Sfânta Muceniță Iuliana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era din Nicomidia, copila unor părinți bogați. Părinții au logodit-o cu un senator elin, cu numele Eleusie. Logodnicul voia să se facă nunta, dar sfânta nu a vrut. Era sfânta de 16 ani când a fost logodită de părinții ei cu Eleusie; iar când s-a logodit cu Hristos prin mucenicie era de 18 ani.
Nicomidia se trăgea din această preamărită cetate a Bitiniei, se îndeletnicea foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea când domnea Dioclețian la apus şi Maximian la răsărit, amândoi împărați păgâni. În acea cetate era atunci un om bogat și cinstit, cu numele African, care foarte mult se ținea de păgânătatea elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început a veni în vârstă, a înflori cu frumusețea și a-și arăta înțelepciunea și obiceiurile cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie. Dar a amânat nunta, până la vremea aceea când ar fi mai bine a se face.
În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzând cerul și pământul, marea și focul, căuta pe Cel ce le-a zidit și din zidiri s-a învățat a cunoaște pe Ziditorul, precum grăiește Sfântul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, din făpturi sunt văzute. Deci grăia întru sine fecioara, cea cu bună cunoștință, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sunt dumnezei, ci locașuri drăcești. Ea se nevoia în rugăciuni și în citirea dumnezeieștii Scripturi, învățând legea Domnului, ziua și noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten al păgânilor și vrăjmaș al creștinilor.
Iar mama ei, deși era elină, nu se îngrețoșa de dreapta credință creștinească, însă de amândouă nu ținea seamă, căci nici nu slujea idolilor cu osârdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credință și nici nu ținea seamă ce credință are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui de tatăl său credința cea întru Hristos și a se îndeletnici în rugăciuni și în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Având inima sa plină de dragostea lui Dumnezeu și întărită întru buna credință, se gândea cum ar putea să scape de logodnicul ei și să se dezlege de însoțirea nunții cu păgânul, apoi să-și păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli și să-și ferească trupul neatins de sluga diavolului.
Deci, venind vremea nunții, a trimis Iuliana la Elevsie, logodnicul său, zicând: „Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să știi că nu voi merge după tine, de nu te vei face mai întâi eparh laturii acesteia„. Aceasta a făcut-o sfânta Iuliana, crezând că este cu neputință lui Elevsie a câștiga dregătoria eparhiei și, cu acea pricină, va scăpa de însoțirea lui. Iar Elevsie, robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria eparhiei, pe de o parte prin rugămințile cele cu sârguință, iar pe de alta prin daruri mari și prin mijlocitori foarte puternici.
Cerând la împăratul Maximian ca să-l cinstească cu acea dregătorie, abia după multă vreme și după multă bogăție a dobândit ceea ce dorea, ajutându-i diavolul. Pentru că diavolul, vrând să risipească gândul cel bun al fecioarei a ajutat lui Elevsie, care, făcându-se eparh, îndată a trimis la logodnica sa, zicând: „Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slava, căci, iată, sunt eparh; deci, fii gata de nuntă„. Iuliana, văzând că n-a reușit cu acel meșteșug a scăpa din cursa lui, a descoperit ceea ce de mult tăinuia în inima sa, răspunzându-i: „Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar de nu te vei închina Dumnezeului meu și de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos, Căruia și eu Îi slujesc, apoi caută-ți altă soție, pentru că eu nu voiesc să am bărbat necredincios„. Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea logodnicei sale și s-a mâniat foarte. Deci, chemând pe tatăl ei, African, l-a întrebat: „Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noștri și pe mine mă urăște?” Și i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimișii.
African, auzind acestea și minunându-se de lucrul cel neașteptat, nu cu mai puțină mânie decât eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea mare râvnitor pentru necurații zei. Deci, întorcându-se îndată la casa sa, mai întâi cu blândețe și părintește a început a întreba pe fiica sa: „Spune-mi, fiica mea iubită și lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi de nuntă și te întorci de către eparh?” Ea, nerăbdând a auzi numele lui, a răspuns: „Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos, că de nu va primi Elevsie mai înainte credința mea, nu va fi părtaș nunții mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniți, iar cu duhul despărțiți și a fi vrăjmași unul cu altul?” Tatăl său, umplându-se de nesuferită mânie, a zis: „Oare ai înnebunit, ticăloaso și voiești să fii muncită?” Fecioara a răspuns: „Munci voiesc pentru Hristos„. Tatăl său a zis: „Mă jur pe marii zei, Apolon și Artemida, că fiarelor și câinilor voi da trupul tău spre mâncare„. Iar sfânta Iuliana a răspuns: „Dar pentru ce zăbovești? Să vină câinii, să vină fiarele și mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind pentru Hristos și primind de la El mari răsplătiri„. Apoi iarăși tatăl său, voind s-o vâneze, cu meșteșug a lăsat mânia și, cu dragoste, vorbea către dânsa, rugând-o și sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.
Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea: „Oare și tu ești asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi având și neauzind? Nu ți-am spus acestea mai înainte cu jurământ, că nu voi avea parte cu Elevsie, dacă nu se va îndupleca mai întâi să se închine Hristosului meu?” Tatăl său, auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăși a scos-o și se nevoia cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinți, a întoarce pe sfânta către cinstirea zeilor și către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de bărbăție, iarăși a strigat: „Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliților, nu voi iubi pe păgânul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc, pe Hristos iubesc!„
Atunci tatăl său, mâniindu-se, a apucat-o și a bătut-o fără cruțare, aruncând-o la pământ, trăgând-o de păr și călcând-o cu picioarele, fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătând deloc milostivire părintească și uitând dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuțime și mânie. Deci, a bătut-o până a obosit el, iar fericita fecioară a rămas de-abia vie. După aceasta a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunându-i să facă ce vrea cu dânsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dânsa, o! cât se iuțea, suflând de mânie și scrâșnind cu dinții asupra ei și nu puțină ocară socotea aceea, fiindcă s-a scârbit de dânsul și s-a lepădat de dragostea lui. Apoi se bucura foarte că a căzut în mâinile lui și a dobândit stăpânire asupra ei. Deci îndată a gândit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinstește pe zei, iar cu fapta răzbunându-se pe ea căci nu-l voiește.
Șezând la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mielușeaua lui Hristos. Când s-a adus sfânta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui Elevsie, logodnicul său, cu frumusețea ei strălucea ca o rază de soare și toți, întorcându-și ochii spre dânsa, s-au minunat de bunacuviința chipului ei. Atunci Elevsie, căutând spre dânsa, s-a îmblânzit și mânia lui, în dragoste s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dânsa nici un cuvânt aspru, ci cu pace și cu dragoste vorbea, legat fiind de frumusețea ei feciorească. Deci a zis: „Crede-mă o! preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine, ca să-ți fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să ți se întâmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili, decât numai să voiești nunta„. La acestea mireasa lui Hristos a răspuns: „Nici un cuvânt, nici o muncă, nici însăși moartea nu mă va îndupleca să mă însoțesc cu tine, până nu te vei face creștin și nu vei primi Sfântul Botez„. Zis-a Elevsie: „Și aceasta aș fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aș fi temut de mânia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua și viața„. Sfânta Iuliana a zis: „Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor și vremelnic, care numai peste trup are stăpânire, iar nu și peste suflet, apoi eu, având Împărat fără de moarte, Care stăpânește peste toți împărații și peste toată suflarea și sufletul omenesc, nu mă voi teme? Și cum mă voi uni cu vrăjmașul Lui, prin legătura însoțirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar fi însoțit cu vrăjmașul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai fi mâniat asupra robului tău? Deci nu te înșela, nici nădăjdui, că mă vei îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voiești, apropie-te și tu de Dumnezeul meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă rănește, fiarelor mă dă și oricare munci voiești, pune-le asupra mea, dar eu ție nu mă voi supune. Căci tu îmi ești urât și însoțirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii, iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!„
Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul dragostei, focul mâniei și-i ardea fața ca focul. Căci astfel este dragostea, când este trecută cu vederea și nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace și s-o întindă în patru părți, legând-o cu frânghii de mâini și de picioare și s-o bată cu vine uscate și cu vergi, foarte tare. Și a fost bătută sfânta Iuliana de șase ostași multă vreme, până când au ostenit. Iar ea, deși era cu firea vas neputincios, răbda cu bărbăție. Și, poruncind eparhul ostașilor să înceteze a o mai bate, a zis către ea: „Iată, o! Iuliano, acestea sunt începuturile muncilor tale și încă fără de asemănare mai mari chinuri te așteaptă, de nu vei aduce jertfă marei Artemida„. Iar mucenița, mai cu înlesnire răbda bătăile cele date de ei, decât a auzi pe Elevsie grăindu-i și așteptând încă a o îndupleca către voia sa. Apoi a răspuns: „O! cu adevărat nebun și fără de minte, pentru ce nu mă muncești mai mult, ce aștepți încă? Căci mai gata sunt eu a răbda munci, decât tu a mă munci„.
Atunci, Sfânta Iuliana a fost spânzurată de părul capului şi a stat astfel o parte din zi, încît şi pielea capului şi faţa ei s-au ridicat în sus de la locul lor, iar sprîncenele s-au ridicat mai sus decît fruntea. Iar Elevsie, din dragostea ce o avea către dînsa, avînd încă nădejde, o sfătuia cu cuvinte bune ca să se cruţe. Deci, zicîndu-i multe cuvinte momitoare şi rugătoare, văzînd că nu sporeşte nimic, mai mult s-a mîniat şi a poruncit să-i ardă coastele cu ţepuşe de fier înroşite, apoi să-i ardă subţiorile şi mijlocul şalelor. După aceea, coborînd-o de la locul de muncă, i-au legat mîinile înapoi şi cu un fier ascuţit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie fiind, au aruncat-o în temniţă.
Zăcînd sfânta, aruncată în temniţă pe pămînt, striga către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce eşti nebiruit în putere şi tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea şi mă izbăveşte de durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc şi de la fiare. Tatăl meu şi maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar pe vrăjmaşii lui i-ai înecat, astfel şi pe mine acum mă păzeşte. Iar pe Elevsie, care a ridicat război asupra mea şi împreună cu el şi pe satana, care se sîrguieşte să-mi facă împiedicare, sfărîmă-i, Împărate nebiruit„.
Astfel grăind sfânta Iuliana către Dumnezeu şi încă rugăciunea fiind în gura ei, vrăjmaşul cel nevăzut, prefăcîndu- se în înger luminat, a venit la dînsa şi a zis: „O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele şi mai multe şi cu adevărat nesuferite ţi-a gătit Elevsie, iar tu, cînd vei fi scoasă, jertfeşte îndată, pentru că nu poţi mai mult să rabzi cumplitele munci„. Atunci sfânta l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Iar diavolul i-a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu sînt şi de vreme ce mult se îngrijeşte de tine Dumnezeu, de aceea m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului şi să nu piară trupul tău cel sfărîmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul şi-ţi va ierta aceea pentru neputinţa trupului tău rănit„.
Acestea auzind, muceniţa s-a înspăimîntat şi s-a tulburat, căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i vrăjmaş. Apoi, suspinînd din adîncul inimii şi umplîndu-i-se ochii de lacrimi, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile cereşti şi de Care se cutremură mulţimea dracilor, nu mă trece cu vederea pe mine, care pătimesc pentru Tine, ca nu cumva în loc de dulceaţă, să-mi dea mie amărăciune vrăjmaşul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăieşte acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?„
Aşa a strigat sfânta Iuliana şi îndată a fost auzită. Căci a venit din cer glas, zicînd: „Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sînt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine, prinde-l că ţi-am dat stăpînire şi putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine„. Astfel glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat legăturile şi a căzut lanţul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfânta de la pămînt sănătoasă şi tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemişcat, fiind ţinut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Şi l-a apucat muceniţa ca pe un rob netrebnic şi l-a întrebat ca la o judecată cine este, de unde şi de cine este trimis? Iar el, deşi plin de minciuni, însă fiind silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrînd, a început a spune adevărul:
„Eu sînt un diavol din domnii cei mai dintîi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sînt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în cîmpul Deira. Eu sînt acela care am înşelat pe evrei ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înţeleptul Solomon, făcîndu-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vînzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spînzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să-l ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Neron să spînzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia„.
Auzind acestea, Sfânta Iuliana a făcut altă minune, căci alte legături şi bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul se legase de la Dumnezeu şi, el fiind legat, ea îl bătea. Şi o! minune, că pe duhul cel fără de trup şi nematerial, a putut sfânta a-l lega cu legături materiale şi a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ţinea cu legături nescăpate şi cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpînirea iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mîinile cele fecioreşti, ca şi din mîinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni nemateriale, adică din acelea cu care se munceşte de la Dumnezeu neamul diavolesc.
Atunci diavolul a început a striga: „Vai, mie, ce voi face acum şi cum voi scăpa? Pe mulţi am înşelat şi i- am aruncat în nevoi, iar acum singur înşelîndu-mă, am căzut în nevoie. Pe mulţi i-am înfăşurat cu legături şi cu răni, iar acum sînt singur legat şi cu bătăi rănit de mîinile fecioreşti. Pe mulţi i-am robit mie, iar acum singur sînt ţinut, ca un rob şi ca un prădat. O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai ştiut ce mi se va întîmpla? Cum n-ai ştiut că nimic nu este mai puternic decît fecioria şi nimic nu este mai tare decît rugăciunile cele muceniceşti?” Astfel Sfînta Iuliana, muncind pe diavol toată noaptea, dimineaţa eparhul a poruncit s-o scoată din temniţă, dacă este vie.
Venind sfînta şi trăgînd după sine pe diavol, l-a aruncat la un loc de gunoaie ce s-a întîmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie, strălucind cu frumuseţea feţei şi cu podoaba cea dintîi, fiind cu tot trupul sănătoasă, ca şi cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunîndu-se, a zis către dînsa: „Spune-mi, Iuliano, cînd şi cum ai învăţat această vrăjitorie şi cu ce meşteşug te-ai tămăduit aşa degrabă de răni, încît nimic nu se mai află pe tine?” Sfînta a răspuns: „Nu este în mine nici un meşteşug vrăjitoresc, ci puterea cea dumnezeiască negrăită şi atotputernică m-a tămăduit, care nu numai pe tine, ci şi pe tatăl tău satana l- a umplut de ruşine. Pe mine m-a făcut mai puternică decît voi amîndoi, că şi tu şi domnul tău, diavolul, sînteţi sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpînul tău, căruia îi slujeşti şi muncile tale în nimic le-am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărîmat aici puterea voastră, iar acolo, ţie şi tatălui tău şi slujitorilor voştri, v-a gătit focul cel veşnic, tartarul cel înfricoşat, întunericul cel dinafară şi viermii cei neadormiţi, pe care munci le vei moşteni degrabă„.
Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veşnic, îndată a poruncit să gătească un foc mare şi a ars un cuptor, unde a aruncat pe sfînta. Ea, stînd în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său cu lacrimi şi acele puţine lacrimi s-au făcut ca două rîuri mari, care au stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă şi a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbaţi, iar femei o sută treizeci. Aceştia toţi au strigat: „Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăveşte muceniţa Iuliana şi noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea elinească ne lepădăm. Sîntem creştini, să vină peste noi sabia, focul şi orice fel de moarte cumplită, sîntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul adevăratul Dumnezeu„.
Zicînd ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul să scoată ostaşii înarmaţi şi pe toţi cei ce au crezut, despărţindu-i din privelişte, să-i taie pînă la unul. Şi aşa s-a făcut. Apoi toţi cu bucurie îşi plecau grumajii sub sabie şi mureau pentru Hristos, botezîndu-se în sîngele lor. Muncitorul, cu neîmblînzită mînie, tulburîndu-se, a poruncit să arunce pe sfînta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit şi s-o fiarbă mult timp, ca pe nişte bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă, după multe osteneli, nevătămînd deloc trupul ei cel curat, decît numai a o spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorît la dînsa îngerul Domnului şi a păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur şi a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toţi cîţi i-a ajuns, i-a făcut cenuşă. Apoi şi căldarea s-a sfărîmat şi a ieşit muceniţa întreagă, iar poporul, înspăimîntîndu-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă căci sfînta era cu statul mai înaltă decît toţi.
Văzînd muncitorul toate acestea şi pe schingiuitorii săi mistuiţi de foc, s-a îndrăcit de mînie şi nu se pricepea ce va face mai mult, căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind ruşinat şi batjocorit de o fecioară, a început a-şi smulge părul, a-şi zgîria faţa, a-şi rupe hainele de pe dînsul şi a vorbi multe hule şi cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi, căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osîndit pe Sfînta Muceniţă Iuliana la tăiere de sabie. Şi a venit iarăşi diavolul acela care fusese prins şi bătut de sfînta muceniţă în temniţă, dar stătea departe – că încă se temea şi pomenea bătăile – şi ca un om se bucura pentru osîndirea ei la moarte. Apoi îndemna pe gealaţi s-o ia mai degrabă şi s-o omoare. Sfînta fecioară, cînd s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat şi a strigat: „Vai, mie, că iarăşi vrea să mă apuce în mîinile sale această nemilostivă!” Zicînd acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar ostaşii, luînd pe muceniţă, au dus-o la locul de ucidere.
Sfânta Iuliana din Nicomidia mergea ca și cum ar merge la o nuntă și se grăbea, bucurându-se și veselindu-se. Apoi, rugându-se, și-a plecat sub sabie sfântul său cap şi a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru Care a pătimit cu osârdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia, venind atunci în Nicomidia pentru o trebuință oarecare și întorcându-se înapoi la Roma, a luat cu dânsa trupul muceniței lui Hristos, Iuliana și, ducându-l în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum se cuvenea muceniței și a pus într-însa sfintele ei moaște cu mare slavă. Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia și s-au înecat cei ce erau în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare și a fost aruncat într-un ostrov, unde a fost mâncat de fiare, pierind ticălosul păgân și primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată a Sfintei fecioare Iuliana.
Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost sfârșitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la nașterea sa, iar în al optsprezecelea cu sângele său s-a făcut mireasă lui Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punându-și pentru El sufletul său. Acum se veselește în cămările cele cerești cu Hristos, Domnul cel lăudat de toată zidirea în vecii vecilor. Amin.
Troparul Sfintei Muceniţe Iuliana din Nicomidia, glasul al 4-lea: Mieluşeaua Ta, Iisuse, Iuliana, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.