crucii făcută de preot și prin afundarea crucii de trei ori în apă, aceasta se sfințește și devine „vindecătoare a sufletelor și a trupurilor și izbăvitoare de toată puterea cea potrivnică„, și, mai mult, ea rămâne întreagă și nestricată în timp.

Așadar, are dreptate Sfântul Ioan de Kronstadt, când scrie: „Crucea este icoana lui Hristos cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu. De aceea și semnul Lui, chiar și numai umbra acestui semn al Crucii provoacă groază demonilor, pentru că este semnul lui Hristos, pentru că este acoperământul Celui răstignit. De aceea este de ajuns ca cineva să afunde crucea în apă pentru ca aceasta să se sfințească. După aceasta, apa aceea devine vindecătoare și alungă demonii„.

Prin toate cele expuse până acum aici în mod concis este îndreptățită și se înțelege pe deplin marea cinste cu care Biserica noastră înconjoară semnul Crucii, precum și folosirea ei foarte deasă atât în cultul divin, cât și în viața de zi cu zi a credincioșilor: în toate mișcările pe care le face slujitorul liturgic (preotul) în timpul săvârșirii Dumnezeieștii Liturghii, de la Binecuvântată este Împărăția… și până la Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…, domnește semnul crucii; in toate actele liturgice și in toate slujbele, atunci când este vorba de binecuvântare, potrivit tradiției nescrise a Bisericii, trebuie ca preotul să facă „semnul Crucii„.

Oriunde și-ar îndrepta cineva privirea, în interiorul bisericii ortodoxe (ca lăcaș de cult – n. trad.) sau în afara ei, va vedea întipărit semnul Crucii: în construcția bisericii, în iconografie, în arta decorativă bisericească, în cărțile liturgice, pe sfintele veșminte și pe sfintele vase. Dar și în viața de zi cu zi, noi toți credincioșii păstrăm ca pe o moștenire duhovnicească sfințitoare și prețioasă obiceiul sfânt al folosirii semnului Crucii.

Creștinii evlavioși își fac foarte des semnul Crucii: dimineața, după ce se trezesc din somn, de-a lungul tuturor rugăciunile lor, când pleacă de acasă, când trec prin fața unor sfinte biserici, când își încep lucrul, când termină lucrul, înainte să bea apă sau o altă băutură, înainte și după ce servesc masa, înainte să se culce în pat să doarmă, când aud o veste bună sau una neplăcută. În fiecare situație, cu timp și fără timp, ei fac semnul Crucii. Ziua credinciosului începe – și trebuie să înceapă – cu crucea și se încheie cu crucea. Dar și invers, noaptea lui începe și se încheie tot cu crucea.

De asemenea, de multe ori creștinii apelează la Biserică, cerând preotului să „le facă cruce„, adică să îi binecuvânteze  în chipul Crucii (fie cu crucea, fie cu un alt vas sfânt sau cu un veșmânt preoțesc), pentru a se întări în fața ispitelor sau pentru a-și reveni din vreo boală. Atât de mare este puterea semnului Crucii, semnul preaputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Atât de mare este harul pe care îl cuprinde Crucea în ea în chip tainic. Așa cum constată în mod concis și definitoriu Sfântul Macarie al Moscovei, „adesea, un singur semn al Crucii făcut cu credință și cu simțăminte puternice, este mai puternic în fața tronului Celui Preaînalt decât multe cuvinte de rugăciune. În semnul Crucii există lumina care luminează sufletul, puterea vindecătoare care vindecă bolile sufletelor și ale trupurilor, puterea tainică ce se opune oricărei stricăciuni. Sufletul tău este tulburat de gânduri și de dorințe necurate? Apără-te cu semnul Crucii, dublează și triplează acest zid și gândurile necurate se vor potoli. Inima ta este asaltată de tristețe și de durere? Te stăpânește frica sau te înconjoară ispitele? Simți viclenia vrăjmașilor celor nevăzuți? Apelează la această  putere a Crucii și pacea sufletului va reveni, ispitele se vor îndepărta, mângâierea harului lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească se vor revărsa în inima ta„.

După toate acestea, însă, cu siguranță se va naște întrebarea: dacă semnul Crucii are atâta har și atâta putere, de ce nu putem toți să ne bucurăm de binecuvântările și de darurile lui? Răspunsul nu este greu: pentru că nu folosim cum trebuie acest semn, așa cum vrea Dumnezeu și Biserica. Ne vom referi în mod semnificativ la patru motive:

a) poate pentru că noi suntem puțini credincioși și căldicei în credință. Nu ne facem semnul Crucii cu credința vie in Domnul cel răstignit și în puterea harului Crucii Lui;

b) poate fi din cauză că avem smerenie. Astfel, dacă Domnul ar activa puterea semnului Crucii Lui, există pericolul să cădem în mândrie, considerând că aceste urmări ale puterii dumnezeiești sunt propriile noastre reușite;

c) poate de vină este inima noastră împietrită, păcătoșenia și lipsa noastră de pocăință. Așa cum spune Sfântul Cosma Etolianul, trebuie „ca mâinile noastre să fie neîntinate de păcate și atunci, de câte ori ne facem cruce, diavolul este ars de puterea ei și pleacă. Dacă el a văzut că noi suntem întinați cu păcate, crucea pe care ne-o facem nu are niciun efect și atunci demonii se tem de ea„;

d) în fine, poate că nu ne facem semnul Crucii așa cum trebuie, în felul în care ne-a învățat Sfânta noastră Biserică, jignind astfel sfințenia lui și pe Domnul Însuși.

La acest lucru din urmă trebuie să avem multă, foarte multă grijă. Noi toți clerici, monahi și mireni – suntem vinovați, unii mai mult, alții mai puțin, pentru săvârșirea neatentă sau mecanică sau lipsită de evlavie a semnului crucii pe chipul și trupul nostru.

Unii își mișcă in grabă mâna pe pieptul lor sau în aer, fără să atingă deloc trupul lor uneori făcând o formă de triunghi sau un X, iar alteori cântând parcă, cu nerușinare, la o chitară. Cum să fie caracterizată o astfel de mișcare fără nici un sens și de neînțeles, care ajunge până la granița blasfemiei? Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, spus în acest sens este grav, dar adevărat, el considerând că diavolul însuși mișcă mâna acestor creștini neatenți, pentru a lua în râs simbolul preasfânt al cinstitei Cruci și pentru a-i ispiti pe aceștia.

De asemenea, unii creștini cad în altă greșeală. Sunt cei care vin la biserică, stau de obicei în locuri vizibile tuturor celorlalți, în față, într-un mod ostentativ și își îndoaie mijlocul pentru a face închinăciuni adânci, își întind mâinile în mod necontrolat încoace și încolo și își fac cruce prin niște mișcări largi, indiscrete, provocând uneori chiar și râsul celorlalți.

Există și o a treia categorie de creștini, care evită cu totul să facă semnul Crucii, mai ales în public. Sunt cei cărora le este rușine să mărturisească credința lor în Hristos și în Crucea Lui. Se tem de ironia și de batjocura oamenilor din lume. Ei iubesc, așa cum scrie Sfântul Evanghelist Ioan, „slava de la oameni mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43).

Dacă aparținem acestei categorii, să ne amintim de porunca Sfântului Apostol Pavel: „nu vă faceți după chipul veacului acestuia” (Romani 12, 2), precum și avertismentul grav al Domnului Însuși: „tot cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu din ceruri, iar cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Matei 10, 32-33).

Și, dincolo de toate acestea, să conștientizăm faptul că ne lipsim pe noi înșine de o armă puternică împotriva ispitelor, a patimilor, a bolilor și a demonilor. Să fim atenți la ceea ce ne sfătuiește Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Să nu ne fie rușine de Crucea lui Hristos. Și dacă altcuiva îi este rușine de ea și o face în ascuns, tu fă-ți Cruce fără teamă în public, ca să vadă demonii acest semn al Împăratului Hristos și să fugă departe de tine, tremurând. Fă-ți, desigur, des semnul Crucii, fie când mănânci, fie când șezi, când stai jos sau pe pat sau când te ridici sau când vorbești sau mergi; pe scurt, în fiecare situație. Pentru că cel care își face cruce aici pe pământ, se află cu mintea sus în cer. Această apărare a Crucii este mare. Cei săraci o primesc gratuit iar cei bolnavi o primesc fără vreun efort, pentru că harul ei vine de la Dumnezeu. Este semnul credincioșilor și teama demonilor„.

Însă cum va deveni pentru noi semnul Crucii o apărare? Cum va deveni el o sperietoare a demonilor în mâinile noastre? Dacă îl facem așa cum trebuie. Dacă îl facem așa cum ne învață și ne arată Sfânta noastră Biserică – cu credință, cu evlavie, cu iubire, așa cum se cuvine, cu smerenie și cu discernământ.

Adică cum? Mai întâi ne unim primele trei degete ale mâinii drepte, mărturisind astfel credința noastră într-un singur Dumnezeu, care există în același timp ca Trei Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Persoane care sunt deoființă, unite între ele în mod nedespărțit și neîmpărțit.

Celelalte două degete, care ating palma, simbolizează cele două firi, voințe și lucrări (cea dumnezeiască și cea omenească) ale Domnului nostru Iisus Hristos. În acest fel noi mărturisim in mod simbolic credința noastră ortodoxă, ale cărei baze și temelii sunt dogma triadologică și cea hristologică.

Apoi ne aducem mâna la frunte, in zona trupească a lucrării raționale, arătând astfel că Îl iubim pe Dumnezeu cu toată mintea noastră și că Îi închinăm Lui toate gândurile noastre.

Mâna apoi este dusă la pântece. Astfel declarăm în mod simbolic că îi oferim Domnului toate dorințele și sentimentele noastre.

În final, ne ducem mâna la umeri (mai întâi la umărul drept, apoi la stângul), mărturisind astfel că fiecare activitatea trupească a noastră îi aparține Lui.

O altă interpretare complementară a semnului Crucii, foarte teologică prin simplitatea ei, ne este dată în a cincea învățătură a Sfântului Cosma  Etolianul: „Ascultați-mă, creștinilor, cum trebuie să ne facem semnul Crucii și ce înseamnă acesta. Sfânta Evanghelie ne spune că Sfânta Treime-Dumnezeu este slăvit în cer cel mai mult de îngeri. Și tu ce trebuie să faci? Să îți unești cele trei degete ale mâinii drepte și, pentru că nu poți să urci în cer să I te închini acolo lui Dumnezeu, îți duci mâna la cap, pentru că acesta este rotund și simbolizează cerul și spui cu gura ta: Așa cum voi, îngerilor, slăviți pe Sfânta Treime în cer, astfel și eu, ca un rob nevrednic, slăvesc și mă închin Sfintei Treimi. Și așa cum aceste degete sunt trei – sunt separate, dar sunt și împreună — la fel este și Sfânta Treime-Dumnezeu, Trei Persoane și un singur Dumnezeu. Îți cobori apoi mâna de la capul tău și o pui la pântece și spui: închin Ție și Te slăvesc, Doamne, pentru că ai primit și te-ai întrupat în pântecele Născătoarei de Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Apoi iarăși miști mâna ta și o duci la umărul drept și spui: Te rog, Dumnezeul meu, să mă ierți și să mă așezi de-a dreapta Ta împreună cu drepții. Ducând apoi mâna la umărul stâng, spui: Te rog, Doamne, să nu mă pui de-a stânga ta împreună cu cei păcătoși. Apoi, aplecându-te spre pământ, să spui: Te slăvesc, Dumnezeul meu, mă închin înaintea Ta și Te laud, pentru că, așa cum ai fost pus în mormânt, așa voi fi pus și eu. Și când te ridici drept, arăți Învierea și spui: Te slăvesc, Doamne, mă închin Ție și Te laud, că ai înviat din morți pentru ca să ne dăruiești viața cea veșnică. Aceasta înseamnă semnul sfânt al Crucii„.

Așa cum constatăm din cele de mai sus, semnul Crucii cuprinde în el toate faptele mântuitoare pe care le-a săvârșit prin purtarea sa de grijă iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru omul „cel căzut„. Tocmai de aceea, el este un semn mântuitor, de viață făcător, sfințitor, este „armă de biruință” (conform Sfântului Sofronie al Ierusalimului), este „apărătoare de rele” (Sfântul Grigorie de Nyssa), „început al tuturor bunătăților” (Sfântul Ioan Gură de Aur) pentru creștini. Așadar, să îl folosim cât putem mai dus, sfințind prin semnul Crucii orice latură a vieții noastre cotidiene și a celei duhovnicești.

Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morții i-ai sculat și moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și învierii.

Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui protivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule; veselește cu puterea Ta pe cei binecredincioși, dăruindu-le biruință asupra celui protivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.