Dum. feb. 28th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Scara agresivității. Pe ce treaptă ești?

Enervarea poate fi refulată profund în interior dacă o reorientăm în mod sistematic, străduindu-ne să ocolim „colțurile ascuțite” și să evităm rezolvarea situațiilor riscante. Totuși, în acest caz sunt rupte doar „tulpinile”, pe când „rădăcinile” rămân neatinse. Așteptându-și vremea în „pământul” roditor, acestea vor da naștere unor „mlădițe” noi, și mai puternice, și mai otrăvite.

Câteodată, după ce primim o informație utilă, are loc o îmbunătățire vizibilă în relatiile familiale, după care urmează o înrăutățire la fel de dramatică. Nădejdile sunt înlocuite de o amară dezamăgire: schema care înainte părea ideală si universală refuză brusc să funcționeze în cazul vostru. Țin să vă previn: aici vă Ioviți de un fenomen foarte răspândit. Să nu contați pe un progres zilnic și invariabil! Procesul armonizării stării lăuntrice poate fi caracterizat prin cunoscuta formulă: „Un pas înainte, doi pași înapoi.” Numai progresele mărunte și treptate pot, în timp, să schimbe cu adevărat în bine situația.

Aduceți-vă aminte de una dintre situațiile care părea că trebuie, în mod inevitabil, să vă dezechilibreze, și totuși asta nu s-a întâmplat, ci ați reușit să vă țineți „la marginea prăpastiei” fără a vă „poticni”. Irascibili, cum sunteți de obicei, ar fi trebuit să țipați la cineva, dar ați strâns din dinți, și atât; „se cuvenea” să spargeți farfuriile de podea, dar ați făcut ce ați făcut și v-ați descurcat fără excese… Cele întâmplate sunt rezultatul eforturilor voastre, de care trebuie să vă bucurați în mod sincer.

Ce să-i faci, viața ne învață să observăm doar micile noastre greșeli și nereușite, fără să băgăm de seamă victoriile mici, și totuși substanțiale! Din păcate, nici pe de parte n-au toți capacitatea să se bucure cu recunoștință de ceea ce este bun în viata lor. Starea aceasta necesită o anumită cultură emoțională, de care suntem lipsiți.

Apropo, în această privință adulții și copiii seamănă între ei — iar lauda e o metodă mult mai eficace decât pedeapsa, și încurajarea dă rezultate mult mai bune decât cearta.

Ne este greu să lăudăm pe cineva — inclusiv pe noi înșine. Cu chiu, cu vai, pe copii mai reușim să-i încurajăm, dar și asta ne vine greu atâta timp cât nu ne-am deprins să dăm ceea ce se cuvine soțului/soției și nouă înșine. Trebuie să alegem cu hotărâre, stabilind o dată pentru totdeauna în ce ne privește: ne vom fixa atenția asupra reușitelor noastre sau ne vom concentra numai asupra eșecurilor și greșelilor; vom prefera să ne cicălim reciproc ori ne vom strădui să ne sprijinim și să ne inspirăm unul pe altul?

Fixarea asupra neajunsurilor, însoțită de interminabile reproșuri, este un câmp nemărginit pentru cultivarea irascibilității. Emoțiile negative, acumulate în urma fricțiunilor intrafamiliale zilnice, se revarsă în exterior fără vreun motiv  aparent. În astfel de momente, chiar și o frază banală, dar imprudent-arțăgoasă, poate deveni „picătura care umple paharul”.

Între psihologi este răspândit termenul: „consolidare negativă”. Voi explica esența lui folosindu-mă de un exemplu simplu din viață. Să zicem că v-ați întors de la muncă, ați intrat la bucătărie și ați văzut că soțul a încercat să vă pregătească cina la care faceți, cu iritare, observația: „Legumele pentru salată sunt tăiate prea mărunt (sau, dimpotrivă, bucățile sunt prea mari), iar ceaiul,  drăguțule, nu e acela care-mi place mie! Chiar 
ți-e atât de greu să ții și tu minte că seara beau ceai verde și nu prea tare?”

V-ați fixat atenția asupra neajunsurilor. Tocmai aceasta este consolidarea negativă, care duce inevitabil la accese de mânie și la înstrăinarea reciprocă ce urmează. Din păcate, în comportamentul nostru de zi cu zi observațiile, țipatul, sarcasmul și cicăleala sunt tocmai instrumentele cu care nu se știe de ce preferăm să lucrăm.

De obicei, prin consolidările emoționale negative se exprimă toată nemulțumirea acumulată de-a lungul anilor din tot felul de cauze. Totodată, frazele pe care le aruncăm în treacăt au, deseori, mult mai multă însemnătate decât lucrurile care ne-au dat prilej să facem asta. În cele din urmă, relațiile familiale ating acel „punct al ireversibilului” când încetează să-i satisfacă pe ambii soți.

Să reflectăm la dorința noastră de a nu mulțumi și a nu lăuda, ci a ne ironiza reciproc. Să ne gândim: oare nu se întâmpla ceva asemănător în familiile unde am crescut? „Eu o copiez pe mama, deși n-aș fi crezut niciodată c-o să fac asta!” — la astfel de concluzii triste ajungem, de obicei, mai devreme sau mai târziu. Între al doilea și al zecelea an de existență a familiei, aproape orice pereche trece printr-o perioadă de „reîncarnare” a scenariului relațiilor dintre părinți, și este practic imposibil ca lucrul acesta să fie evitat total.

Atâta timp cât erau copii în casă, enervarea era absorbită ca apa de nisip, deoarece copiii, deși sunt gălăgioși, nu prea pot să întoarcă vorba; însă atunci când ei își întemeiază familii proprii și pleacă din căminul părintesc, conflictele dintre soți se acutizează. Pe deasupra, iritabilitatea crescută este adeseori direct legată de specificul sistemului hormonal feminin. Nu este un secret că în familie principalii „exprimatori de nemulțumire” sunt, de obicei, tocmai femeile.

Trebuie să știți care sunt frazele cu încărcătură emoțională care vă scapă din gură chiar în momentul când ați vrea cel mai puțin să se în tâmple asta. De obicei, ele sunt două-trei, nu mai multe. Neapărat să le însemnați în scris și să le tineți minte. Trebuie să folosiți cât mai mult acești „markeri” psihologici: atunci când îi observati, opriți-vă la timp, încetând pentru o vreme contactul cu oponentul.

Este util să stabiliți dinainte anumite lucruri cu soțul/soția, cum ar fi: „Când încep să mă înfurii să știi că ies din cameră” Nu ar fi rău să „marcați” în acest fel și comportamentul celuilalt.

Exprimarea verbală a nemulțumirii e mai frecventă la femei, pe când la bărbați nemulțumirea se poate transforma într-o încrâncenare prost controlată. De regulă, pentru ei sunt mult mai caracteristice acțiunile decât vorbele.

În psihologie există conceptul așa-numitei „scări a mâniei” sau „scări a agresivității”. În vârful acesteia se află acțiunile fizice, violența fizică. Urmează, cu o treaptă mai jos, țipetele grosolane, jignitoare, iar sub acestea se află enervarea, nemulțumirea. Aflându-ne pe treapta cea mai de jos, începem să avem față de omul apropiat o atitudine potrivită față de cineva străin sau, și mai rău, față de un dușman de moarte. Dacă nu dăm enervării noastre atenția cuvenită, agresivitatea noastră va sui, în mod inevitabil, această scară vicioasă, Mai devreme sau mai târziu, Iocul enervării va fi luat de mânie, iar locul mâniei va fi luat, în cele din urmă, de violența fizică.

Ca să nu se întâmple așa ceva este nevoie de eforturile solidare ale ambilor soți. Dacă nu faci curățenie în apartament, îl va acoperi, în timp, un strat gros de praf. Dacă nu ținem sub observație coloratura emoțională a relațiilor conjugale, nemulțumirea reciprocă va tot crește, iar conflictele se vor înmulți pe zi ce trece. Nimeni dintre cei care locuiesc în aceeași casă, pe același teritoriu, nu se poate privi pe sine însuși făcând abstracție de cei din jur.

Trebuie să țineți minte că dacă pentru o farnilie dată sunt caracteristice manifestările de mânie, înclinarea spre mânie va pătrunde inevitabil în toate subsistemele ei. De obicei pot fi distinși unul sau mai mulți „soliști”, cei mai excitabili, care sunt supuși mai frecvent decât ceilalți crizelor de mânie. Aceștia pot fi tata, care e hărțuit la serviciu, sau mama, care-i epuizată de alăptatul nocturn, poate chiar bunica, ce-și apără cu disperare „teritoriul”. De regulă, „soliști” există și in subsistemul adulților, și în subsistemul copiilor. Scara agresivității este un lanț format din verigi legate între ele: unulle afectează și le trage după   sine, în mod inevitabil, și pe celelalte.
 

Creșterea gradului de agresivitate este un semnal de alarmă! Dacă înainte vă mulțumeați cu bombănitul posomorât, iar acum, în aceleași situații, începeți să țipați cu ușurință, înseamnă că trebuie să depuneți mari eforturi pentru a readuce agresivitatea la nivelul anterior altfel, ea va tinde curând tot „pe scară în sus”. O astfel de agravare nu trebuie să devină însă un nou prilej de descurajare, ci un factor mobilizator serios.

Adeseori primiți „încărcătura” de mânie în afara familiei, după care o vărsați în mod necugetat asupra copiilor și a soțului/soției. Factor provocator poate fi orice: ambuteiajele de pe străzi, situația incertă de la locul de muncă sau de la facultate, mârlănia întâlnită la magazin, la policlinică, în transportul în comun, frica de vecinii de jos pe care i-ați inundat, creditul neplătit la timp sau ipoteca ce vă apasă, oboseala cronică, problemele cu propriii părinți sau cu părinții soțului, timpul petrecut de soț în afara familiei și multe, multe altele. Toți aceștia sunt factori de stres care se „prăvălesc” asupra noastră din afară și asupra cărora n-avem nici o putere. Putem doar încerca să învățăm să controlăm propria reacție la ei — și asta nu imediat, ci făcând eforturi neobosite de a ne schimba.

Din păcate, cei mai mulți dintre noi aduc acasă emoții negative ca pe niște sacoșe cu alimente de la supermarket; totuși, există oameni capabili să-și înconjoare familia cu o barieră duhovnicească nevăzută. Dacă nu aveți încă o asemenea deprindere, trebuie să purcedeți la formarea ei fără amânare.

Ecaterina Burmistrova; Enervarea