Ortodoxia și neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creștinismului și de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am și dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioșilor noștri voievozi și tuturor mărturisitorilor și rugătorilor acestei țări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credința predată nouă de Sfântul Apostol Andrei și au fost totdeauna conștienți că aceasta este cinstea și puterea neamului, și nu altceva. Datorită faptului că am păzit credința nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.
Dragi credincioși, vă aduc în atenție faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moșteni fii fiilor noștri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învățați de la eroii și martirii noștri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învățătura strămoșilor noștri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmașii Ortodoxiei năvăleau asupra credinței noastre. Chiar dacă mulți au tăcut, mari oameni de stat, mari fețe bisericești, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiți cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.
Ceea ce se întâmplă astăzi în viața noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanță. Nu trebuie să trecem indiferenți pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinții Părinți așa ne învață, că atunci când credința ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea și nimeni nu este îndreptățit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinții Părinți ne învață că dacă noi vom rămâne nepăsători și vom tăcea, pietrele vor striga.
Este necesar să ne cunoaștem catehismul, canoanele și învățătura Bisericii noastre. Pentru că uitați ce se întâmplă – trecem indiferenți pe lângă un gest precum al acestui ierarh (era vorba de mitropolitul Nicolae Cornescu), care a îndrăznit să treacă cu atâta ușurință peste stavilele puse de dumnezeieștii Părinți și anume să se împărtășească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost și rămân schismatici, afurisiți de Biserica Ortodoxă.
Vedeți, dumneavoastră, acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politicești, să ne știrbim credința, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credințele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistașilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conștienți de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieții greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniștiți în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile și credința noastră. Noi îi respectăm pe toți, noi nu am purtat niciodată un prozelitism așa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forța credința noastră, nimănui.
Cu toții știm cât au suferit ortodocșii noștri din Ardeal în timpul uniației. Câte falsuri, câtă mișelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire și amestec să avem noi cu ei? Nu vedeți unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm fața Ortodoxiei prin acest act necanonic al mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere și suferință au adus papistașii neamului nostru. Dușmanii adevărului vor cu orice preț să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înșelătorie. De aceea și Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi și că vor veni învățători mincinoși.
Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, așa cum spune și Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puțin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremația papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze și mai mult neînțelegerile dintre Apus și Răsărit; au dus și la mai mari neînțelegeri și politice, și economice, și militare. Au căutat permanent să se extindă așa după cum au obiceiul și până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, așa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.
Câte suferințe și umilințe au răbdat bieții români ardeleni, pentru că nu erau lăsați să-și săvârșească în liniște cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinții Visarion, Sofronie și Oprea. Aceștia să fie pildă pentru noi! Iată câtă durere și curaj în
I același timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:
„Iată noi, țăranii din principat, facem de știre Măriilor Voastre, anume din acest județ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi așa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic. Toate neamurile își au legea lor, și au pace în legea lor. Și proorocul Moise a dat legea jidovilor și ei o țin în pace, iar noi suntem prigoniți neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne dați pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniților bisericile, pe care bieții de noi le-am zidit, cu cheltuiala și cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurți, cinstiți domni: când va sosi episcopul și stăpânul legii noastre și va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniților, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviință, nici Dumnezeu nu vrea și nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviința, și n-am primit niciun răspuns, ca și când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, și nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo și ca să nu rămână goale„.
Vedeți cum a supraviețuit Ortodoxia? Prin dârza rezistență a poporului, a clerului și a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduințe zadarnice, dar credincioșii au stat în picioare. Și ca să vedeți viclenia și perfidia lor, ascultați ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy — superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:
„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulțumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul și ceilalți dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinței și a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică și de oficianții substituiți și că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică și alte ținuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, și anume să le schimbăm chiar și liturghia și forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia și neștiința preoților lor din țările acestea…” Acestea au fost adevăratele intenții ale iezuiților.
La sinodul de la Ferrara Florența (1438-1439), mulți ierarhi au căzut, dar s-au pocăit și vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greșelile lor, când putem să învățăm din greșelile lor?
Catolicii au folosit foarte mult politica în viața bisericească. Ea este lipsită de curăție, folosește necinstea și fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără niciun drept, în sfârșit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim țara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: și pe cale religioasă, și pe cale comercială, și pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găsești niciun indicator în limba română, iar terenurile și întinderile mari, pe care le cumpără grofii ăștia din Ardeal, sunt în mâinile lor.
Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului și care îl mustră așa: „Chir Atanasie, adu-ți aminte că ai venit în Țara Românească și ai cerut să te fac mitropolit în părțile acelea, adu-ți aminte cum te-am înțeles că ești om rău și că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu și a trecut atâta vreme și înconjurai drumurile și apoi cu făgăduielile tale și cu înfricoșatele-ți jurăminte ne-ai mișcat și pe noi și pe ceilalți de te-au ales arhiereu și la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste și ai fost socotit de toți mai presus decât ți se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor și a lui Dumnezeu, că vei avea credință în Sfinții Părinți și a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr și ne-a spus că te-a văzut la Viena și ai liturghisit cu cardinalul și alți popi frâncești și de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta Biserică a toată lumea. Ai mărturisit biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică și eretică. În sfârșit am auzit că te-ai întors în Ardeal și erai pe căruță cu șase cai și înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoți și le-ai făgăduit iertare de dăjdii și alte lucruri lumești, numai să fie uniți, ceea ce e totuna ca și a fi despărțiți de Dumnezeu (…) și astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ți le iei din stâna lui Hristos și le răpești în gura diavolului… Ci eu îți spun: fiule Atanasie, pe care iarăși te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ți în simțire, nu te teme de jurămințile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu ești copil mic, gândește-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înșelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie și de Sfinții Părinți”.
Așadar să nu ne facem părtași la erezie, ci mai bine să murim mucenicește pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune și troparul: „Sfinților mucenici, care bine v-ati nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre„.
Frați români, nu dați uitării martirajul sfinților noștri! Apărați-vă credința și sufletele voastre și ale fiilor voștri!
publicat în revista Atitudini nr. 2, 2008; Justin Pârvu; Ne vorbește părintele Justin