Satana și îngerii lui împotriva Bisericii lui Hristos

Din învățătura despre Dumnezeu ca Ființă întru totul desăvârșită, se adeverește că tot ce este adus întru ființă de El, a fost făcut bun, de vreme ce El nu are vrere să zidească răul. Atunci de unde s-a ivit răul? Din mândria unuia dintre cele mai de seamă duhuri, care a plăsmuit o așa de înaltă părere de sine, încât a cugetat să devină deopotrivă cu Ziditorul său. Întru strădania de a înfăptui această râvnită egalitate, el a ademenit o mulțime de duhuri care să-l urmeze în răzvrătirea împotriva voii lui Dumnezeu.

Fiind lepădat de la fața lui Dumnezeu și astfel ajungând prințul întunericului, Satana s-a sârguit să-și înmulțească adepții, ispitindu-i întru neascultare pe cei dintâi oameni zidiți. În acest fel el și-a sporit propria stăpânire. Din vechime, Biserica lui Hristos a crezut că mândria unuia dintre cele mai de seamă duhuri a fost pricina pentru ivirea răului atât în lumea duhovnicească, cât și în cea materială.

Mântuirea veșnică a omenirii este strâns legată de surparea lui Satana și de ruinarea răului din lume. Născocitorul răului, acest vrăjmaș al lui Dumnezeu și al omenirii, e înfățișat în Sfânta Evanghelie cum că „dintru început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Dintotdeauna au fost păreri și învățături care tăgăduiesc existența personală a diavolului și a duhurilor rele. O astfel de greșeală este deosebit de primejdioasă pentru omenire, deoarece îi inoculează o stare de nepăsare morală care în cele din urmă duce la propriai nimicire. În fapt, Satana însuși este cel care-l inspiră pe om să nu creadă în existența lui.

Duhurile rele au pierdut pentru totdeauna toată dragostea către Dumnezeu și cu aceasta au pierdut și înțelepciunea care vine de Sus, ce e alcătuită din dreptate, adevăr și bunătate.

De ce nu pot duhurile rele să se întoarcă la pocăință? Fiindcă sunt anumite hotare de îndărătnicie dincolo de care nu mai este întoarcere către bine (cf. Evrei 6, 4-6). Nefiind expuși la ispitele la care este supus omul acum, îngerii au căzut în chip voit, cârmuiți de o mincinoasă filosofie ce afirma că libertatea deplină este fără de asemănare mai vrednică de dorit decât supunerea (aceeași filosofie care a contribuit la făurirea protestantismului). Ei s-au împietrit atât de mult în acest cuget greșelnic, încât au preferat patimile lor nesupuse în locul fericirii Îngerilor care au stat înaintea tronului lui Dumnezeu în smerenie, sfielnicie și dragoste.

Această amarnică și greșită socotință arată că până și făpturile duhovnicești cele mai înalte, care au pierdut lumina dumnezeiască, ajung foarte mărginite în înțelegerea adevărului. Ca făpturi mai înalte decât duhul omului, ele au fost înzestrate cu însușiri și puteri mai mari de a sta neclintite întru adevăr, au fost dăruite cu o înțelegere mai înaltă a bunătății și a supunerii față de voia lui Dumnezeu. În ciuda tuturor acestora, dezastruoasa greșită socotință a precumpănit și, tocmai din acea clipă, întoarcerea către adevăr a fost deja cu neputință. Învârtoșarea lor în răutate a trecut dincolo de putința de îndreptare, pentru că aceste făpturi duhovnicești au căzut ca urmare a unei răzvrătiri îndărătnice și înrăite împotriva lui Dumnezeu Însuși.

Prevenind omenirea împotriva unei asemenea împietriri și răutăți de neîndreptat, Hristos le-a grăit fariseilor: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta” (Matei 12, 31).

Însăși firea făpturilor înțelegătoare poartă în sine nevoia de închinare dumnezeiască, un cuget înnăscut despre măreția lui Dumnezeu și cunoștința că viața e dar dumnezeiesc. Pentru a lepăda aceste intuiții înnăscute, trebuie să silnicim firea personală — aceste intuiții nu dispar pur și simplu, ci sunt smulse și stârpite din firea noastră și tocmai aceasta face ca păcatul să fie de neiertat. Dacă ne răzvrătim împotriva cunoștinței despre Dumnezeu din sufletele noastre, ajungem vrăjmași ai Ziditorului nostru.

Vrăjmășia față de Dumnezeu este de neiertat nu pentru că mila Domnului are anumite mărginiri sau hotare, ci numai pentru că omul, întorcându-se în chip silnic de la Dumnezeu, poate atinge limita extremă a îndărătniciei de la care nu mai este nici o întoarcere. Dacă omul stă împotriva Duhului Sfânt, Duhul Sfânt nu mai poate să-l aducă la pocăință. Sufletul unei făpturi înțelegătoare poate să se înmoaie numai prin harul dumnezeiesc al Sfântului Duh, însă fără acest har el se dă pe sine însuși mândriei și întunericului.

Cât de mare e vrăjmășia între stăpânirea lui Satana și Împărăția lui Dumnezeu, ni s-a arătat în Apocalipsă, mai ales la 12, 1-8 și 13, 14. Potrivit Sfinților Părinți, aceste cuvinte ne dezvăluie că, în zilele de pe urmă, Satanei i se va îngădui să dea război împotriva sfinților lui Dumnezeu, iar Biserica (femeia înveșmântată în soare) va fugi în pustie. Acestea vor fi vremurile cele mai de pe urmă, iar Satana îi va măcelări (pe cei cu adevărat credincioși lui Dumnezeu). Biserica cea Sfântă se va fi întors în catacombe, devenind împuținată întru numărul mădularelor ei și fiind amarnic prigonită. Această cumplită prigoană, mai rea decât cea a Romei, va dura trei ani și jumătate și se va sfârși cu slăvita cea de a doua Venire a lui Hristos (Apocalipsa 20, 7-12).

Biserica lui Hristos a fost prigonită și asuprită în toate veacurile de către stăpânitorul acestei lumi, însă aceste asupriri nu au fost întotdeauna atât de lămurite.

Primele veacuri ale Bisericii au trecut sub prigoană fizică fățișă, dar acestea s-au sfârșit cu biruința Bisericii. Următoarele câteva veacuri au dat la iveală o asuprire mai subtilă — însă infinit mai primejdioasă — a Bisericii, anume marile erezii și învățături mincinoase. Satana a lovit mai întâi în viețile mădularelor Sfintei Biserici, iar apoi a lovit dogmele credinței, căutând să facă dezbinare și să nimicească învățăturile cele de trebuință pentru mântuire. Desigur, în ambele epoci, multe suflete au părăsit Biserica cea Sfântă și au trecut în rândurile Satanei, însă această a doua perioadă s-a sfârșit prin biruința Ortodoxiei.

O a treia perioadă, cu o prigonire mai mult sau mai puțin lămurită, a început cu ivirea războinicului Satanei, Mahomed, și Biserica a fost iarăși supusă prigoanei fizice fățișe. În această perioadă, locuitorii creștin-ortodocși din regiuni întregi ale Răsăritului au fost măcelăriți pentru refuzul lor de a se lepăda de Hristos. Este de remarcat că cotropirea musulmană a lumii creștin-ortodoxe a avut loc aproape în aceeași vreme când noile și cele mai mari erezii se iveau în Europa Apuseană, începând cu papismul, continuând cu sectele protestante păgânești și ajungând în cele din urmă la sectele atât de fățiș satanice precum francmasoneria. În această perioadă, Satana a început să întrebuințeze, deodată, amândouă tipurile de prigonire — pomenite mai înainte — împotriva Sfintei Biserici.

Cea de a patra epocă de asupriri amarnice împotriva Bisericii celei Sfinte a urmat îndeaproape celei de a treia perioade. Pe lângă noile erezii, Satana a început să-i ademenească pe oameni în mișcările de revoluție anarhistă și socială, lovind în toate ordinile sociale de pe pământ, sforțându-se să arunce lumea într-o stare de confuzie și destrămare și netezind calea pentru Antihrist și pentru încercarea silnică de a stârpi creștinătatea.

Felurimea de ispite care vin de la diavol, este foarte mare și nu toate pot fi cuprinse de înțelegerea omenească. Se știe din Sfânta Scriptură că diavolul „a orbit mințile necredincioșilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4), în vreme ce la alții, asupra cărora Lumina deja a strălucit, „vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca 8, 12), și iarăși, precum pe Dreptul Iov, pe alții îi prigonește cu necazuri, lanțuri și temniță (cf Apocalipsa 2, 10).

Ca apărare împotriva acestor asupriri, trebuie să ne păstrăm o dispoziție neîncetată de pocăință, rugăciune, post și veghe duhovnicească asupra inimii. Hristos Mântuitorul le-a poruncit ucenicilor Săi: „privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41).

În ultimele câteva decenii, mulți oameni au încetat să mai nădăjduiască în Împărăția lui Dumnezeu și s-au întors către mijloace artificiale de a dobândi împărăția paradisiacă. Mijloacele făurite de Satana cuprind anarhia și revoluția socială. Cuvintele-capcană speciale pe care Satana le-a adus în întrebuințare pentru a ademeni oamenii în aceste mișcări, cuprind: „libertate”, „fraternitate”, „egalitate” și „unitatea omenirii”. Cât de mulți urmează deja acestor sloganuri fără noimă, nepăsându-le cine le-a creat sau care sunt manifestările reale ale acestor mișcări așa-zis umanitare. Cât de tare sunt amăgiți ei de stăpânitorul acestei lumi, de momeli artificiale și cât de repede sunt călăuziți către anarhia care-l va aduce pe ultimul chinuitor al omenirii, Antihrist!

din cartea: Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți