Distribuie

Părintele trăia de bună voie în lipsuri și sărăcie. Nu voia lucruri moderne și comode. Pe toate acestea le socotea piedici în viața isihastă, pe care din tinerețe o alesese. Existau însă și unele nevoi pe care trebuia să le acopere cu ajutorul fiilor lui duhovnicești.

După ce a plecat de la Chilia Sfintei Cruci și s-a instalat la Panaguda, avea nevoie de o fereastră și se gândea cum s-o facă, fără să deranjeze pe cineva. Într-o zi l-a vizitat un cunoscut de-al lui din lume și discutau despre fereastră. Acela a luat cu bunăvoință măsuri și i-a făgăduit părintelui că o va face chiar el și într-o zi i-o va aduce. Așa s-a și întâmplat. Curând a adus fereastra în Sfântul Munte. Era o zi ploioasă și dificultatea transportării ferestrei de la Karies până la Panaguda era mare. Contribuiau la asta greutatea, ploaia și noroiul de pe cărare. Când acela a ajuns la chilie, a strigat cam tare:

— Părinte, părinte!

Părintele Paisie a ieșit din chilie și i-a zis:

— Doamne păzește! Ce faci pe ploaia asta? Vino degrabă înăuntru! Ești ud leoarcă, frate. Lasă fereastra aici pe podea și vino înăuntru.

Părintele i-a dat haine să se schimbe și l-a condus în arhondaric să se întindă pe patul de lemn, pentru a se încălzi și odihni. I-a dat trei pături și i-a spus:

— Acoperă-te bine să te încălzești și nu vorbi.

Acela s-a acoperit cu păturile și s-a simțit fericit. Chilia i se părea că seamănă cu raiul. Era foarte bucuros, fiindcă părintele îi dăduse hainele lui să se îmbrace. Câtă binecuvântare! Câtă mulțumire! După jumătate de ceas, a intrat părintele în odaie și l-a mângâiat pe cap, zicându-i:

— Ai obosit, binecuvântatule. Ce-ai făcut? Cum o să-ți răsplătesc această faptă?

— Să iau ceva din hainele pe care le-am îmbrăcat, ca să am binecuvântare de la tine, părinte.

— Ia ce vrei. Din fericire plouă și nu am vizitatori. În felul acesta te vei odihni puțin. Îți voi face și ceai,

— Părinte, mă bucur mult astăzi. E o mare binecuvântare pentru mine. Nu voi uita niciodată ziua aceasta.

După amiaza târziu, după ce a stat ploaia, a sunat clopoțelul. Erau doi clerici și un student. Părintele le-a deschis și i-a primit în chilie, căci afară era răcoare.

— De unde sunteți, părinților?

— Din Creta, părinte. Am venit în Sfântul Munte și am trecut și pe aici ca să luăm binecuvântarea ta.

— Am eu binecuvântare, părinților?

Unul din cei doi clerici era diacon și s-a emoționat de întâlnire. Îl urmărea cu interes pe părinte și admira simplitatea lui. La un moment dat nu s-a putut abține și cu nevinovăție copilărească l-a întrebat:

— Părinte, ce nevoințe ai făcut de ai dobândit atâta har?

— Nimic n-am făcut, fiule. Doar L-am lăsat pe Dumnezeu să lucreze în mine, a răspuns părintele și s-a întors spre student.

— Tu ce studiezi?

— Agricultura, părinte.

— Ah, foarte frumos. Să vii aici să altoim chiparoșii ăștia și să-i facem nuci.

Părintele pricepuse că tânărul student avea egoism și-și cultivase în suflet o idee înaltă despre sine.

— Asta nu se poate face părinte, a zis pe un ton de savant studentul.

— Cum nu se poate? Tu poți! Ce fel de agricultor ești?

Și toți au râs. Părintele avea bună dispoziție și s-a întors către preot, zicând:

— Tu părinte, de câți ani slujești ca preot?

— Tu de câți ani crezi, părinte?

— Eh, eu cred că ești preot de vreo săptămână.

— Nici chiar de o săptămână, părinte. Sunt preot de treizeci de ani.

— Nu mi se pare. Eu văd că ai barbă de doar o săptămână, i-a spus părintele ca să-l smerească.

Părintele avea barba tunsă și foarte îngrijită. În ceasul acela s-a auzit un zgomot puternic de avion. Toți s-au alarmat în afară de părinte, care a zis:

— Trec des avioane pe aici. Ne amintesc de prezența lor și ne cer să le dăm binecuvântare pentru călătorie bună.

— Părinte, ai cuget bun și nu-i învinuiești pe piloții care zboară atât de jos, a spus diaconul.

— Mereu trebuie să avem cugete bune, frate și să dăm binecuvântarea noastră, care are multă putere. Odată, cineva mi-a spus că îndată ce a primit binecuvântarea părintelui său duhovnicesc, au plecat de la el durerile, cugetele rele și supărările.

Studentul la agricultură urmărea tot ceea ce spunea părintele și era impresionat. Voia să afle și alte lucruri. Voia mai ales să afle cum petrecea acolo, la Panaguda, care era rucodelia lui și l-a întrebat asta, iar părintele i-a răspuns:

— Acum nu mai sunt nici pustnic, nici isihast. Trec pe aici mulți oameni. Toată ziua povățuiesc, mângâi, rezolv pe cât se poate problemele lor și mă străduiesc să umplu sufletele acestora cu credință, nădejde și dragoste față de Dumnezeu. Ziua o dăruiesc oamenilor, iar noaptea lui Dumnezeu. Puține sunt ceasurile în care mă odihnesc. Nu mă mai lasă vizitatorii să mă liniștesc. De rucodelie nu am timp. Mai demult gravam iconițe cu Hristos pe cruce, cu Maica Domnului și cu Sfântul Arsenie al Capadociei. Acum m-am oprit. Rucodelia mea este să îndreptez cugetele oamenilor. Haideți acum fraților, mergeți cu binecuvântarea Maicii Domnului!

Și aceia au plecat mulțumiți.

Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *