Totul în lume, chiar și ceea ce în aparență este rău (afară de păcat), se întâmplă după voia lui Dumnezeu. Teologii explică lucrul acesta în felul următor:
Începutul răului (în sens propriu) este păcatul. În fiecare păcat sunt incluse: 1) cauza, care îl produce și 2) urmările lui inevitabile, îndreptarea lui, în general, prin amenințare, pedepsire și, în sfârșit, prin chinuire. Cauza păcatului este fățărnicia sau samavolnicia (faptul de a acționa după bunul plac, nesocotind și încălcând voința și drepturile altora) păcătosului mândru; iar pedepsele, în general (atât cele de îndreptare, cât și cele chinuitoare), fiind urmările cumplite ale cauzei păcatului, vin din voia lui Dumnezeu, ca pricină nu a păcatului, ci a îndreptării sau a nimicirii lui.
Așadar, de vom înlătura din conceptul păcatului pricina lui (fățărnicia, samavolnicia), nu va mai exista niciuna dintre urmările lui cumplite sau rele, care nu s-ar produce după voia lui Dumnezeu sau ar fi nedorite de ea. Atât necazurile aduse de păcat (fiecărui om în parte) cât și nenorocirile lumești, numite de obicei firești, cum ar fi: foametea, seceta, ciuma și altele asemenea, care deseori nu au legătură imediată cu păcatul (fiecărui om în parte), vin din voia lui Dumnezeu.
Toate nenorocirile și durerile omenești vin, într-adevăr, din voia lui Dumnezeu pentru atingerea țelurilor drepte ale Proniei Dumnezeiești; numai păcatul este potrivnic lui Dumnezeu (așa cum răul este potrivnic binelui sau minciuna este potrivnică adevărului), dar este îngăduit de Dumnezeu pentru neîncălcarea voii personale a omului sau a libertății ei. De aceea, această voie a lui Dumnezeu, ce îngăduie păcatul, se mai numește iconomie sau Pronie Dumnezeiască. Iar tot ceea ce în sens obișnuit numim rău (afară de păcat, care este răul în sens absolut), vine din voia lui Dumnezeu (în accepțiunea teologică).
Acest principiu fundamental trebuie să-l ținem bine minte, pentru că este foarte înțelept, folositor și cucernic să gândim că orice rău, necaz sau nenorocire sunt pentru noi o pedeapsă mântuitoare, trimisă nouă de Dumnezeu; dar nu Dumnezeu este pricina vinovăției noastre, adică a păcatului nostru, ce atrage în mod inevitabil după sine pedepsirea după dreptatea lui Dumnezeu. De aici reiese următoarea concluzie: pentru că totul în lume se săvârșește după voia și porunca lui Dumnezeu, datoria noastră este să primim totul fără cârtire din mâna lui Dumnezeu și să ne supunem cu desăvârșire Lui sau voii Lui celei întru-tot-sfinte; și astfel vom pune de acord voia noastră cu voia Lui dumnezeiască, neatribuind nimic din lume (din univers) întâmplării oarbe, ca păgânii de demult. Ei, fiind întunecați de întunericul politeismului, atribuiau bunăstarea omenească fie anumitor zeități, fie întâmplării oarbe, fie, în sfârșit, neatenției și relei intenții a omului, ca celei dintâi cauze a fericirii sau nefericirii lor.
Aceste idei monstruoase ale anticilor sunt foarte nepotrivite creștinilor și trebuie să fie respinse de ei, ca și părerile de rău, care sunt exprimate în felul următor: aceasta sau aceea mi s-a întâmplat, pentru că acesta sau acela e cuprins de ură asupra mea sau mi-a făcut rău prin învinuiri nedrepte și clevetiri; totul ar fi fost altfel dacă acela ar fi fost binevoitor față de mine și ar fi intervenit pentru acest lucru, neprecupețind niciun efort. Deșarte sunt aceste plângeri; nesăbuite și fără rost sunt aceste cugetări și, dimpotrivă, mult mai înțelept, mai adevărat și mai cucernic este să cugetăm și să spunem despre tot ceea ce se întâmplă: „Domnul a rânduit așa”; fiindcă tot ce este bun și rău, precum am observat mai sus, vine din voia lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Maximovici; Iliotropion sau acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu