Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Sfânta Liturghie salvează de la moarte pe tânărul Teofil

Distribuie

Spre sfârșitul secolului IV, în timpul domniei lui Teodosie cel Mare, viețuia la Constantinopol un creștin evlavios și plin de virtuți, pe nume Iulian. În tinerețe, fusese putred de bogat, dar acum la bătrânețe ajunsese sărac lipit pământului și cugeta neîncetat la sărăcia aceasta a lui și la cum ar fi putut să scape de ea, dar nu i se arăta încă nici o ieșire.

Între timp, ajunsese la așa o mare strâmtorare, încât nu-și mai putea agonisi nici măcar cele trebuincioase traiului de zi cu zi. După o bucată de vreme, îi veni o idee; o idee așa ciudată și neașteptată, încât îl speria, însă nu reușea să și-o scoată din minte. Ideea aceasta era legată de singurul lui copil, Teofil.

Într-o zi, îl chemă la sine și-i vorbi așa:

— Fiule, de multă vreme mă chinui cu un gând, dar acum m-am hotărât să ți-l spun și ție. După cum vezi, sunt sărac și neputincios, nu mai am cum să-mi câștig cele trebuincioase traiului. Cele ce-ți voi spune acum îți vor părea cumplite și de neînțeles, dar să nu te grăbești în a judeca… Ascultă, vreau să faci ceva pentru mine, ca să mă ajuți să scap de sărăcie. Dacă te nvoiești să-mi împlinești rugămintea, mă vei salva pe mine, tatăl tău, acum la bătrânețe, dar vei afla și tu izbăvire de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.

Teofil îi răspunse:

— Tată, poruncește, sunt gata să fac orice-mi vei cere!

Atunci omul începu de departe, de la întâmplările Vechiului Testament, cu Patriarhul Avraam:

— Știi și tu, fiule, cum erau fericitul Avraam și soția lui, Sara, chinuiți de mare supărare fiindcă ajunseseră Ia bătrânețe fără să aibă copii. Iar Dumnezeu a făcut o minune cu ei și le-a dăruit un fiu binecuvântat – pe Isaac. Mai apoi, însă, lucrurile au luat o întorsătură dureroasă: Avraam, făcând ascultare de Dumnezeu, a pornit într-o dimineață spre un munte cu fiul său, ca să-l aducă drept jertfa Domnului. Isaac, fără a spune o vorbă, și-a urmat tatăl, cărând pe umeri lemnele pentru jertfă.

Mergea spre jertfă tăcut și fără a se împotrivi. Până la urmă, smerenia și ascultarea lui l-au izbăvit: nu numai că nu a fost omorât, dar și toată binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat de-atunci asupra lui. Pilda lui Isaac să o ai mereu vie în inima ta. Împlinește și tu porunca ce-ți voi da, cum a făcut și Isaac, și trag nădejde la Domnul că nu-ți va părea rău.

Teofil răspunse atunci speriat:

— Tată, doar nu vrei să mă dai morții, ca pe Isaac!?

— Vai de mine, fiule, nicidecum! Altceva cer eu de la tine: vreau să te vând ca sclav și așa să scap de necazul sărăciei, ca să nu mai fiu nevoit să cerșesc în dreapta și-n stânga. De vei primi să faci aceasta, Dumnezeu îți va arăta milă pentru bunătatea ta și-ți va dărui avuție și-n lumea de-aici, și-n cealaltă, și te va odihni în sânul lui Avraam. Îți mai dau o poruncă, pe care te rog să o împlinești până în clipa morții tale: ori de câte ori te va trimite stăpânul tău cu vreo treabă, dacă e timpul Sfintei Liturghii, atunci să te duci mai întâi la biserică și să rămâi acolo până la binecuvântarea de sfârșit, și de-abia după aceea să mergi la treburile tale. Și să ai mare evlavie la Maica Domnului. De vei face toate câte ți le-am zis, Domnul te va izbăvi din grele furtuni.

Acestea le spuse Iulian fiului său, Teofil. Grele îi părură feciorului vorbele tatălui său, dar Dumnezeu îl întări mult în clipele acelea.

— Tată, fie precum voiești! Primesc să fac ce-mi spui!

În ziua următoare, cu jale-n suflet, Iulian își vându singurul său fiu ca sclav unui nobil de vază, demnitar al palatului împărătesc, pe nume Constantin.

Petrecând ceva vreme în casa nobilului, Teofil se făcu mult iubit și cinstit de către acesta, fiindcă era împodobit nu numai cu frumusețe trupească, ci și cu toate virtuțile duhovnicești: ascultare, cumpătare, smerenie, blândețe, și mai era și cultivat, știutor de multă carte. Oriunde se ducea nobilul Constantin, voia să-l aibă și pe Teofil alături. De ședea la masă, Teofil stătea lângă el, mereu gata să-l asculte și să-i împlinească poruncile, slujindu-i cu mare sârguință. Toate mergeau strună și se aflau pe făgașul cel bun.

Într-o zi însă îi apăru lui Teofil o ispită neașteptată.

În casa nobilului erau mulți robi și, când el lipsea, plecat fiind cu treburi la palat, acasă rămânea numai soția singură cu robii. Aceasta era destul de libertină în viața ei și nu prea era cu băgare de teamă. La un moment dat, unul din robi îi căzu cu tronc și nu-i lipsi mult până să-i fie infidelă soțului ei, fiindcă răul pusese deja stăpânire pe dânsa.

Și într-o zi, cum spuneam, Constantin porni ca de obicei cu treburi la palat, luându-l cu sine și pe robul său drag, Teofil. Când să ajungă la palat, Constantin își dădu seama că-și uitase acasă geanta în care avea câteva documente și ordine împărătești.

— Teofile, du-te repede înapoi acasă, că mi-am uitat geanta în cameră! Fugi și adu-o cât de repede poți!

Plin de râvnă ca întotdeauna, Teofil alergă spre casă într-un suflet. Când ajunse, fiind foarte grăbit, intră în camera nobilului val-vârtej, fără să mai bată la ușă, apucă servieta și plecă într-o fugă înapoi. În clipa aceea, soția lui Constantin era în pat cu un rob, comițând adulter. În graba sa mare, Teofil nu-i văzuse, însă cei doi nu-și dădură seama de aceasta și, tulburați la culme de apariția lui neașteptată, se gândiră să-l scoată pe el vinovat. Așa că, de îndată ce se întoarse Constantin de la palat, soția îi și apăru înainte, zicându-i cu prefăcută indignare:

— Dar bine, pentru ce l-ai cumpărat pe robul acela, Teofil? Ca să dea buzna, mizerabilul, în patul meu și să mă necinstească? De-abia am putut să-l chem în ajutor pe robul cutare ca să mă scape de nerușinatul ăla! Ascultă ce-ți spun aicea: îți jur pe sufletul meu că dacă nu văd mâine capul lui Teofil tăiat, nu mai rămân nici o clipă în casa ta, îmi iau zestrea toată și-am plecat!

Teatrul pe care-l juca era ceva de neîntrecut, iar Constantin fu pe deplin convins de adevărul spuselor ei. Se înfurie grozav pe Teofil și-i promise femeii că va face întocmai cum i-a cerut.

În ziua următoare, îl întâlni la palat pe guvernator și-i povesti cele întâmplate.

— Mâine dimineață o să ți-l trimit să-i tai capul. Să i-l pui într-un sac și să mi-l dai!

Guvernatorul se învoi, cerându-i în schimb să mărturisească fapta cea rea a robului în fata a trei martori, după cum cerea legea. Constantin făcu întocmai și, în fața a trei martori, zise convins:

— Am cumpărat un rob tânăr și acesta, mizerabilul, a obligat-o pe soția mea să se culce cu el!

După ce iscăli și pe hârtie declarația, căzură toți de acord asupra pedepsei cu tăierea capului. În zorii zilei ce avea să vină, rămăsese ca Teofil să meargă la guvernator din partea nobilului Constantin și să-i spună: “Vin din partea stăpânului meu, Constantin. Îți transmit salutările lui și aștept să-i duc răspunsul tău”.

În noaptea aceea, soția adulterină și robul, amantul ei, se bucurară mult, plini de răutate, fiindcă peste numai câteva ore aveau să scape pentru totdeauna de omul pe care-l urau. Femeia nu mai putea de mulțumire că planul ei mergea strună. Atât soțul ei, cât și guvernatorul fuseseră convinși că Teofil era un individ josnic și trebuia pedepsit exemplar, ca să prindă frică și alți robi care s-ar fi putut gândi la a necinsti soția nobilului.

Se făcu, într-un sfârșit, ziuă. Nobilul îl chemă pe Teofil (care nu știa nimic) la el și-i zise:

— Mergi la guvernator, cum am stabilit, și zi-i că-l salut și că aștept  răspunsul lui.

Între timp, guvernatorul poruncise deja călăilor ca atunci când vor vedea venind un rob din partea lui Constantin, să-i taie pe loc capul.

Teofil, total neștiutor, porni liniștit spre guvernator. Mergând pe drum, dădu de o biserică închinată Maicii  Domnului și-și aminti cum tatăl său îl sfătuise să o cinstească mult, mereu. Băgă de seamă că era timpul Sfintei Liturghii și intră în biserică. Se citea Apostolul, iar Teofil își aminti sfatul părintelui său: «Când te va trimite stăpânul cu vreo treabă și va fi atunci timpul Sfintei Liturghii, tu să mergi mai întâi la biserică și să rămâi acolo până la binecuvântarea de sfârșit și de-abia după aceea să-ți continui drumul la treaba ta». Așa că rămase în biserică. Sfânta Liturghie se desfășura încet, dar Teofil păstra în minte cuvintele «Să nu pleci înainte de sfârșit!». Deci avea să stea acolo până la final.

Între timp, acasă la nobilul Constantin, soția adulterină și robul începură a se neliniști: «Ce-i cu întârzierea asta?». Nerăbdător, robul trădător îi ceru stăpânului să meargă el însuși la guvernator și să ia în primire capul lui Teofil. Stăpânul încuviință, iar robul o porni în fugă. Alerga plin de răutăcioasă bucurie, ca și cum urma să pună mâna pe o comoară de mare preț.

În vremea aceasta, în biserica în care se afla Teofil, lucrurile înaintau foarte încet. Preoții și cântăreții rosteau foarte rar cuvintele și cântările, iar Sfânta Liturghie întârzia să se termine. Căci așa rânduise Domnul, Care vedea mârșăviile ce se ticluiau pe seama nevinovatului Teofil.

Cu pași repezi, robul cel rău ajunse într-un sfârșit la guvernator și-l salută din partea stăpânului. În apropiere, ședea tupilat călăul, cu sabia pregătită și ascuțită. Fără să stea pe gânduri, îl înșfăcă pe robul cel rău și-ntr-atât îi și tăie capul. Totul se petrecu atât de repede, încât acesta nici nu apucă să facă vreo mișcare. Călăul spălă capul într-un lighean și, după ce-l uscă, îl înfășură cu o cârpă și-l azvârli într-un sac, pe care-l legă bine. În clipa aceea, sosi și Teofil, și-l salută pe guvernator. Acesta înțelese că-l trimisese nobilul pentru a lua în primire capul tăiat și-i spuse:

— Să duci sacul acesta stăpânului tău, și i-l înmână.

Calm și liniștit, robul cel bun se  întorcea acasă la stăpânul său, cu sacul în mâini, fără să aibă câtuși de puțin habar ce era într-însul și fără să bănuiască măcar oribila poveste. Mergea ușurat și bucuros, ca orice om care a fost la Sfânta Liturghie, îngerii și demonii urmăreau deopotrivă, cu cutremur, înfricoșătoarele fapte, dar oamenii – guvernatorul, Teofil, călăul – nu-și dădeau seama de nimic.

Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, Teofil ajunse cu sacul în mâini la casa nobilului. Stăpânul, soția lui și mulțime de robi îl așteptau. Pe fețele tuturor se citea stupefacția – mai ales pe chipul stăpânei! Toți se așteptaseră să-i vadă capul în sac și, când colo, iată că-l vedeau viu, întreg și nevătămat! Dar oare in sac ce mai era, atunci?

Nobilul îl întrebă:

— De ce ai întârziat atât? Și ce ai în sac?

— Stăpâne, am întârziat fiindcă am fost la Sfânta Liturghie, în biserica Maicii Domnului. Am stat toată slujba și după aceea m-am dus la guvernator. Cum m-a văzut, și-a dat seama pentru ce venisem și mi-a înmânat acest sac, zicând că-i pentru tine. Eu nu știu ce e în el.

Tulburarea tuturor ajunsese la culme. Slujitorii desfăcură sacul și… mare le fu groaza când văzură înăuntru capul celuilalt rob!! Stăpâna rămase atât de zguduită, că-și pierdu graiul și nu mai putu scoate vreun cuvânt câteva  ceasuri bune.

Nobilul nu mai știa ce să creadă. Văzând privirea curată din ochii lui Teofil, își dădu seama că era cu totul nevinovat. Ba, când îl mai auzi și că a fost la Sfânta Liturghie, i se șterse cu totul orice îndoială cu privire la nevinovăția lui. Îi veni în minte atunci bucuria răutăcioasă ce se citea pe chipul celuilalt rob când pornise spre guvernator și, în sfârșit, începu a se dumiri cum stau treburile, mai ales când văzu cât de zguduită rămăsese soția lui în fața capului tăiat. 

Între timp, stăpâna fu cuprinsă de o mare frică. Frică față de Dumnezeu, a Cărui pedeapsă dreaptă o avea în față. Și se temea ca nu cumva pedeapsa să se abată și asupra ei, căci capul tuturor răutăților ea fusese. Atunci, își veni în simțiri și, izbucnind în vaiete pline de jale și de durere, își mărturisi vina. Mărturisi că nu Teofil fusese adulterul, ci robul pe care-l văzuseră toți primindu-și pedeapsa.

— Eu, stăpâne, eu am fost cea care am făcut tot răul! Eu am păcătuit cu robul cel ucis, și asta încă timp de aproape trei ani și jumătate, fără ca tu să prinzi vreodată de veste. Robul cel tânăr este nevinovat. Pe nedrept l-am pârât eu, mizerabila! Și i-am pus la cale moartea lui, dar Dumnezeu, Care iubește dreptatea și urăște minciuna, a întors împotrivă-mi uneltirea cea mârșavă. Rogu-te, stăpâne, iartă-mă! Pentru îndurările Domnului, fie-ți milă de mine și iartă-mă! Făgăduiesc ca de acum înainte să-ți fiu credincioasă și să nu mai păcătuiesc până la sfârșitul zilelor mele!

Vestea despre aceste întâmplări grozave se răspândi cu repeziciune în întreg Constantinopolul, iar creștinii care aflară de ele fură cuprinși de mare teamă, și toți slăveau dreptatea lui Dumnezeu. “Există Dumnezeu!” spuneau, “există și vede! Drept este Domnul și a iubit dreptatea!”.

Din ziua aceea, viața nobilului se schimbă complet. După tot ce i se întâmplase, începuse a se gândi mult la Teofil, așa că într-o zi hotărî să-l ia deoparte și să-i ceară să-i povestească amănunțit toată viața lui, cum își ducea el traiul înainte de a fi vândut ca sclav.

Teofil îi povesti totul – cât de avut fusese tatăl lui în tinerețe și cât de sărac ajunsese la bătrânețe, cum îi propusese să-l vândă ca sclav pentru a scăpa de sărăcie și cum s-a supus el. Îi povesti și sfaturile pe care tatăl lui i le dăduse, mai ales acela privitor la Sfânta Liturghie.

Auzind toate acestea, Constantin fu mișcat până-n străfundurile inimii, înțelese că Teofil era ocrotit, ca de o putere de neînvins, de binecuvântarea și rugăciunea tatălui său. Ascultarea față de acesta și împlinirea tuturor poruncilor lui îi fuseseră scut și acoperământ, iar binecuvântarea luată la Sfânta Liturghie îl pusese sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu. Nobilul se minună de virtuțile robului. Îl înduioșă mult sacrificiul pe care îl făcuse de dragul tatălui său și simți că robul  ajunsese la înalte măsuri duhovnicești. Ținea în casa lui o asemenea comoară neprețuită și nu știuse!

Din clipa aceea, încetă a-l mai socoti rob. Pentru el, Teofil deveni fiul său, iar la sfârșit îl lăsă moștenitor al întregii sale avuții.

Astfel, se împlini profeția lui Iulian:  «Domnul îți va da avuție și în această viață, și în cealaltă!».

S-a vorbit mult timp în Constantinopol despre aceste evenimente nemaipomenite, cuprinse și în Sinaxar, pentru a nu fi date uitării.

În încheiere, le dorim tuturor să-și iubească și să-și cinstească părinții, și să aibă parte de rugăciunile lor pentru orice lucru important din viață. Le mai dorim să iubească Sfânta Liturghie, iar orice lucrare deosebită din viață să o înceapă cu binecuvântarea Bisericii!

Distribuie