A lucra rugăciunea cu mintea înseamnă a te sili pe tine însuți să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenția concentrată numai asupra cuvintelor: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă„.
După mult timp, mintea se obișnuiește și o spune de la sine. Și te îndulcești de ea ca și când ai avea miere în gură. Și dorești să o spui mereu (să o tot spui). Dacă o lași, îți pare foarte rău.
Când mintea ajunge să se obișnuiască și să se umple – să o învețe bine -, atunci o trimite și în inimă. Pentru că mintea este cea care hrănește sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii spirituale și trupești a omului, este tronul minții.
Deci, când cel care se roagă își păzește mintea să nu-și imagineze nimic și să fie atent numai la cerințele rugăciunii. Atunci, respirând ușor, cu oarecare efort și voință, o coboară în inimă și o ține înlăuntru și spune cu ritm rugăciunea: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă„.
La început spune de câteva ori rugăciunea și respiră o dată. După aceea, când mintea se obișnuiește să stea în inimă, spune rugăciunea o dată la fiecare respirație: ,,Doamne Iisuse Hristoase” inspirând și „miluiește-mă” expirând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri și va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplație (vedere duhovnicească).
Sfântul Iosif Isihastul; Marturii din viața monahală
[…] câtă legătură are rugăciunea minții cu paza minții? Că nu-i de ajuns să mă trezesc eu: „Ce fac eu acum este bun? Ce gândesc […]
[…] – Osteneala deprinderii rugăciunii socotiți-o osteneala cea dintâi, mai importantă decât oricare alta. De aceea, însușiți-vă această osteneală și, fără să vă pară rău, osteniți-vă până când rugăciunea va deveni neîncetată. […]