Într-o veche legendă populară se povestește că rândunelele nu știau în vremurile de demult să se mute iarna în țările calde. Și, când cădea zăpada și dădea gerul, ele pătimeau amar și piereau. Văzând aceasta, unui om milos i s-a făcut milă de ele și a început să încerce tot ce știa și putea ca înaintea iernii să le îndrepte pe rândunele spre Miazăzi, spre țările mai calde. Le făcea semne pe care rândunelele nu le înțelegeau; le momea cu mâncare pe calea spre Miazăzi, dar în zadar; le speria și le alunga, dar degeaba. N-a izbândit nimic. Atunci s-a rugat lui Dumnezeu să-l prefacă în rândunică. Și Dumnezeu i-a făcut pe voie și l-a prefăcut într-o rândunică ce putea gândi și simți întocmai ca și omul. Atunci acel om-rândunică s-a putut înțelege lesne cu celelalte rândunele, și înainte de venirea iernii le-a dus în țările calde.
De atunci, toate rândunelele s-au deprins să plece iarna în țările calde. Bineînțeles, aceasta nu este decât o poveste. Fie însă ca ea să îți ajute ca măcar întrucâtva să înțelegi cum înțelepciunea cea veșnică, născută din Dragostea cea veșnică, S-a arătat ca om între oameni ca să-i ducă pe oameni, care erau înghețați de amărăciunile pământești, pe o cale nouă, în țară caldă, în Împărăția lui Dumnezeu „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Dar și în acest mărunt trup omenesc Domnul nostru a fost și a rămas Cel Ce este, Același, Veșnic. Întotdeauna așa cum este dintotdeauna întru nemărginirea Împărăției Sale duhovnicești și a slavei Sale negrăite.
Sfântul Nicolae Velimirovici; Adevărul și bunătatea