Distribuie

Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie într-un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijește de mântuirea sufletului său îl amenință două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânați întoarcerea la Domnul, nici nu așteptați de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeți în timp ce așteptați. Vremea morții este necunoscută; și este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheați totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel ce știe că va veni furul stă și priveghează și, aprinzându-și candela, este totdeauna treaz. În același fel, aprinzând flacăra credinței și având o viață curată, țineți strâns și cu bucurie candelele într-o continuă priveghere. De vreme ce nu știm când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiți permanent ca, atunci când va veni, să ne găsească priveghind”.

Sfântul Grigorie Teologul spune și el: „Nu este de trebuință să aștepți un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu știi ce se poate întâmpla mâine. Mulți, făcând fel și fel de planuri, nu au ajuns până a doua zi să le ducă la bun sfârșit„. „Dacă continui să-ți pierzi vremea așteptând ziua de mâine, prin puțina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Dă-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu dă-l viitorul; dă-mi tinerețea, iar lui Dumnezeu dă-l bătrânețea; dă-mi desfătări, iar Lui – zădărnicia. Cât de mare este primejdia care te înconjoară! Multe sunt necazurile ce ne pot apărea în cale! Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât de ușor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat o otravă și te chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos„.


Harul lui Dumnezeu îl părăsește pe cel ce nu se pocăiește deoarece acesta a fost nepăsător față de bunătatea, îngăduința și răbdarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Apostolul Pavel celui ce stăruie în păcat: Și tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci și tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar, după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2, 3-6).


Îngăduința dumnezeiască se transformă în mâhnire, răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă. Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează și el să nu ne lăsăm înșelați. Nu trebuie să privim răbdarea și îngăduința lui Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător, ci dovedește îngăduință, nevrând ca cineva să piară, ci ca toți să vină la pocăință. Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toți să vină la pocăință. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, și pământul și lucrurile de pe el se vor mistui. (II Petru 3, 9-10).


Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul o spune Însuși Domnul: Mă veți căuta și nu Mă veți găsi (Ioan 7, 34). De aceea, atâta timp cât suntem chemați de har, este trebuință de o apropiere continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece ușa se va închide și, în timp ce noi vom striga: deschide-ne, deschide-ne nouă, Mirele ne va răspunde: nu vă cunosc pe voi (Matei 25, 12) 7. Am trăit în păcat; poate că vom și muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi contrariul, dacă noi rămânem nepocăiți? Iată ce spune Domnul iudeilor: Eu Mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru (Ioan 8, 21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât Îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru; Îl vom căuta, dar căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte bine că este de mare de trebuință să ne grăbim spre pocăință, atât pentru faptul că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât și pentru aceea că, adesea, înseși păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică și neașteptată, așa cum afirmă Apostolul Pavel în Epistola adresată corintenilor celor păcătoși: De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit (I Cor. 11, 30).


Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă mărturie Scriptura este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care, în ciuda faptului că a căutat milă prin prorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru el și popor (cf. Ier, 21, 2), a fost nimicit împreună cu regatul său. Totuși, Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoșătorului tiran Nabucodonosor, regele Babilonului. Acesta este pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei.

Orașul a fost cucerit și jefuit; au trecut prin ascuțișul sabiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanțuri și l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Și-a vărsat supărarea și urgia asupra lui Sedechia, fiindcă aceștia [poporul său] au nesocotit și au luat în batjocură cuvintele prorocului Ieremia, și-au învârtoșat inimile, refuzând să se întoarcă către Domnul (cf. ler. 52, 7-11).


Desigur că este înfricoșător, dar este și drept. Este firesc ca cel ce-L părăsește pe Dumnezeu să fie și el, la rândul lui, părăsit de El. Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie și el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Și întoarcă fața de la cei ce-L părăsesc și sunt indiferenți față de El. Sfântul Grigorie al Nyssei remarcă faptul că, „în acest fel, dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcție de dispozițiile noastre; acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplătește dreptatea, făcând judecată în funcție de ele„.


Graba noastră de a ne întoarce și de a ne pocăi cât mai repede este dictată și de primejdia neputinței de a ne mai întoarce la Dumnezeu; un obicei rău e în stare să ne facă incapabili de pocăință, fapt ce ar trebui să ne înfricoșeze teribil. Obiceiul ce rezultă dintr-o repetare continuă a păcatului devine în sufletul omului o stare „firească”, prinzând atâta putere încât nimeni nu mai este în stare să-i reziste: puterea lui a copleșit până și legea naturală. Prin urmare, atunci când în noi împărățește un viciu, noi ne predăm lui devenindu-i robi. Voința liberă și-a pierdut definitiv independența. Omul și-a abandonat voința liberă, de aceea puterea voinței lui se dovedește slabă și neputincioasă să lupte împotriva viciului, fiecare încercare de redobândire a libertății pierdute dovedindu-se zadarnică. Lupta face ca această slăbiciune să se vădească și mai mult. Persoana care a fost cucerită de patimă acționează, se comportă și îndeplinește totul ca o slugă, ca un subordonat. Voința personală a încetat; ea va îndeplini ordine precum i se ordonă. Vocea omului lăuntric se va scufunda în rărunchi.


Obișnuința cu patimile devine foarte chinuitoare, deoarece, chiar dacă puterea patimilor s-a risipit, patima poate fi stârnită din nou. Iată cum arată o patimă, iată-i puterea, iată cât de tiran poate fi. Odată ce apucă să ne domine, e capabil să ne controleze dorințele, să ne rânduiască acțiunile, iar frâiele prin care ne controlează dispozițiile nu îi cad niciodată din mâini. Atunci totul va fi pierdut; orice nădejde de mântuire va dispărea; nu va mai rămâne nici o rază de lumină. A trăit cineva în păcat? Va muri tot în păcat. De aceea, este necesar să ne grăbim spre pocăință înainte ca păcatul să ni se facă patimă; deoarece, dacă se rămâne în această stare, nu mai poate fi nădejde de mântuire.


Sfântul Nectarie din Eghina; Despre pocăință și spovedanie

Distribuie