Sfânta Muceniță Agnia s-a născut în Roma, din părinți creștini, și a fost crescută de dânșii întru buna credință. Iar în anul al treisprezecelea al vieții sale, prin moartea cea vremelnică a scăpat de aici și viața cea nesfârșită a aflat-o; căci pe singur Dătătorul de viață L-a iubit și de Acela din tinerețe s-a lipit. Tânără era cu anii, dar bătrână cu înțelegerea cea desăvârșită; tânără cu trupul, dar în sufletul ei era înțelepciunea cărunteților; era frumoasă la față, dar mai frumoasă cu credința. Aceasta, cu dragostea dulcelui Iisus, Celui ce S-a născut din curata Fecioară, rănindu-se, fecioria sa a logodit-o Lui și afară de El pe nimeni altul n-a voit să-L aibă sieși logodnic.
Și, fiind de bun neam și prea frumoasă, atât a atras prin frumusețea sa la sine ochii și inima unui tânăr, care era fiul lui Simfronie, eparhul cetății, încât atunci când se întorcea de la școala fecioarelor, văzând-o acela, îndată s-a robit spre dragostea ei; și, degrabă întrebând și aflând casa părinților ei, multe daruri a început a-i trimite ei și multe îi făgăduia, voind să-i fie mireasă și să se unească cu dânsul prin nuntă. Iar Sfânta Agnia toate darurile acelea le lepăda ca pe niște gunoaie, întru nimic socotindu-le, spunând că ea este logodită Mirelui Celui mai bun, de la Care având darurile cele mai înalte și mai scumpe și Aceluia mireasă fiind, nu poate să-l lase pe El și să-și schimbe dragostea și credința ei către Dânsul.
Dar tânărul, din zi în zi cu mai mare dragoste se rănea către dânsa și zicea despre el că este mai cinstit și mai bogat decât alți tineri de bun neam, Și, socotind că fecioara mai mari daruri voiește de Ia dânsul, i-a trimis mai multe și mai scumpe decât cele dintâi, adică pietre și mărgăritare, podoabe și haine de mult preț; și el însuși le-a adus la dânsa, rugând-o și singur, dar și prin cunoscuți, prieteni și vecini, ca pe nimeni în afară de el să nu cinstească, știindu-i neamul cel bun al său, și bogățiile, casele și moștenirile cărora ea poate să fie stăpână, de va voi să se logodească cu el.
Atunci, pe față a început a-i grăi lui sfânta:
— Du-te de la mine, aprinzătorule al văpăii păcatului, pătimașule iubitor al necurăției și mâncarea cea pregătită morții celei veșnice; depărtează-te de la mine, de vreme ce te-a întrecut pe tine alt iubitor al meu, Care fără de asemănare mai mari frumuseți mi-a dăruit și cu inelul credinței Sale m-a logodit, cu Care tu nici cu neamul, nici cu dregătoria nu poți să I te asemeni. Acela a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumusețării duhovnicești, dreapta mea și grumazul meu le-a înveselit cu pietre de mult preț, a pus în urechile mele cercei de mărgăritare fără de preț și m-a încins cu mărgăritare de lumină Strălucitoare. El a pus semn în fața mea, ca astfel pe nici un iubitor să nu-l voiesc decât pe El. M-a îmbrăcat cu haină țesută cu aur și cu nenumărate podoabe m-a înfrumusețat, și, arătându-mi și o comoară fără de preț, a făgăduit să mi-o dea mie, de voi păzi credința către El. Deci, nu pot să caut spre altcineva, ca să nu necinstesc pe iubitul meu cel dintâi, nici nu pot să-L las pe Acela cu care, prin legătura dragostei, tare sunt legată, al Cărui bun neam este mai înalt, puterea mai mare, podoaba mai frumoasă, dragostea mai dulce, tot dorul covârșind, Cel care a pregătit mie cămara, al Cărui glas este dulce. Acum a picurat mie din gura Lui lapte și miere, acum cu brațele Sale cele curate strâns m-a cuprins pe mine, inima Lui cu inima mea acum S-a unit și sângele Lui a înfrumusețat fața mea, Cel a Cărui Maică este o Fecioară nenuntită, iar tatăl Lui n-a cunoscut femeie; Căruia îngerii Îi slujesc, soarele și luna de frumusețea Lui se minunează, Care prin porunca Lui morții înviază, prin atingerea Lui bolnavii se tămăduiesc, ale Cărui bogății niciodată nu se împuținează și vistieriile nu lipsesc. Aceluia Unuia îi păzesc credința și Lui cu toată osârdia mă încredințez; și când Îl am pe Acela tovarăș, fecioară rămân; iubindu-L, sunt fără prihană, și atingându-mă de El, curată rămân.
Auzind acestea nebunul acela tânăr, mai mult s-a cuprins cu nesățioasa dragoste către dânsa și bolind cu inima, din rănirea de dragoste, a căzut în grea boală de jale și de mâhnire; deci, pe pat zăcând și din adâncul inimii cu greu suspinând, s-a arătat prin doctori rana inimii sale. Iar tatăl lui, când a auzit acestea, cercetând pricina bolii, îndată a trimis la fecioară și la părinții ei, dorind să o logodească ca mireasă fiului lor. Iar ea s-a lepădat, ca și întâia oară, zicând:
— Nicidecum nu mă voi lepăda de Cel mai dinainte logodnic al meu.
Dar eparhul cu mânie întreba cu dinadinsul cine este cel ce voiește să se asemene cu fiul său și să-i defăimeze casa. Atunci, cineva din cei ce stăteau de față i-a spus că Agnia este din tinerețe creștină și de vrăjile creștinești atâta este înșelată, încât pe Hristos, pe care creștinii Îl au ca Dumnezeu, Îl socotește că îi este logodnic. Acestea auzindu-le eparhul, s-a bucurat, de vreme ce putea, fiind judecător, ca pe cea nevinovată de pedeapsă să o judece pentru necinstirea zeilor săi și nădăjduia ca, prin puterea sa, să o silească spre însoțirea cu fiul lui.
Drept aceea, îndată trimițându-și slugile, a adus-o înaintea judecății sale păgânești, unde mai întâi cu momiri, apoi cu îngroziri se ispitea și se nevoia să o întoarcă pe ea de la Hristos și de la fecioria cea făgăduită Lui. Însă fecioara lui Hristos nici de momire nu se înșela, nici de îngrozire nu se înfricoșa; ci, fiind îmbărbătată cu mintea, de cel ce o înfricoșa și de cel ce o momea își bătea joc.
Văzând Simfronie eparhul o bărbăție ca aceea a fecioarei, s-a întors spre părinții ei și cu ei a vorbit foarte mult pentru logodire. Dar, de vreme ce erau de bun neam, necutezând ca să le facă lor silire, îi sfătuia ca să îndemne pe fiica lor spre nuntă; dar ei se lepădau, zicând:
— Noi, o, eparhule, nu putem a o îndemna, căci precum din copilăria ei îi știm voia, aceasta niciodată nu o va face, nici de la scopul ei nu se va întoarce.
Atunci eparhul, punând înainte pe fecioara la judecată și multe vorbindu-i despre dragostea trupească și de însoțire, când i-a slăbit tot cuvântul cel amăgitor și momitor, a zis:
— Din două una să-ți alegi: sau să te unești cu nunta fiului meu, sau zeiței Vesta, dacă dorești să-ți păstrezi fecioria, întru veșnică slujbă să te dai; căci niște fecioare ca acestea îi trebuiesc ei.
— Dacă pe fiul tău, deși este răzvrătit de nebuna poftă, dar ca om viu l-am defăimat, om, zic, înțelegere având și care poate vedea, umbla și gusta bunătățile lumii acesteia — eu însă nu pot, pentru Hristos al meu, nici măcar a căuta spre dânsul —, apoi cum aș putea să cinstesc un idol surd, mut, neînsuflețit și nepriceput? Și, ca să nu fac strâmbătate Atotputernicului Dumnezeu, capul meu nu-l voi pleca la piatra cea nesimțită, știind cu încredințare că nu este alt Dumnezeu afară de Acela Care a făcut cerul și pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a întrupat și a treia zi a înviat; Care acum la ceruri împărățește cu împărăție fără de sfârșit. Acestuia eu îi slujesc și mă închin ca unui Dumnezeu adevărat și viu. Iar pe zeița ta cea mincinoasă și pe necurații voștri zei îi blestem.
— Îți cruț tinerețile tale și hulele pe care le-ai zis împotriva zeilor noștri le iert ție, că te văd că nu ai înțelegere desăvârșită; deci, cruță-te pe tine și nu mânia pe zei.
— Pentru ce tinerețile mele ca nedesăvârșite și nepricepute le socotești? Și, ce ți se pare, că-mi trebuie vreo milă de la tine? Deci, să știi că credința se păstrează nu în ani și în vârsta trupului, ci întru înțelegere, căci Dumnezeu Atotputernicul laudă mai mult mintea decât anii și binevoiește în înțelegere mai mult decât în ani. Iar zeii tăi, întru a cărora urgisire nu dorești a fi eu, lasă-i ca singuri să se mânie asupra mea, singuri să-mi grăiască și să-mi poruncească, ca să-i cinstesc și să mă închin lor.
— Una din două să-ți alegi: sau cu alte fecioare, spre lauda casei tale, să jertfești zeiței Vesta, sau să mergi în casa de desfrânare spre veșnica ocară a numelui tău, la femeile cele fără de rușine.
— De-ai fi știut cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grăit unele ca acestea; iar eu văd puterea Dumnezeului meu Iisus Hristos și întru nimic socotesc îngrozirile tale, nădăjduind cu neîndoire că nici zeilor tăi nu voi jertfi și nici fecioria mea cea curată nu se va întina. Pentru că am păzitor al trupului meu pe îngerul lui Dumnezeu și pe Domnul meu Iisus Hristos, Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, pe Care tu nu-L știi încă. Acela îmi este zid nesurpat, străjer neadormit și apărător neîncetat; iar nu ca zeii tăi, care sunt de aramă, din care mai bine se fac căldări pentru trebuințe omenești, sau de pietre, care se aștern pe drum. Iar Dumnezeu nu în piatră locuiește, ci scaunul Lui este cerul; nu în aramă sau în oricare altă materie scumpă, ci întru împărăția cea de sus, unde de toată zidirea este lăudat și închinat. Iar tu, cu cei asemenea ție, de nu te vei întoarce de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, apoi împreună cu zeii tăi, care în foc se varsă și în foc se toarnă, în focul cel veșnic te vei chinui.
Atunci eparhul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit să o dezbrace pe sfânta și s-o ducă goală în casa de desfrânare, crainicul strigând astfel:
— Agnia, rău credincioasa fecioară, care a hulit pe zei, ca o desfrânată se dă în casa de desfrânare.
Și, fiind dezgolită sfânta fecioară spre batjocură, Dumnezeu nelăsând pe aceea care nădăjduia spre El să fie rușinată și batjocorită, îndată a făcut să crească perii capului ei atât de mari, încât tot trupul ei cu totul l-a acoperit, ca și cu o haină prea frumoasă, încât nimeni nu putea să-i vadă goliciunea ei.
Apoi, intrând în casa de desfrânare, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, pe păzitorul cel gata al fecioriei sale, care atât de mult a luminat-o pe ea cu negrăită lumină, încât pentru mărirea slavei aceleia nu puteau să caute la dânsa ochii celor fără de rușine și necurați, pentru că strălucea cămara aceea ca soarele, când strălucește întru puterea sa. Și cu cât încerca cineva cu mai iscoditori ochi să caute la dânsa, cu atât se întunecau ochii lui de chipul cel nevăzut. Iar când a început a se ruga fecioara, a văzut înaintea sa o haină albă, țesută nu de mâini omenești, ci de mâini îngerești, cu care îmbrăcându-se și văzând-o potrivită staturii sale, a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase că, rânduindu-mă în numărul roabelor Tale, această haină mi-ai dăruit mie”.
Atunci casa păcatului era ca o casă de rugăciune și locul petrecerilor diavolești se făcuse sălășluire a slavei lui Dumnezeu; casa de desfrânare cea necurată s-a făcut cămară frumoasă, unde mireasa lui Hristos, cu îngerul ce i se arătase ei, lăuda și cânta pe Dumnezeu. Și veneau mulți răzvrătiți cu mintea și aprinși cu pofta; dar, temându-se de slava aceea ce înconjura pe fecioară și cunoscând dumnezeiasca putere ce apăra fecioria ei, se înțelepțeau și, închinându-se, ieșeau de acolo.
Apoi, însuși tânărul acela, începătorul răului, a venit cu prietenii săi, plin de patima desfrânării, vrând să facă silă sfintei fecioare. Și, văzând că cei care intraseră și ieșiseră mai înainte de dânsul nimic n-au sporit, îi batjocorea, numindu-i neputincioși și mișei. Deci, a intrat singur, cu îndrăzneală, în cămara în care se ruga sfânta și, văzând cereasca strălucire, n-a dat cinste slavei Domnului, ci, fără de rușine, s-a repezit la mireasa lui Hristos; și mai înainte de a se atinge el cu mâna de dânsa, îndată a năvălit asupra lui diavolul și, aruncându-l tare la pământ, l-a sugrumat și l-a lăsat fără de suflet. Iar tinerii cei ce veniseră cu dânsul, văzând că el zăbovește mult acolo, socoteau că el săvârșește lucrul păcatului. Apoi unul din cei mai iubiți prieteni ai lui vrând să-l laude și să-l fericească pentru împlinirea poftei lui, a intrat acolo, dar găsindu-l fără suflet, a început a striga cu mare glas:
— Bărbați romani, ajutor! Iată, fermecătoarea aceasta cu vrăjile sale a omorât pe fiul eparhului.
Și alergând îndată mulțime de popor și văzând ceea ce se făcuse, unii o numeau fermecătoare, alții nevinovată; însă tatăl celui mort, auzind de aceasta, a mers degrabă în popor și văzând pe fiul său zăcând fără de suflet, cu tânguire a zis către dânsa:
— O, fără de omenie și mai rea decât toate femeile, pentru ce ai omorât pe fiul meu? Oare, n-ai putut cu altul oarecare să-ți arăți puterea meșteșugului vrăjilor tale? Vai, mie, ce-ai făcut? Spune-mi, cum l-ai ucis pe el?
— Acela a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, adică cel din început vrăjmaș al neamului omenesc, care are putere asupra desfrânaților și netemătorilor de Dumnezeu și mai ales asupra batjocoririlor de fecioare, acela l-a ucis pe el. Pentru că toți cei care mai înainte de el au intrat sunt vii și sănătoși, de vreme ce au dat cinste Dumnezeului tuturor, Cel ce a trimis pe îngerul Său să mă îmbrace în această haină a milostivirii și să-mi păzească întreaga fecioria mea, cea din scutece făgăduită lui Hristos. Deci, văzând toți luminarea cea îngerească, se închinau și ieșeau fără vătămare, iar fiul tău, fiind fără rușine și vrând să se atingă de mine, îndată l-a dat pe el îngerul cel dumnezeiesc satanei, spre această amară și necinstită moarte, pe care o vezi. Și, iată, nu cu ale mele farmece, precum ție ți se pare, ci cu puterea și cu porunca îngerului lui Dumnezeu este omorât.
— Aceasta se va ști că nu cu farmece ai făcut-o, dacă vei ruga pe îngerul tău să învieze pe fiul meu.
— Deși sunteți nevrednici în necredința voastră de o minune ca aceasta, dar pentru că a venit ceasul ca puterea Domnului meu Iisus Hristos să fie arătată și preamărită, ieșiți toți de aici ca să fac obișnuitele rugăciuni Dumnezeului meu.
Deci, când se ruga cu fața la pământ, plângând, atunci îngerul Domnului arătându-se, a ridicat-o pe ea și a înviat pe tânărul ceI mort. Iar el, ieșind afară, a început a striga cu glas mare:
— Unul este Dumnezeu în cer și pe pământ și pe mare, Dumnezeul creștinesc, iar alți zei nimic nu sunt, fără numai înșelăciune a rătăcirii, aducând și lor și altora pierzanie veșnică.
Acestea auzindu-le și văzându-le mulți din popor, au crezut în acea zi 160 de oameni și, mergând, s-au botezat. Dar acestora, puțin mai pe urmă, necredincioșii le-au tăiat capetele, împreună cu al tânărului celui înviat.
Pentru o minune ca aceasta s-au tulburat slujitorii idolilor și vrăjitorii, apoi, făcând gâlceavă și tulburare mare în popor, strigau către judecător:
— Scoate din mijlocul nostru pe vrăjitoare, ucide pe fermecătoarea aceasta, care nu numai trupul ucide, ci și sufletele și inimile le răzvrătește.
Iar Simfronie, văzând o minune ca aceasta, era întru nepricepere și voia să o elibereze pe sfânta, însă se temea de răscularea asupra lui a slujitorilor idolilor. Și, ca să nu fie izgonit din patrie, a lăsat pe omul său, cel cu numele Aspazie, pentru împăcarea tulburării poporului, iar el singur s-a dus mâhnit, căci n-a putut ca pe sfânta fecioară, după învierea fiului său, s-o libereze.
Iar Aspazie, luând puterea, a poruncit ca în mijlocul cetății să se aprindă un foc și să o arunce în el pe Sfânta Agnia spre ardere. Și, fiind aruncată sfânta, îndată s-a despărțit văpaia în două părți, făcându-i în mijloc loc și răcoare, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea și-i ardea. Iar poporul, văzând pe fecioară nearsă, socotea că aceea nu are putere dumnezeiască, ci vrajă. Și, întărâtându-se gâlceava, cu glasuri de hulă strigau tare. Iar sfânta muceniță, ridicându-și mâinile în sus, se ruga în mijlocul focului: „Slavă Ție, Atotputernice, de toți închinat și slăvite Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care m-ai izbăvit de mâinile oamenilor celor necurați și de spurcăciune ai păzit sufletul și trupul meu curat. Iată și acum cu cereasca rouă a Sfântului Duh se răcorește mie focul acesta, văpăile se despart și toată puterea focului se duce asupra slujitorilor celor care se sârguiesc să mă ardă. Bine Te cuvintez, Dumnezeule, Cel Prealăudat, căci în mijlocul văpăii îmi dai cale spre Tine, fără temere. Aceasta care acum o cred, o și văd. De aceea, ce am nădăjduit, aceea acum am primit-o și dorirea mi-am câștigat. Acum pe Tine Te mărturisesc cu gura și cu inima, pe Tine cu toată dorirea Te-am dorit; iată, la Tine merg, Dumnezeul Cel viu și adevărat, Care cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, și cu Sfântul Duh, locuiești și împărățești în toți vecii. Amin”.
Săvârșindu-și rugăciunea și focul stingându-se, Aspazie, nesuferind tulburarea poporului, a poruncit să înfigă sabia în grumazii sfintei.
Și, astfel, mucenița lui Hristos, Agnia, roșindu-se cu sângele său, s-a dus la nunta Mirelui Celui fără de moarte. Iar părinții ei, luând cu bucurie cinstitul trup al Sfintei Agnia, fiica lor, I-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea ce se numea Nomentana, unde mulți din credincioși se adunau la rugăciune, mai ales noaptea, de frica necredincioșilor, care acolo pe cale pândind, mare răutate făceau.
din cartea: Biruință asupra desfrânării