Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine (In. 14, 6)
După cuvintele acestea, e de mirare cum poate să îi mai vină omului gândul apropierii de Dumnezeu pe o altă cale! Dacă pentru ca Dumnezeu să îl primească pe om înaintea Sa ar fi nevoie numai de îndreptarea felului de a gândi, „naturaliștii„, care au furat de la creștinism concepțiile sănătoase despre toate câte există și le-au dat drept ale lor, ar mai putea părea că au cât de cât dreptate; dar pentru asta e nevoie de schimbarea desăvârșită a întregii rânduieli lăuntrice, duhovnicești, pe care nu o poți săvârși doar cu concepțiile.
Este nevoie de har, harul presupune bunăvoința lui Dumnezeu, iar bunăvoința lui Dumnezeu nu poate fi meritată decât prin credința în Domnul Iisus Hristos.
Pe de altă parte, și primirea harului, care preface toate rânduielile înăuntrul omului, e cu putință doar prin mijlocul rânduit de Însuși Dumnezeu. Pe om nu-l duce capul să ajungă la asta singur. Cheile de Ia vistieria lui Dumnezeu sunt păstrate la Dumnezeu, și nici un „isteț” nu poate să le măsluiască.
Dar să zicem că le măsluiește cineva: ca să ajungă să se uite în vistierie trebuie să străbată întreaga cale care duce la Dumnezeu, după „indicatoarele” adevăratului creștinism. Cine a străbătut-o, acela nu se mai întoarce la naturalism; iar dacă se întoarce, uită tot ce a văzut și a încercat dincolo.
Așa este voia lui Dumnezeu, ca să țină ascunsă de „înțelepții” veacului acestuia calea care duce la El, ca în această privință să ne călăuzim nu după îngâmfata minte, ci după credința cea smerită.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 1