Pădurile ard, pământul s-a uscat și a crăpat. Nu vedem nici rouă și nici ploaie, pentru că s-au uscat inimile noastre, „s-a evaporat” dragostea din inimile oamenilor din pricina arșiței păcatelor și a patimilor, precum: iubirea de sine, viclenia, iubirea de plăceri, îmbuibarea pântecelui ș.a.
Oamenii au abandonat izvorul apei vii, pe Domnul, și nu mai aleargă la El ca să scoată apa credinței, smereniei și nădejdii în milostivirea lui Dumnezeu.
Inimile fumegă și elimină mirosul greu al păcatului, iar roua harului și a vieții Duhului Sfânt nu se mai găsește în ele.
Oamenii greșesc, dar nici nu se gândesc la pocăință. Or, fără pocăință nu poate exista iertare și nici îndreptare. Prin urmare, sufletele omenești vor pieri, fiindcă scris este: Dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri (Luca 13, 3).
Omul poate avea pocăință și iertare adevărată de păcate numai în Biserică, care are puterea de a lega și de a dezlega și în sânul căreia găsim o mulțime de exemple mișcătoare de pocăință adevărată, plăcută lui Dumnezeu și roditoare.
Totuși, mulți oameni neînțelepți, cuprinși de părere de sine, și neînțelegători în cele duhovnicești, au părăsit Biserica lui Dumnezeu, izvorul apei celei vii, și și-au săpat fântâni nepotrivite, care nu sunt în stare să păstreze apa în ele.
Sfântul Ioan de Kronstadt; Calea mântuitoare
[…] Aristotel numea simțire de obște în filosofia lui. Pentru că imaginația nu prinde numai un păcat și nu dă război sufletului numai cu unul. Ai citit Paza celor cinci simțiri scrisă de Sfântul […]