Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Semnificația cuvântului „lume” în Biblie

Distribuie

Cuvântul „lume”, în Sfânta Scriptură, are două semnificații.

● În următoarele citate din Scriptură și în cele asemănătoare lor, prin cuvântul „lume” se subînțelege întreaga omenire: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea (Ioan 3; 16-17). Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1; 29).

Cuvântul „lume” e atribuit oamenilor care își petrec viața în păcat, împotriva voii lui Dumnezeu, care trăiesc pentru ziua de azi, nu pentru veșnicie. Astfel trebuie înțeles cuvântul „lume” în următoarele expresii și în cele asemănătoare lor: Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște (Ioan 15; 18-19). Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt de la lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2; 15-17). Preadesfrânaților! Nu știți, oare, că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu? Cine, deci, va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu (Iac. 4; 4).

Sfântul Teofilact al Bulgariei definește lumea astfel: în Scriptură se obișnuiește să fie numită lume viața păcătoșilor și a oamenilor cu înclinații trupești, care trăiesc în ea: de aceea și Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Voi nu sunteți din lume. Ei constituiau o parte din oamenii care trăiesc în lume, dar, fiind în afara păcatului, nu erau din lume (Tâlcuire la Matei 18).

Majoritatea oamenilor au dus și duc o viață plină de păcat, ticăloasă înaintea lui Dumnezeu, dușmănoasă lui Dumnezeu: din această cauză și pentru că majoritatea dușmanilor lui Dumnezeu este incontestabil mai mare în comparație cu slujitorii credincioși lui Dumnezeu, majoritatea, în Scriptură, se numește lume; ceea ce se referă la majoritate se atribuie întregii omeniri. Astfel trebuie înțelese cuvintele Evanghelistului: Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1; 9-11). Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele (Ioan 3; 19). Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori și vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot așa făceau proorocilor mincinoși părinții lor (Luca 6; 22, 26). Majoritatea oamenilor nu L-au cunoscut pe Mântuitorul, majoritatea oamenilor îi urăște, îi persecută cu clevetiri și prigoane pe adevăratele slugi ale Domnului; și atât de mare este această majoritate, încât Cuvântul Domnului a considerat corect să atribuie întregii omeniri respingerea lui Dumnezeu și prigonirea slugilor Lui.

Însuși Dumnezeu a mărturisit că există foarte puțini oameni care trăiesc după voia lui Dumnezeu și foarte mulți care se supun poftelor trupești păcătoase: Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este cărarea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Că strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află (Matei 7; 13-14). Înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei (Matei 11; 19): puțini aleși au cunoscut-o, puțini i-au dat dreptatea pe care o merită.

Slujitori adevărați ai adevăratului Dumnezeu! Cercetați și aflați condiția stabilită pentru voi de pronia lui Dumnezeu pentru timpul călătoriei voastre pământești! Nu îngăduiți duhurilor căzute să vă măgulească și să vă înșele, când într-un chip ademenitor și  mincinos vă vor prezenta bunăstarea pământească și vă vor insufla s-o doriți și să tindeți spre ea, ca în felul acesta să vă fure și să vă răpească comoara veșnică. Nu așteptați și nu căutați laude și încurajări de la societatea omenească! Nu căutați faimă și slavă! Nu așteptați și nu căutați o viață fără necazuri, liberă și comodă întru totul! 

Aceasta nu e pentru voi. Nu căutați și nu așteptați dragoste de la oameni! Căutați din răsputeri și cereți de la sine dragoste și compasiune față de oameni. Mulțumiți-vă cu aceea că puțini slujitori adevărați ai lui Dumnezeu, cu care uneori vă veți întâlni pe calea vieții, vă vor îndrăgi, vă vor încuviința, cu dragoste și simplitate, felul de a fi, Îl vor preamări, pentru voi, pe Dumnezeu. Asemenea întâlniri nu erau dese nici în timpurile înfloritoare ale Creștinătății; în ultimul timp ele s-au făcut rare de tot. Mântuiește-mă, Dumnezeule, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. (…) Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în inimă rele au grăit (Psalm 11; 1-2).

Cuviosul avva Dorothei lămurește excelent cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume! (Gal. 6; 14). Pentru călugări este important să cunoască această explicație. Iat-o: „Apostolul spune: lumea s-a răstignit mie și eu lumii. Care e diferența dintre acestea? Cum lumea se răstignește omului și omul lumii? Când omul se dezice de lume și se face călugăr, lasă părinții, moșiile, bunurile adunate, negoțul, posibilitatea de a da altora și de a lua de la ei, atunci lumea se răstignește lui, fiindcă el a lăsat-o. Aceasta este semnificația cuvintelor Apostolului: lumea s-a răstignit mie. Apoi el adaugă: și eu lumii. Cum, totuși, omul se răstignește lumii? Când, eliberându-se de lucrurile exterioare, el se nevoiește împotriva dulcețurilor de tot felul sau chiar împotriva jinduirii lucrurilor, împotriva dorințelor proprii și își omoară patimile,  atunci el însuși se răstignește lumii și e în drept să spună împreună cu Apostolul: lumea e răstignită pentru mine și eu pentru lume.

Părinții noștri, cum am mai spus, răstignind sieși lumea, s-au dedat nevoințelor aspre și s-au răstignit pe sine lumii. Iar noi credem că am răstignit nouă lumea pentru că am lăsat-o și am venit la mănăstire. Noi însă nu vrem să ne răstignim lumii, căci ne plac desfătările ei, avem patimile ei, împărtășim slava ei. Avem atracție pentru cele lumești (mâncare, îmbrăcăminte). Dacă avem vreun instrument bun de lucru ne atașăm și de acesta și îi permitem unui oarecare instrument de nimic să producă în noi o pasiune lumească, după cum spunea avva Zosima. Noi credem că, ieșind din lume și venind la mănăstire, am lăsat tot ce este lumesc: dar și aici, pentru lucruri de nimic ne dedăm patimilor lumești.

Aceasta se întâmplă din cauza neînțelegerii de către noi că, lăsând lucruri mari și mult prea prețioase, noi, prin intermediul unor nimicuri, ne satisfacem patimile. Fiecare dintre noi a lăsat ceea ce a avut: cel care a avut multe a lăsat multe, iar cel care a avut câte ceva și acela a lăsat ceea ce a avut, fiecare după putință. Și noi, venind în mănăstire, cum am mai spus, cu lucruri neînsemnate și de nimic alimentăm pasiunea noastră. Cu toate acestea, noi nu trebuie să procedăm astfel, ci, așa cum ne-am dezis de lume și de lucrurile ei, trebuie să ne dezicem și de însuși atașamentul pentru lucruri (Predica întâi).

Având în vedere această explicație, este clară cauza pe al cărei temei Sfântul Isaac Sirul, care își adresa îndrumările călugărilor cu o viață îmbunătățită, adică pentru cei care au dat legământul tăcerii, cei zăvorâți sau pustnici, definește lumea astfel: lumea este numele comun al tuturor patimilor. Dacă omul nu va afla mai întâi ce-i aceea lumea, atunci el nu va ajunge să afle și cu câte mădulare s-a îndepărtat de lume și cu câte e legat de ea. Există mulți dintre cei care, lepădându-se de lume cu două sau trei mădulare și renunțând la comunicare prin ele, au devenit înfumurați, închipuindu-și că sunt străini lumii prin viața lor. Aceasta s-a întâmplat cu ei pentru că nu au înțeles și nu au avut înțelepciunea de a vedea că au murit pentru lume doar cu două mădulare, iar celelalte membre ale lor trăiesc în interiorul  filosofării trupești, care aparține lumii.

De altfel, ei nici n-au reușit să-și sesizeze patimile lor: nesimțindu-le, nu se puteau îngriji de vindecare. Conform cercetării rațiunii (duhovnicești), pentru crearea unui nume comun, care ar cuprinde fiecare patimă, se folosește cuvântul lume. Atunci când dorim să le atribuim patimilor un nume comun, le numim lume; iar atunci când intenționăm să le deosebim cu nume particulare, atunci le numim patimi. Fiecare patimă este o acțiune particulară legată de dedesubturile lumii. Acolo unde patimile își încetează acțiunea, dedesubturile lumii rămân fără de activitate. Există următoarele patimi: setea de bogăție, tendința spre acumularea mai multor lucruri; plăcerea trupească, care naște patima curviei; jinduirea onorurilor, care duc la zavistie; dorința de a conduce; înfumurarea cu splendoarea puterii; împopoțonarea cu haine scumpe și înconjurarea cu lucruri netrebuincioase; slava lumească, care este cauza ținerii de minte a răului; teama trupească.

Acolo unde aceste patimi își încetează activitatea, lumea
moare. Și, în măsura în care unele dintre aceste părți sunt abandonate, ascetul se află în afara lumii, care se nimicește în aceeași măsură, fiind lipsită de părțile sale componente. Cineva a spus despre sfinți că ei, trăind, erau morți, căci, trăind în trup, nu trăiau pentru acesta. Și tu, privește în sine pentru care dintre patimile enumerate mai sus ești viu? Atunci vei afla cât ești de viu pentru lume și cât ai murit pentru ea. Atunci când vei înțelege ce-i aceea lume, vei înțelege, din indicațiile particulare de mai sus, cu ce te-ai legat de lume și prin ce te-ai lepădat de ea. Într-un cuvânt, lumea este viețuire trupească și cugetare trupească (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul al 2-lea).

Lumea este o desfrânată care atrage spre iubirea sa pe cei ce-și îndreaptă spre ea privirile, poftindu-i frumusețea. Cel care, într-o oarecare măsură, e captivat de dragostea pentru lume și e fermecat de ea nu va putea scăpa din mâinile ei până când lumea nu-l va lipsi de viață (de viața cea veșnică). Atunci când lumea va dezgoli omul întru totul și îl va scoate din casă în ziua morții lui, el va înțelege că lumea e lingușitoare și mincinoasă. Cel ce dorește să iasă din întunericul lumii, atâta timp cât se află în interiorul ei, nu poate vedea firele cu care este legat. Lumea ține în cătușele sale nu numai ucenicii săi, odraslele sale și prizonierii săi, dar iată că și pe cei smeriți, care s-au ridicat deasupra ei, a început, prin diferite metode, să-i atragă în mrejele sale, să-i arunce la pământ și să-i calce în picioare (Cuvântul 21).

Bazându-ne pe noțiunea de lume oferită de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți, venim la frații noștri călugări cu un sfat și cu o rugăminte: să ne înspăimântăm de slujirea lumii! Această slujire poate fi înfăptuită chiar și de cei mai mari nevoitori care nu se cercetează cu strictețe; această slujire poate fi înfăptuită prin intermediul unui atașament neînsemnat față de niște lucruri de nimic. Să luăm toate măsurile de precauție pentru a ne păzi de dragostea de lume! Să nu ne pară puțin dăunătoare nicio pasiune, oricât de neînsemnată! Să nu ne pară lipsită de importanță orice abatere, oricât de mică, de la poruncile evanghelice. (Astfel trăiau drepții în lume. Să ne amintim de Sfântul Iov mult pătimitorul. Proorocul David spune în psalmi: „bogăția de ar curge râu, să nu-ți lipești inima”.)

Nu vom da uitării groaznica sentință cu care Sfântul Apostol Iacob a tunat: Preadesfrânaților! Nu știți, oare, că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu (Iac. 4; 4).

Orice patimă, în sens duhovnicesc, este o desfrânare pentru călugărul care trebuie să-și îndrepte spre Dumnezeu toată dragostea sa, precum a vestit Psalmistul: Iubiți pe Domnul toți cuvioșii Lui (Psalm 30; 25). Îmbărbătați-vă și să se întărească inima voastră, toți cei ce nădăjduiți spre Domnul! Slujind lumii, nu poți sluji lui Dumnezeu. Această slujire nu există, cu toate că ea se poate arăta privirii bolnave a robilor lumii ca ceva existent. Ea nu există! Iar ceea ce se prezintă drept slujire a lui Dumnezeu nu este altceva decât fățărnicie, prefăcătorie, înșelare de sine și a altora. Prietenul lumii se preface neapărat, poate și fără a-și da seama, într-un dușman înrăit al lui Dumnezeu și al mântuirii sale. Dragostea față de lume se strecoară în suflet ca un hoț, care se folosește de întunericul nopții, prin nepăsare și neatenție față de propriul suflet. Dragostea de lume e în stare să comită cele mai mari fărădelegi, cele mai mari nelegiuiri. 

Un exemplu groaznic vedem la clerul iudaic, contemporan
vieții pământești a Domnului Iisus Hristos. El (clerul iudaic) s-a dedat dragostei de lume: s-a contaminat de predispoziția pentru onoruri, slavă, pentru laudele omenești; s-a împătimit de iubirea de arginți și de plăceri; a căzut în senzualitate și desfrâu; s-a dedat jafului și diferitelor nedreptăți, iar pentru a-și păstra situația privilegiată în popor, și-a pus masca îndeplinirii cu cea mai mare strictețe a voii lui Dumnezeu, a celei mai minuțioase respectări a ritualurilor și a tradițiilor. Care a fost consecința iubirii de lume? Îndepărtarea hotărâtă de Dumnezeu, care a trecut într-o ură oarbă și crâncenă față de Dumnezeu. Clerul iudaic s-a contrapus cu îndârjire Fiului lui Dumnezeu, atunci când El S-a arătat lumii; s-a contrapus, având conștiința deplină a Dumnezeirii Lui, conform mărturisirii lui Nicodim, care era unul dintre membrii Sinedriului (cf. Ioan 3; 2).

Clerul iudaic a hotărât să-L ucidă pe Dumnezeu și a săvârșit aceasta având buna știință că acționează împotriva lui Mesia și, în întunecimea minții lor, exprimând aceasta în batjocurile cu care încolțeau Jertfa pe altarul Ei — Crucea. Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască — spuneau arhiereii, cărturarii, bătrânii și fariseii (Matei 27; 42), fără a-și da seama că aceste condamnări se referă mai mult la ei înșiși: ei recunosc că L-au dat răstignirii și Îl batjocoresc pe Cel care în chip minunat, prin puterea și voia lui Dumnezeu, i-a salvat pe alții.

De îndată ce au auzit vestea despre Nașterea Fiului lui Dumnezeu, clerul iudaic a prins ură pe El și a luat măsuri pentru a se debarasa de El. Aceasta se vede clar din Evanghelie. Atunci când magii au adus în Ierusalim vestea despre nașterea împăratului iudeilor Hristos, s-a tulburat împăratul Irod, iar împreună cu el s-a tulburat toată capitala iudaică. Sfântul Teofilact al Bulgariei observă că e firesc ca împăratul în funcțiune al iudeilor să se tulbure la vestea despre nașterea noului împărat iudaic, care, prin urmare, trebuia să-i ia tronul și să-l lipsească de putere pe el sau pe urmașii lui. Dar de ce, la vestea despre nașterea lui Mesia, i-ar fi trebuit să se tulbure Ierusalimului, care pe parcursul a multe secole îl aștepta pe Mesia cel făgăduit, pe izbăvitorul său, slava sa; Ierusalimului, a cărui întreagă religie se întemeia pe credința în viitorul Mesia și pe pregătirile pentru primirea Lui?

Ierusalimul s-a tulburat pentru că moralitatea lui era decăzută. Capitala a înțeles, cu intuiția ei fină, că Împăratul nou, Împăratul adevărului, va cere respingerea amoralității, va cere virtuți adevărate, nelăsându-se măgulit și satisfăcut de virtuțile prefăcute, de fățărnicie. Din cauza dragostei de lume, pentru ierusalimiteni monstrul Irod era mai acceptabil, mai plăcut decât Împăratul-Dumnezeu. Ghicind cu siguranță atitudinea sufletească a tiranului, fățarnicului și prefăcutului Irod, membrii Sinedriului, care erau asemeni lui, la prima întrebare despre locul nașterii lui Mesia, hotărât, fără a ezita și a se gândi, îi arată, cu exactitate, lui Irod, locul nașterii lui Mesia, îl predau pe Mesia în mâinile ucigașului. Hristos Se naște în Betleemul iudaic, spun ei; și, pentru ei; și pentru a intensifica răspunsul, adaugă: așa a fost scris de prooroc — și spun proorocirea de o uimitore claritate (cf. Matei 2; 5).

O atitudine contrară i-ar fi impus să dea un răspuns evaziv, să ascundă locul. Evanghelia atribuie toate fărădelegile săvârșite de oameni, începând cu uciderea lui Abel de către Cain, iubitorilor de lume. Iubitorii lumii, în timpul vieții pământești a Fiului lui Dumnezeu, au culminat toate răutățile lor prin respingerea lui Hristos și prin uciderea lui Dumnezeu (cf Matei 23; 32), iar în vremurile de pe urmă vor încheia prin aceea că îl vor primi pe antihrist și îi vor oferi cinstiri dumnezeiești (cf. Ioan 5; 42). Este groaznică iubirea de lume! Ea pătrunde în om treptat și pe neobservate, și, intrând în el, devine stăpânul lui absolut și plin de cruzime. Treptat s-au pregătit oamenii și au agonisit dispoziția capabilă de omor Dumnezeiesc; treptat se pregătesc ei și agonisesc dispoziția și caracterul pentru primirea lui antihrist (cf. II Tes. 2; 7).

Excelent a descris deșertăciunea duhului lumii și consecințele dăunătoare ale lui Sfântul Mucenic Sebastian în discuția cu mucenicii care, din dragoste față de rude și familie, au șovăit în clipa jertfirii lor. Sfântul Sebastian le spunea: „O, bravi oșteni ai lui Hristos! Iată: prin mărimea voastră de suflet deja v-ați apropiat de biruință, iar acum vreți să nimiciți cununa veșnică de dragul mângâierii apropiaților voștri! Acum ar fi bine să deprindeți curajul oștenilor lui Hristos de a se apăra nu cu arma, ci cu credința. Nu lăsați steagul biruinței de dragul lacrimilor femeiești și nu slăbiți grumazul dușmanului (diavolului) de sub picioarele voastre, ca el, venindu-și în fire, să nu reînceapă lupta.

Dacă primul atac al lui asupra voastră a fost feroce, al doilea va fi și mai puternic. El este înfuriat și iritat (din cauza primei înfrângeri). Înălțați din patimile pământești slăvitul steag al jertfei voastre și nu vă lipsiți de el din cauza bocetelor deșarte ale copiilor. Cei pe care îi vedeți plângând s-ar fi bucurat astăzi dacă ar fi știut ceea ce știți voi. Însă ei cred că există doar viața din această lume și că, odată cu sfârșitul acesteia, prin moartea trupului, nu există viață pentru suflet. Dacă ar ști că există și altă viață, fără moarte și fără durere, în care domnește bucuria fără margini, atunci ei cu adevărat ar vrea să treacă în ea împreună cu voi și, nepunând niciun preț pe viața vremelnică, și-ar dori-o pe cea veșnică.

Această viață pământească este repede trecătoare și într-atât de schimbătoare și infidelă, încât niciodată nu și-a putut păstra pe  niciunul dintre admiratorii săi. Pe toți, de la începutul lumii, care și-au pus în ea speranța, i-a nimicit; pe toți cei care au dorit-o i-a ademenit; de toți cei care se mândreau cu ea și-a bătut joc; pe toți i-a mințit; pe nimeni nu a lăsat neînșelat în speranța lui și nerușinat în aspirațiile lui, arătându-se întru totul falsă. O, dacă ea numai ar minți și nu ar duce în rătăcire!

Cel mai trist e că ea își îndeamnă admiratorii spre toate nelegiuirile. Ea îi îndulcește nesățiosului mâncarea peste măsură și beția, îl atrage pe pofticios spre curvie și felurite pângăriri. Ea îl învață pe hoț să fure, pe cel mânios, să se înfurie, pe mincinos, să înșele. Ea seamănă despărțirea soțului de soție, dușmănie între prieteni, sfadă între cei cuminți, nedreptăți între cei drepți, ispite între frați. Ea lipsește judecătorii de judecată, pe cei neprihăniți, de curăție, pe cei înțelepți, de rațiune, pe cei cu o moralitate exemplară, de virtutea lor. Să amintim și crimele îngrozitoare spre care ea își cheamă admiratorii săi. Dacă fratele și-a omorât fratele, fiul, tatăl, prietenul pe prieten, cine i-a împins și din îndemnul cui s-au săvârșit aceste fărădelegi? Care au fost speranțele și năzuințele?

Oare nu pentru această viață reală, pe care oamenii o iubesc prea mult, urându-se unul pe altul, fiecare căutându-și un trai cât mai bun și mai plăcut? De ce tâlharul înjunghie călătorul, bogatul asuprește săracul, cel mândru îl jignește pe cel smerit și orice om supus răului îl prigonește pe cel nevinovat? Într-adevăr, tot acest rău îl săvârșesc slujitorii acestei vieți și doritorii de a se afla și a se desfăta în miezul ei.

Ea, sfătuindu-i tot ce-i rău pe supușii săi, îi predă fiicei sale, născute de ea — morții veșnice, în care au căzut primii oameni, care, fiind zidiți pentru viața veșnică, au lunecat spre dragostea vieții trecătoare, s-au robit lăcomiei pântecelui, desfătărilor și plăcerii ochilor, iar de acolo s-au surpat în iad, neluând cu sine nimic din bunurile pământești. „Această viață vremelnică, — continua Sfântul Sebastian, adresându-se rudelor mucenicilor, — vă ademenește pe voi să îi întoarceți, cu sfaturile voastre neadevărate,  pe prietenii voștri, care se îndreaptă spre viața veșnică. Ea vă învață pe voi, o, cinstiți părinți, să distrageți cu bocetele voastre nebune pe fiii voștri de la călătoria spre oștile cerești, spre cinstea nepieritoare și spre prietenia cu Împăratul cel veșnic.

Ea vă convinge pe voi, o, caste femei ale sfinților, ca voi, cu mângâierile voastre, să schimbați cugetele mucenicilor, să-i abateți de la buna lor intenție, să le aduceți cu sfaturile voastre moarte în loc de viață, în locul libertății robia. Dacă vor asculta sfaturile voastre, vor mai trăi cu voi puțină vreme, apoi se vor despărți de voi, și se  vor despărți astfel încât întâlnirea cu voi va fi posibilă doar în chinurile veșnice, unde focul arde sufletele necredincioșilor, unde șerpii tartarului mănâncă buzele hulitoare de Dumnezeu, unde aspidele sugrumă pieptul închinătorilor la idoli, unde răsună plânsul plin de amărăciune și suspinuri grele, vaietul neîncetat al celor din chinuri. Permiteți-le lor să ocolească aceste munci și nevoiți-vă și voi să scăpați de ele! Lăsați-i pe ei din nou să se  îndrepte spre cununa pregătită pentru dânșii. Nu vă temeți: ei nu se vor despărți de voi, ei se duc să vă gătească vouă în ceruri lăcașuri luminoase, în care voi, împreună cu fiii voștri, vă veți desfăta de bucuria veșnică.

Dacă aici pe voi vă mângâie frumoasele case din piatră, atunci cu atât mai mult o să vă bucure frumusețea caselor de sus, unde strălucesc mesele din aur curat, unde palatele strălucesc de mărire, fiind zidite din pietre frumoase și împodobite cu pietre scumpe, unde înfloresc livezile cu flori veșnic înfloritoare și nepieritoare, unde bogatele câmpii sunt adăpate de șuvoaie dulci și năvalnice, unde aerul întotdeauna este bineplăcut, vânturile — dătătoare de viață, care înmiresmează simțirile cu miresme negrăite, unde ziua nu apune, lumina nu trece, bucuria nu încetează.

Acolo nu este nici suspin, nici plângere, nici durere, nici oarecare necuviință care ar întrista privirile; acolo nu se simte niciun miros neplăcut, nu se aude niciun glas trist, plângător și înspăimântător; privirilor se arată tot ce este frumos, mirosului arome plăcute, urechii — doar veselie. Acolo neîncetat cântă cetele Îngerilor și Arhanghelilor, slăvind armonios pe Împăratul cel nemuritor. De ce o astfel de viață este disprețuită, iar cea vremelnică e iubită? Oare pentru bogăție? Dar bogăția trece  repede. Iar cel care vrea s-o aibă veșnic să asculte ce spune bogăția. Voi într-atât de mult mă iubiți, zice ea, încât doriți să nu mă despart de voi nicicând. După moartea voastră nu pot să vă urmez, însă în viața voastră pot să vă premerg vouă. Trimiteți-mă înaintea voastră, aveți drept exemplu cămătarul lacom și plugarul harnic. Unul dă aur aproapelui pentru a primi banii îndoit; celălalt seamănă în pământ diferite semințe ca să le strângă însutit. Datornicul întoarce cămătarului aurul în valoare dublă, iar pământul îi întoarce plugarului semințele înmulțite însutit. Dacă veți încredința bogăția voastră lui Dumnezeu, oare El nu vă va răsplăti vouă înmulțind-o nenumărat?

Trimiteți-vă acolo, înaintea voastră, bogăția și nevoiți-vă și voi cât mai repede să veniți într-acolo. La ce folosește viața aceasta trecătoare? Dacă cineva ar trăi chiar și o sută de ani, când sosește ultima zi din viață, oare nu se întâmplă atunci că toți anii care s-au dus și toate desfătările parcă nici nu au fost? Rămân doar urme neînsemnate, amintiri asemănătoare cu ale unui călător care ne-a vizitat pe parcursul unei zile. O, cu adevărat, cel ce nu iubește minunata viață veșnică e nebun și este absolut străin de cunoașterea adevăratelor bunuri! O, cu adevărat este lipsit de minte cel care se terne să piardă această viață grabnic pieritoare pentru primirea altei vieți, nesfârșite, în care desfătările, bogăția, bucuriile încep și niciodată nu se termină, fiind nepieritoare în veci.

Cine nu vrea să fie iubitor al acestei vieți nemuritoare, acela în zadar își pierde și viața vremelnică, surpându-se în veșnica moarte; se află legat în iad, unde-i focul nestins, plângerea neîncetată, muncile fără de sfârșit, unde se află duhurile răutății, ale căror ochi aruncă săgeți de foc, ale căror dinți sunt asemeni celor de elefant; cozile lor mușcă precum cozile de scorpie, glasurile lor se aseamănă cu urletul leilor. E de ajuns să le vezi pentru a avea spaimă de nespus, boală cumplită și moarte plină de amărăciune. O, de ar fi cu putință să mori între aceste chinuri și grozăvii! Însă cel mai înfricoșător este că acolo oamenii nu încetează a trăi, pentru a muri neîncetat; nu se nimicesc până la sfârșit, pentru a se chinui fără capăt; se află întregi pentru a fi veșnic mâncați de șerpii sugrumători; membrele  încolțite se înnoiesc pentru a servi drept hrană șerpilor veninoși și  viermelui neadormit. Dreapta întrebuințare a vieții pământești constă în pregătirea pe parcursul ei pentru viața veșnică.

Fraților! Să săvârșim scurta noastră călătorie pământească  ocupându-ne întâi de toate de mântuirea sufletului, luând din lume doar ceea ce este necesar. Evlavia este mare câștig, zice  Apostolul, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot așa cum nu putem să scoatem ceva din ea. Ci, având hrană și îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulați. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită și în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și pierzare (I Tim. 6; 6-9). Către aceeași degradare morală la care îl aduce pe om iubirea de bani, îl aduce și iubirea de slavă și de desfătări: din aceste trei patimi principale se formează iubirea de lume.

Sfântul Sfințit Ierarh Ignatie Briancianinov; din cartea: Stareții despre vremurile din urmă

Distribuie