Rugăciunea neîncetată chiar și în timpul somnului

Rugăciunea lăuntrică neîncetată este ca un zbor liber al sufletului omenesc spre Dumnezeu.

Sunt, din mila Domnului, creștin; prin faptele mele – un mare păcătos și prin rostul meu în lume un pribeag fără adăpost și de cea mai joasă origine; rătăcesc dintr-un loc în altul. Tot avutul îmi este o straiță pe spate cu puțină pâine uscată și o Biblie în sân. Și-atât.

În Duminica a 34-a după Rusalii m-am dus la biserică, la slujbă, să mă rog. Se citea din Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni și, între altele, cuvintele următoare: Rugați-vă neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Vorbele acestea mi s-au întipărit în minte și am început să cuget: cum e cu putință să se roage cineva neîncetat, când omul e nevoit să-și întrebuințeze timpul cu altele, pentru a-și câștiga viața? Am căutat atunci în Biblie și am citit chiar cu ochii mei cuvintele auzite care ne arată că trebuie întotdeauna, în orice timp și în orice loc.

M-am frământat mult, dar nu m-am simțit convins de nimic. Ce trebuie să fac? – m-am gândit eu… Unde aș putea găsi pe cineva să mă lămurească? O să mă duc să cercetez toate bisericile în care sunt predicatori vestiți: doar voi auzi ceva care să poată să mă lumineze. Ceea ce am și făcut. Am ascultat multe cuvântări despre rugăciune, ce este rugăciunea, cât de trebuitoare ne este și care-i sunt roadele; dar nimeni nu spunea cum poate cineva să se roage neîncetat.

Am ascultat o cuvântare despre rugăciunea neîncetată și continuă, dar nu se arătau mijloacele de a ajunge la ea. Niciodată nu găseam ceea ce doream și m-am lăsat de a mai lua parte la cuvântările publice. Mi-am pus în gând altceva: să găsesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, un om încercat și învățat care să poată să mă învețe personal lucrul către care sufletul meu se simțea atât de puternic atras.

Am rătăcit multă vreme, prin multe locuri; citeam Biblia mea și întrebam pretutindeni dacă nu s-ar găsi prin împrejurimi o călăuză duhovnicească, înțeleaptă și evlavioasă.

Într-o zi, mi-a spus cineva: la țară, la o moșie, locuiește un domn, care de multă vreme râvnește mântuirea sufletului său. Are un paraclis chiar în casă, niciodată nu-și părăsește moșia, neîncetat se roagă și citește cărți sfinte.

Fără zăbavă am alergat într-acolo și am găsit pe moșier.

— Ce vrei de la mine? — m-a întrebat el.

— Am auzit că sunteți un om încercat, învățat și cu frica lui Dumnezeu, vă rog să-mi lămuriți ce se înțelege prin cuvintele Apostolului: Rugați-vă neîncetat, și cum se poate să se roage cineva necontenit? Atât de mult aș vrea să știu, dar nu pot să aflu de nicăieri.

Moșierul s-a uitat lung și liniștit la mine, apoi a zis:

– Rugăciunea lăuntrică neîncetată este ca un zbor liber al sufletului omenesc spre Dumnezeu. Pentru a obține un progres cu rugăciunea aceasta izvorâtă de sus, trebuie să rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Roagă-te mereu cu ardoare, rugăciunea însăși îți va arăta cum poate să devină neîncetată, îți trebuie însă un oarecare timp.

Mi-a dat de mâncare, bani de drum și m-a lăsat fără să-mi mai spună ceva. Mergeam și mă gândeam mereu la cele ce-mi spusese omul acesta, dar nu puteam să adâncesc nimic. Nu puteam să mai închid ochii noaptea, atât de mult mă chinuia gândul să știu ce-i cu aceste cuvinte. Mersesem pe puțin două sute de kilometri când am sosit într-un oraș mare, capitală de provincie, unde era și o mănăstire. Am auzit vorbindu-se la han de starețul mănăstirii, că este un om de o bunătate rară, evlavios și ospitalier. M-am dus să-l văd. M-a primit foarte prietenește, m-a pus la masă și mi-a dat băuturi răcoritoare.

— Nu mi-e sete, cinstite părinte, i-am spus eu, vă rog numai să-mi dați o învățătură: cum aș putea să-mi mântuiesc sufletul?

– Cum vine asta: să-ți mântuiești sufletul? Fă toate rugăciunile, roagă-te lui Dumnezeu și vei fi mântuit.

– Dar eu aud că trebuie să ne rugăm într-una și nu pot pricepe deloc cum e cu putință așa ceva. Vă rog, cinstite părinte, luminați-mă!

– Scumpe frate, n-aș ști să te lămuresc… A! Uite aici o cărticică unde e vorba tocmai despre asta.

Și îmi întinse tocmai cartea Sfântului Dimitrie de Rostov, Învățătura duhovnicească despre omul lăuntric, zicându-mi: „Citește la pagina aceasta”.

Acolo scria așa: „Rugați-vă fără încetare, aceste cuvinte trebuie astfel înțelese: noi trebuie să ne rugăm neîntrerupt în duh”.

— Dar spune-mi: cum poate duhul nostru să fie totdeauna ațintit numai spre Dumnezeu, să nu se dezlipească niciodată de El și să se roage cu statornicie?

— Fără îndoială că e foarte cu anevoie. Aceasta nu se poate împlini decât cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-a spus el.

Am petrecut noaptea la stareț, i-am mulțumit pentru ospăț și am pornit mai departe fără să știu unde. Mă împovăra greu lipsa mea de pricepere și, pentru a mă liniști, citeam și răsciteam Sfânta Scriptură. Astfel am umblat cinci zile în lungul drumului mare. În sfârșit, spre seară, m-a ajuns un bătrân care părea să fie față bisericească. L-am întrebat și mi-a spus că este din singurătatea unei mănăstiri de departe, așezate la zece kilometri de drumul mare. M-a luat cu el, spunându-mi că acolo pelerinii sunt primiți cu bucurie și că tuturor li se dă adăpost și masă la mănăstire. Nu mă împingea nimic să mă duc acolo. I-am răspuns bătrânului că nu e de ajuns pentru mine să am un pat pe care să pun capul, ci eu caut o învățătură duhovnicească. Și apoi nici n-aveam nevoie de ale gurii, fiindcă în straiță aveam destulă pâine.

– Și ce învățătură duhovnicească ai vrea tu să capeți? – mă întreabă el. Te îndoiești de ceva? Cu ce-ți petreci timpul? Vino la noi, dragă frate! Noi avem călugări cu multă experiență, care vor putea să-ți împace sufletul și să-l îndrepte pe drumul cel adevărat la lumina cuvântului lui Dumnezeu și a Sfinților Părinți.

Atunci i-am povestit eu cum auzisem la biserică și citisem în Biblie că trebuie să ne rugăm neîncetat, totdeauna și oriunde, nu numai când lucrăm sau veghem, dar chiar și în somn. Eu dorm, dar inima-mi veghează (Cântarea Cântărilor 5, 2). I-am spus cât de neliniștit sunt că nu pot pricepe în ce fel aș putea ajunge acolo. În același timp, dorul meu e nestăpânit ca și setea de a cunoaște: zi și noapte nu pot uita. Și i-am povestit cum am umblat la biserici, cum am ascultat predici, am citit și mi-am frământat mintea, dar, cu toate acestea, n-am putut găsi ceea ce-mi trebuia, rămânând astfel în neliniște și în îndoială.

Bătrânul și-a făcut semnul crucii și a grăit: Mulțumesc Iui Dumnezeu, frate mult iubit, că ai putut deștepta în tine acest dor măreț de a cunoaște rugăciunea lăuntrică neîncetată! Să vezi în asta chemarea lui Dumnezeu! Liniștește-te și crede-mă că râvna ta de până acum nu este altceva decât dovada că voința lui Dumnezeu lucrează prin propria voință.

Ți s-a dovedit că lumina cerească a rugăciunii lăuntrice fără odihnă nu poate fi câștigată nici cu înțelepciunea lumii acesteia, nici prin pofta de a ști, ba, din contră, ea se descoperă în sărăcia duhului și în curăția inimii, cu ajutorul unei neostenite trude. Iată de ce nu trebuie să te mire că până acum n-ai putut înțelege nimic din adâncul acestei rugăciuni și nici felul cum ai putea să ajungi la împlinirea ei necontenită. Desigur că s-a predicat, s-a învățat și s-au scris multe despre rugăciune, dar cea mai mare parte din socotințele oamenilor se reazemă pe încercările duhului și înțelepciunea firii, și nu pe viață.

Se cercetează lucrurile pe dinafară, nu în adâncul lor. Se vorbește despre trebuința rugăciunii, de puterea, de binefacerea ei și de tot ce trebuie s-o însoțească: zel, ardoare, căldura inimii, curățenia gândurilor, împăcarea cu dușmanii, umilința și multe altele. Dar, ce este rugăciunea și cum trebuie să învățăm a ne ruga? La aceste întrebări care, după mine, sunt cele dintâi și cele mai de seamă, rareori se găsește un răspuns care să le dea tot înțelesul, căci aici este nevoie de o știință tainică, nu numai de învățătură omenească. Și, ceea ce este mai de plâns, e că deșarta înțelepciune a lumii se silește să măsoare lucrurile Iui Dumnezeu cu măsură omenească. Mulți își închipuie că faptele bune și toate mijloacele pregătitoare sunt cele care ne fac demni de rugăciunea contemplativă. Lucrurile stau cu totul dimpotrivă, căci rugăciunea lăuntrică neîncetată este aceea care dă naștere faptelor bune și virtuților. Roadele și urmările rugăciunii sunt socotite mijloace și cărări spre rugăciune și astfel s-a micșorat puterea și scopul rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel zice: Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii (1 Timotei 2, 1).

Creștinul trebuie să facă multe fapte bune, însă ceea ce trebuie să împlinească înainte de orice este să se roage, căci fără de rugăciune, orice s-ar zice, el nu poate face nimic bun. Fără rugăciune nu poate găsi calea către Domnul, nu poate să priceapă adevărul, nu poate să-și răstignească trupul, nu poate cu tot focul și simțirea lui să vadă aprinzându-se în inimă lumina lui Hristos; el nu poate ajunge fericit și unit cu Dumnezeu. Nimic din toate acestea nu se poate împlini fără rugăciunea continuă și răbdare. Desăvârșirea rugăciunii nu stă în puterea noastră, căci după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Noi nu știm să ne rugăm cum trebuie (Romani 8, 26).

Să ne rugăm adesea, să ne rugăm zi și noapte: iată ce ni s-a propus ca mijloc de a dobândi rugăciunea curată, care este mama tuturor bunurilor duhovnicești! „Câștigă pe mamă și ea îți va da copiii!„, zice Sfântul Isaac Sirul. Dobândește în primul rând rugăciunea și vei culege toate celelalte virtuți. Dar cei ce nu au experientă proprie și nu cunosc deloc învățătura Sfinților Părinți știu și vorbesc puțin despre aceasta.

În timp ce vorbeam astfel, pe nesimțite, ajunserăm la mănăstire. Pentru a nu pierde din vedere bătrânul înțelept, și pentru a-mi vedea împlinită dorința cât mai curând, m-am grăbit să-i spun: „Fie-vă milă, cinstite părinte, și învățați-mă ce este rugăciunea neîncetată și cum se învață? Văd că dumneavoastră cunoașteți aceasta!” Bătrânul a primit cu bunăvoință ruga mea și m-am dus cu el, în chilia lui. Ajunși acolo, mi-a zis: „Rugăciunea lăuntrică neîncetată către Iisus este o chemare cu buzele, statornică și fără odihnă, a dumnezeiescului nume al lui Iisus Hristos, în duh și în inimă; este încredințarea neclintitei Sale prezențe și cererea cu umilință a harului în timpul oricărei lucrări, în toată vremea, în tot Iocul, până și în somn. Chemarea este formată din următoarele cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Acela care se obișnuiește cu această chemare încearcă o așa de mare liniște și astfel de trebuință de a repeta neîncetat această rugăciune, că nu poate trăi fără ea și aceasta răsună în el, așa zicând, de la sine. Acum pricepi ce înseamnă rugăciunea necontenită?”.

– Da, bunule părinte! În numele lui Dumnezeu, învață-mă cum aș putea să mă obișnuiesc cu aceasta!, am strigat plin de bucurie.

– Citește cartea aceasta, mi-a spus el. Se cheamă Filocalia și cuprinde o descriere deplină și amănunțită a ce înseamnă rugăciunea fără întrerupere scrisă de douăzeci și cinci de Sfinți Părinți. Este pătrunsă de o înaltă înțelepciune și sfințenie, încât este socotită ca cea dintâi și cea mai bună carte a vieții contemplative și duhovnicești.

– Este, deci, mai sublimă și mai sfântă decât Biblia?, am întrebat eu.

– Asta nu, numai că ea cuprinde explicații ușoare asupra a tot ce Sfânta Scriptură are tainic și de neînțeles pentru sufletul nostru orb. Soarele este mai strălucitor decât orice, dar nu-l poți privi cu ochiul liber, trebuie să te folosești de o bucată de sticlă artificială, care este de multe ori mai mică și mai întunecată ca soarele, însă prin această bucățică de sticlă poți contempla și admira astrul superb și poți suporta razele lui scăpărătoare. Sfânta Scriptură este la fel cu soarele strălucitor și această carte, Filocalia, este bucățica de sticlă de care ne servim, pentru a contempla mărețul astru. Ascultă aici. Vreau să-ți citesc puțin din ea.

Deschise cartea, găsi cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, și citi: „Stai singur și liniștit, pleacă-ți capul, închide ochii, răsuflă ușor și închipuie-ți că privești în propria-ți inimă. Adună în inimă toate gândurile din sufletul tău. Răsuflă și zi: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Fă rugăciunea mișcând ușor buzele sau rostește-o în minte. Încearcă să alungi de la tine toate celelalte gânduri. Fii liniștit, fii răbdător și repet-o cât poți de des”.

Bătrânul îmi lămuri încă o dată tot, în felul lui, și-mi dovedi cu propriu-i exemplu.

Am citit încă mult din Sfântul Grigorie Sinaitul, din Sfântul Calist, din Sfântul Ignatie și alții. Ascultam cu bucurie nespusă și fixam fiecare vorbă în minte, pentru ca să nu-mi scape niciun amănunt.

Astfel am stat treji toată noaptea și ne-am  dus la utrenie fără să fi dat geană în geană.

Bătrânul mi-a dat drumul, binecuvântându-mă, și mi-a spus că e foarte de trebuință să vin totdeauna pe la el, să-i povestesc tot, spovedindu-mă din toată inima, căci „lucrarea lăuntrică n-ar putea să-și ajungă scopul, fără îndreptările unuia mai vârstnic”. La biserică simțeam o căldură fierbinte și nu voiam decât un singur lucru: să învăț cât mai repede cu putință și cu cel mai mare zel rugăciunea neîncetată. Rugam pe Dumnezeu să-mi vină în ajutor. Apoi îmi ziceam: „Cum aș face să văd pe bătrânul meu, să mă mărturisesc lui, să-i cer sfaturi, dacă este oprit să rămân mai mult de două zile în mănăstire și nu-mi este în niciun fel cu putință să găsesc locuință în vecinătatea locului?”

Am aflat, în sfârșit, că se găsește un sat la patru kilometri depărtare de mănăstire. M-am dus acolo și, spre marea mea fericire, Dumnezeu mi-a îngăduit să găsesc aceea de care aveam nevoie: un tăran m-a primit pentru o vară ca paznic la grădină și mi-a dat să locuiesc într-o baracă de paie.

Timp de o săptămână, singur în grădină, m-am pus să învăț cu mult sârg rugăciunea necontenită după sfaturile bătrânului. La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, am început să simt o mare greutate. Mă cuprinseseră oboseala, somnul și un nor gros de gânduri străine mă învăluia.

Înspăimântat, am dat fuga să găsesc pe bătrân și i-am descris starea mea sufletească. M-a primit prietenos și mi-a zis: „Dragă frate, este războiul întunericului care se dă în tine: nimic nu-i e mai groaznic, decât curățenia inimii tale; el încearcă să te întoarcă și să te împiedice de a învăța rugăciunea. Dar vrăjmașul nu face decât atât cât îi îngăduie Dumnezeu și nimic mai mult decât e de trebuință. Se pare că tu ai nevoie de o încercare a umilinței și că e prea grabnic pentru tine să ți se deschidă poarta, după râvna inimii tale; ești primejduit să cazi în iubirea de sine duhovnicească. Hai să-ți mai citesc ce ne învață cartea noastră în asemenea cazuri”. Bătrânul găsi învățătura Cuviosului Nichifor și citi: „Dacă după câteva sforțări nu reușești s-o scoți deloc la capăt, în limanurile inimii tale, după învățătura ce ți-a fost dată fă ce-ți spun și cu ajutorul lui Dumnezeu vei găsi ceea ce cauți. Putința de a rosti cuvintele se găsește în gâtlej. Alungă toate celelalte gânduri (ceea ce poți face dacă vrei) și ordonă-i să repete statornic numai cuvintele acestea: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Dă-ți silința s-o faci. Dacă reușești o bucată de vreme, inima ta se va deschide pentru rugăciune. Noi o știm din experiență”.

Așa ne învață Sfinții Părinți. Iată pentru ce trebuie ca, de la început, să împlinești cu încredere porunca mea și să rostești din gură, cât mai des cu putință, rugăciunea lui Iisus. Iată mătăniile mele. Ia-le și zi rugăciunea de trei mii de ori pe zi. Fie că ești culcat sau în picioare, fie că mergi, zi fără întrerupere: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Repet-o încet, fără grabă, dar exact de trei mii de ori pe zi, fără să mai mărești sau să micșorezi numărul, după voie. Dumnezeu îți va ajuta și vei ajunge scopul ce-l urmărești: lucrarea necontenită a inimii.

Am primit porunca cu bucurie și m-am înapoiat acasă, unde am făcut exact ceea ce îmi recomandase bătrânul. Timp de două zile mi-a fost neînchipuit de greu, Apoi, îndată ce mă opream, îmi revenea nevoia de a mă ruga și iar a mă ruga, îmi venea imediat și o făceam liber și voios, fără nicio sforțare.

Am povestit aceasta bătrânului meu. Atunci mi-a poruncit să repet rugăciunea de șase mii de ori pe zi și mi-a spus: „Fii liniștit, încearcă numai să împlinești cu devotament numărul de rugăciuni ce ți-am prescris și Dumnezeu te va împărtăși cu harul Lui”.

Timp de o săptămână am repetat în coliba mea singuratică rugăciunea lui Iisus, de șase mii de ori pe zi; nu mai aveam nicio altă dorință, izgoneam de la mine orice alte gânduri ce mă năpădeau, nu cugetam decât la un singur lucru: acela de a împlini literă cu literă porunca bătrânului. Și atât de mult mă obișnuisem cu rugăciunea, că atunci când mă opream pentru moment, simțeam că-mi lipsește ceva sau că am pierdut ceva. De îndată ce reluam firul întrerupt, din nou mă simțeam liber și voios. Dacă mă întâlneam cu cineva, n-aveam deloc poftă să intru în vorbă cu el; tot ceea ce doream era să fiu singur și să rostesc rugăciunea mea.

Bătrânul meu nu mă văzuse de zece zile. A doua zi el însuși a venit să mă vadă și eu i-am povestit cum merg treburile. M-a ascultat și mi-a zis: „Iată-te acum obișnuit să te rogi. Păstrează această obișnuință și întărește-o. Deci, nu pierde vremea și apucă-te chiar azi să rostești zilnic de douăsprezece mii de ori rugăciunea lui Iisus. Rămâi în singurătatea ta, scoală-te dis de dimineață, culcă-te târziu și la fiecare cincisprezece zile să vii să-mi ceri sfaturi”. 

Am făcut cum îmi poruncise. În ziua dintâi, de-abia am putut să termin spre seară obligația de a spune douăsprezece mii de rugăciuni. A doua zi am făcut-o mai ușor și cu mulțumire. La început, această repetare neîncetată a rugăciunii îmi aducea oarecare oboseală; limba și fălcile îmi păreau paralizate; simțeam o ușoară indispoziție la gâtlej și la pumnul mâinii stângi, cu care învârteam mătăniile; simțeam o căldură în mână până la cot. Era foarte neplăcut, eu totuși mă sileam să mă rog încontinuu. Timp de cinci zile am rostit cele douăsprezece mii de rugăciuni prescrise și, obișnuindu-mă din ce în ce mai mult, căpătam, în același timp, și voia cea bună și plăcerea.

Într-o dimineață mi s-a întâmplat să fiu deșteptat de rugăciunea mea. Am voit să rostesc rugăciunile obișnuite ale dimineții, dar limba se îndărătnicea să le pronunțe; toate dorințele mele se strânseră într-una singură: aceea de a rosti rugăciunea lui Iisus. De îndată ce o reluam, mă simțeam vesel și ușurat. Buzele și limba pronunțau singure cuvintele, fără ajutorul meu. Toată ziua am petrecut-o în cea mai mare mulțumire, mă simțeam dezlipit de orice alt lucru, trăiam ca într-o altă lume. Când începea să se însereze, terminam cu ușurință cele douăsprezece mii de rugăciuni. Aveam mare poftă de a mai continua, dar trebuia să mă supun poruncii duhovnicești. Toate zilele următoare am continuat rugăciunile către Iisus Hristos și aceasta cu multă ușurință și mare râvnă a inimii; după care m-am dus la bătrân. El mi-a zis:

– Mulțumește lui Dumnezeu că ți-a împărtășit atâta voie bună și ușurință în a te ruga. Aceasta se întâmplă firesc, urmare a exercițiului îndelungat și a marii râvne. Ca și o mașină care, după ce i-ai întors roata principală, lucrează singură multă vreme, pentru a lucra necontenit, trebuie s-o ungi și s-o întorci mereu. Vezi cu ce minunate podoabe a înzestrat Dumnezeu chiar făptura trupească a omului, pentru că îl iubește?! Vezi ce simțiri pot să răsară dintr-un suflet păcătos și nelipsit de patimi, chiar și fără îmbrățișarea harului! Dar este măreț, este sfânt, este încântător când lui Dumnezeu i-a plăcut să împărtășească omului darul rugăciunii libere, active, lăuntrice, duhovnicești și să-i curățească sufletul de toată simțirea pământească. E o stare cu neputință de descris, iar dobândirea acestei reculegeri mistice este o prevestire pe pământ a fericirii cerești. O asemenea fericire este păstrată acelora care caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii iubitoare.

Acum îți dau îngăduința să reciți rugăciunea cât vei vrea și cât vei putea. Când ești de veghe întrebuințează toată vremea pentru rugăciune, cheamă necontenit numele lui Iisus Hristos și supune-te cu umilință voinței lui Dumnezeu, nădăjduind în ajutorul Lui. Cred că nu te va părăsi și-ți va arăta calea cea adevărată.

Odată primită această îndrumare, am petrecut toată vara în neîncetata rugăciune a lui Iisus Hristos și resimțeam în suflet o pace adâncă.

Visam uneori că mă lăsam în voia rugăciunii. Când mi se întâmpla să întâlnesc pe cineva, toți oamenii, fără deosebire, îmi erau dragi ca și cum mi-ar fi fost rudele cele mai apropiate, dar nu mă gândeam mult la ei. Durerile simțurilor au încetat de la sine; nu cugetam la nimic altceva decât rugăciunea mea, pe care duhul meu începea s-o asculte și căreia inima încerca, uneori, să-i împărtășească o căldură plăcută. Dacă se întâmpla să mă duc la biserică, lungile slujbe ale mânăstirii îmi păreau scurte și nu mă mai oboseau ca înainte.

Coliba mea singuratică era ca o sală de sărbătoare și nu știam cum să mai mulțumesc lui Dumnezeu, de a fi trimis o călăuză și un stăpân atât de slăvit unui păcătos nepocăit ca mine. Dar n-am putut să mă bucur multă vreme de învățăturile scumpului meu bătrân, plin de atâta dumnezeiască înțelepciune, căci s-a săvârșit pe la sfârșitul lui septembrie. Cu ochii în lacrimi mi-am luat rămas bun de la el, mulțumindu-i de sfaturile părintești. În semn de binecuvântare și ca amintire, i-am cerut mătăniile cu care se ruga. Și așa am rămas singur.

Vara era pe sfârșite, grădina era goală și nu mai aveam din ce să trăiesc. Țăranul meu mi-a dat drumul, iar ca simbrie mi-a dat două ruble și un sac de pâine pentru drum. Lumea toată era bună cu mine; mi se părea că toți mă iubesc. M-am apucat să cuget ce să fac cu cele două ruble câștigate ca paznic al grădinii. La drept vorbind n-am ce face cu ele. Ba da! Duhovnicul meu nu mai era pe această lume și, nemaiputând nimeni să mă învețe, mi-am zis: dacă aș cumpăra cartea Filocalia și aș continua să învăț mai departe rugăciunea lăuntrică neîncetată? Mi-am făcut semnul crucii și am pornit către un oraș mare, unde am întrebat de carte pe la toate prăvăliile. În sfârșit, am găsit-o, dar îmi cereau trei ruble pe ea, pe câtă vreme eu nu aveam decât două. M-am tocmit mult, dar negustorul nu lăsa din preț. Mai apoi îmi zise: „Du-te la biserica de acolo și întrebă pe paracliser; el are o carte la fel cu asta, numai că-i foarte veche… poate că ți-o dă cu două ruble”. M-am dus acolo și într-adevăr am găsit-o; astfel am cumpărat pe cele două ruble un exemplar foarte vechi și uzat din Filocalie. Din nou m-am bucurat, am reparat cartea pe cât a fost cu putință, am legat-o într-o bucată de pânză și am așezat-o lângă Biblie, în buzunarul de la piept.

De atunci și până azi mereu rătăcesc și recit necontenit rugăciunea către Domnul Iisus Hristos, care-mi este mai scumpă și mai dulce decât orice pe lume. Merg câteodată șaptezeci de kilometri pe zi și nu-mi dau seama că am mers; simt numai că m-am rugat. Când frigul ascuțit îmi îngheață oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc și mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea numele lui Iisus Hristos și uit că mi-e foame. Când mă îmbolnăvesc și mă dor spatele, picioarele, mâinile, ascult cuvintele rugăciunii și nu mai simt dureri.

Când cineva mă jignește, e de ajuns numai să-mi amintesc cât e de dulce rugăciunea către Iisus și îndată jignirea și supărarea trec și uit totul. Parcă sunt alt om; nu mai am nicio grijă, nicio dorință, nimic nu mă mai încântă. Singurul lucru pe care-l doresc este să mă rog fără odihnă și, când mă rog, inima mi-e plină de dulceață. Dumnezeu știe ce o să se întâmple! Desigur, aceasta este pe deplin înțeles, după cum îmi spunea și bătrânul răposat, aceasta vine natural în urma rugăciunii orale, des repetate; din pricina păcătoșeniei și a lipsei mele de pricepere, nu îndrăznesc încă să cobor în adâncul inimii spre rugăciunea cea duhovnicească. Aștept să sune ceasul voinței dumnezeiești, cu totul nădăjduind în rugăciunile răposatului meu duhovnic. Nu mă simt încă vrednic pentru rugăciunea neîncetată și fără de odihnă a sufletului, care lucrează singură în inimă, dar slavă Domnului, acum înțeleg ce înseamnă cuvintele: Rugați-vă neîncetat.

din cartea: Pelerinul Rus