Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare

Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare lăsând toată grija pământească, o singură grijă avea, cum să placă lui Dumnezeu întru rugăciune și în posturi. Ajungând la desăvârșirea faptelor bune, s-a învrednicit de împărtășirea Sfântului Duh, de strălucirea dumnezeieștii lumini și a darului celui înainte-văzător.

Eftimie, cetățeanul cel ceresc, era fiu al împăraților care se numeau Pavel și Dionisia, care erau oameni de bun neam și împodobiți cu toată faptă bună cea după Dumnezeu; având ca patrie și locuință Melitine, Mitropolia cea vestită a armenilor. Deși, fericită Dionisia a trăit destui ani împreună cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu năștea. Pentru aceea, în mare mâhnire petrecând amândoi, multă vreme s-au nevoit, rugându-se lui Dumnezeu să li se dăruiască fiu.

Deci, mergând în apropiere de cetate, la biserica cea sfințită de acolo a sfântului, slăvitului și bunului biruitor Mucenic Polieuct, a stăruit zile multe în rugăciune, după cum spune cuvântul de la cei vechi. Și într-una din nopți rugându-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicându-le: „Veseliți-vă, veseliți-vă, pentru că iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin nașterea lui, dăruiește Dumnezeu veselie Bisericilor Sale”. Iar ei însemnând vremea vedeniei, s-au întors la casa lor; și din vremea zămislirii, cunoscând că adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăcește veselie, făgăduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat, în luna august, în anul al patrulea al stăpânirii lui Grațian (367-383).

Iată că vedenia este adevărată, cei ce citesc să înțeleagă. Pentru că sfintele Biserici 40 de ani fiind întru mâhnire și apărătorii dreptcredincioși prigonindu-se, iar arienii, pe vremea lui Constanțiu (337-361), luptând împotriva dreptcredincioșilor, ca și pe vremea lui Iulian (361-363) și a lui Valens (364-378), care a împărățit după aceea în Răsărit, atunci Eftimie, cel cu numele veselie, toate supărările sfintelor Biserici le schimba întru veselie.

Neîmplinindu-se a cincea lună, s-a ridicat luptătorul de Dumnezeu Valens și, prădând barbarii Tracia, el s-a oștit asupră-le. Dar în puțină vreme făcând bătălia, Valens a pătimit pedeapsa de la Dumnezeu, pentru că în oarecare sat lângă Adrianopol din Tracia, desăvârșit fiind biruit și el fugind, barbarii l-au ars împreună cu satul unde era, neîmplinindu-se încă întâiul an de la nașterea lui Eftimie.

După trei ani, tatăl său Pavel și-a sfârșit viața, iar fericită Dionisia avea un frate bun cuvântător, care se numea Eudoxiu. Acesta fiind sfetnic și mijlocitor la marele Otreie, care întru acea vreme îndrepta Sfânta Biserică din Melitine, și care a strălucit la sfântul Sinod din Constantinopol, a adus pe copil la el, împlinind făgăduința și ca o jertfă bine primită, afierosindu-l lui Dumnezeu, după cum mult vestita Ana a adus pe Samuil. Iar preasfințitul episcop Otreie, văzând pe copil și auzind de la scolasticul Eudoxiu vedenia cea arătată părinților și cum că mai înainte de naștere maică-sa l-a făgăduit lui Dumnezeu, și apoi s-a făcut zămislirea prin rugăciune, minunându-se, a zis: „Într-adevăr, s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste tânărul acesta”.

Deci, primindu-l pe copil, botezându-l și tunzându-l anagnost al bisericii celei de sub dânsul, l-a luat în episcopie, și-l creștea, făcându-l ca un fiu al său. Iar pe fericită Dionisia, ca una ce se afla în slujba lui Dumnezeu, a hirotonisit-o diaconiță a preasfintei Biserici. Deci, Eftimie numărându-se în bisericescul catalog, și Teodosie cel Mare (379-395) luând sceptrul împărăției grecilor, printr-însul a dăruit Dumnezeu grecilor și sfintelor biserici dumnezeiesc dar, plin de toată veselia; căci se cădea a se împlini vedenia arătată părinților pentru dânsul.

Trecând puțină vreme, și înțelegând episcopul că a trecut de vârsta copiilor și că trebuie a se îndeletnici cu învățătura, l-a dat dascălilor, pentru a învăța Sfintele Scripturi. Și erau atunci între anagnoști doi tineri de bun neam, cu întreaga înțelepciune împodobiți și cu toată priceperea încuviințați, apoi iscusiți în Dumnezeiasca Scriptură și la învățătura cea din afară, care se numeau Acachie și Sinodie; și care, după multe pustnicești nevoințe, au primit arhieria sfintei biserici din Melitine, la vremea lor.

Aceștia, primind din mâna episcopului pe Eftimie, l-au învățat desăvârșita cucernicie și în puțină vreme pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut cu iubirea de învățătură. Pentru că osârdia lui era mai presus de vârstă, încât se minuna Acachie de socoteală minții lui cea luminată. Deci, sfințitul acesta tinerel primea învățătura cea bună și curată, pe care Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie o numește învățătura de ziuă – cum a zis dumnezeiescul David -, opusă celei de noapte. Apoi, învățând Dumnezeieștile Scripturi, dorea a fi următor al dumnezeieștilor și îmbunătățiților bărbați, dar se întrista când unii cântau deșertăciuni și se depărtau de la dumnezeieștile cuvinte. Iar pildele lui Acachie, dascălul, urmându-le, nicidecum nu făcea pomenire de hrană de multe feluri.

Dar nu dorea nici slavă deșartă, nici nu lipsea gura lui de la doxologia lui Dumnezeu, ci săvârșea slujba pravilei cu frică și cu umilință la vremea rânduită, aducându-și aminte că se cuvine a sluji lui Dumnezeu cu frică și cutremur, iar nu cu râs și cu șoptire, făcând sfânta biserică loc de asmodie; căci se cuvine cu cucernicie a intra în biserică cel ce voiește a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune. Iar în vremea liberă se îndeletnicea acasă în rugăciune și în cântare de psalmi și în citirea dumnezeieștilor cuvinte, petrecând toată ziua și toată noaptea; știind că cel ce cugetă în legea Domnului ziua și noaptea va fi ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa.

Deci, da lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi, pentru că în vreme de ispită slujea lui Dumnezeu cu dragoste și răbdare, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea; apoi venind gânduri asupra lui de dezmierdare trupească, iarăși odrăslea într-însul întreaga înțelepciune. Pentru că de înțelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei.

Eftimie astfel nevoindu-se multă vreme, a ajuns la desăvârșirea faptelor bune; iar iconomia lui Dumnezeu astfel înțelepțindu-l și prin multe din acestea făcându-l cunoscut, s-a făcut vestit din început. Fiind crescut precum s-a zis, apoi trecând prin toate treptele bisericești, episcopul din vremea aceea îl hirotonisește fără de voie preot al preasfintei biserici din Melitine. După aceea, i se încredințează a purta grijă și a fi proestos al mănăstirilor celor dimprejurul cetății. Această grijă i s-a dat lui, fiindcă din copilărie era iubitor de monahi; și fiindcă dorea liniștea la Mănăstirea Sfântul Polieuct și la a sfinților 33 de mucenici, acolo a petrecut vremea cea multă.

În zilele Sfântului și Marelui Post se ducea în muntele ce era pustiu atunci, iar acum s-a zidit într-însul o mănăstire minunată, aproape de cetate, care de cei ce locuiesc aproape se numește a „Înălțării”. Această pustie o iubea din ziua dumnezeieștilor arătări (Bobotează), până la sărbătoarea Paștilor, urmând filosofia lui Ilie și a lui Ioan. Pentru aceasta, precum s-a zis, i s-a dat în mina grija și cârmuirea monahilor celor de acolo, iar această grijă socotind-o împiedicare a faptei bune, urâtorul de slavă și iubitorul de Dumnezeu Eftimie a ieșit din cetate și s-a dus spre Ierusalim, poftind a locui în pustia de acolo.

Acest mare părinte Eftimie, povățuindu-l Sfântul Duh, a venit în Ierusalim la 29 de ani ai vârstei sale, închinându-se Sfintei Cruci și Sfintei Învieri, cum și la celelalte cinstite locuri; apoi, mergând la purtătorii de Dumnezeu părinți, cei de prin pustie, și învățând fapta bună și petrecerea fiecăruia și într-al său suflet pecetluind-o, a venit la lavra Fără, – ce se afla de șase stadii de la sfânta cetate; iubitor de liniște, a rămas într-o chilie pustnicească, afară din lavră, neavând nimic de ale acestui veac, pentru că a învățat a lucra împletituri, ca să nu îngreuneze pe cineva, ci mai vârtos dintr-ale sale osteneli să dea celui ce are trebuință. Și el lăsând toată grija pământească, o singură grijă avea, cum să placă lui Dumnezeu întru rugăciune și în posturi.

Însă de toată faptă bună purtând grijă, ca un bun lucrător de pământ, tăia spinii patimilor din rădăcină, curățind gândurile și toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, împlinind acel glas proorocesc, care zice: Înnoiți-vă ogorul și nu semănați peste spini. El avea vecin pe un purtător de Dumnezeu ce se numea Teoctist, pe care iubindu-l atât de mult, s-a unit cu dânsul prin dragostea părintească, încât amândoi s-au făcut de o cugetare și de un obicei, ca și cum ar fi fost un suflet în două trupuri. Și vestind unul altuia scopul cel după Dumnezeu, ieșeau în fiecare an după a șaptea zi a sfintelor dumnezeiești arătări (Boboteaza), spre pustia lui Cutila, ferindu-se de orice întâlnire omenească și dorind în liniște a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune.

Și acolo petreceau până la sărbătoarea Stâlpărilor, necurmat trudindu-și trupul și robindu-l, spre a aduce sufletului hrana cea duhovnicească. În aceasta covârșea marele Eftimie pe toți cu răbdarea, cu blândețea și cu smerita cugetare a inimii. Pentru că a primit și darul Sfântului Duh, după cum dumnezeiescul cuvânt a zis: Spre cine voi căuta? Fără numai spre cel blând și liniștit și care tremură de cuvintele Mele.

De aici îndrăzneala lui cea către Dumnezeu îi creștea în fiecare zi. Și făcând cinci ani în Fără, a ieșit dimpreună cu fericitul Teoctist în vremea în care s-a obișnuit, spre Cutila; și trecând prin pustie, a venit la un pârâu înfricoșat, foarte adânc și anevoie de trecut. Aici văzând locul și înconjurând râpele ce se aflau în munte, ca povățuit de Dumnezeu, a găsit o peșteră minunată în râpă cea dinspre miazănoapte a pârâului și suindu-se cu osteneală ca pe perete, de-abia a putut a se urca la dânsa.

Apoi, bucurându-se ca de un loc pregătit lor de Dumnezeu, au locuit într-însa, hrănindu-se cu buruienile ce se găseau pe acolo. Iar peștera aceea fiind mai înainte locuință de fiare, apoi, domesticindu-se prin dumnezeieștile laude și prin neîncetatele rugăciuni ale cuvioșilor bărbați, a primit sfințire de biserică a lui Dumnezeu. Deci, când a binevoit Dumnezeu a-i arăta pe aceștia, a trimis niște păstori ai unuia care se numea Lazariul, spre a-și aduce turmele sale lângă acel pârâu.

Acei păstori văzând pe părinți arătându-se sus, în peșteră, atât de mult s-au spăimântat, încât s-au înfricoșat și au fugit. Părinții simțind temerea acelora, cu glas blând și liniștit chemând pe aceștia, le ziceau: „Nu vă temeți, fraților, suntem oameni ca și voi, dar pentru păcatele noastre locuim acest loc”. Atunci păstorii îndrăznind, s-au suit la dânșii în peșteră și neaflând nimic de-ale acestui veac lingă dânșii, s-au dus la ale lor, minunându-se și vestind la ai lor; iar de atunci slugile Lazariului le slujeau lor. Apoi și părinții cei de la Fără căutându-i, să vadă unde sunt, adeseori veneau la dânșii.

Deci, mai întâi s-au lepădat de lume și au venit la dânșii doi frați, numiți Marin și Luca. Aceștia au fost învățați de marele Eftimie monahicește spre a fi sârguincioși ai petrecerii celei pustnicești; după aceea, în vremurile cele din urmă, au strălucit la cei dimprejur și au înființat mănăstire. Ei au adus pe Cuviosul Teodosie, care s-a făcut mare începător al vieții de obște a acestei pustii și arhimandrit. Dar în puțină vreme, străbătând vestea despre Eftimie, mulți se adunau la dânsul și auzind cuvântul lui Dumnezeu, pofteau a locui lingă dânsul.

Însă Eftimie fiind urâtor de slavă și iubitor de Dumnezeu și sârguindu-se a dobândi fericirea dintâi, împreună cu ceilalți, se depărta de acest lucru, ca de ceva străin și trimitea pe fiecare din cei care se lepădau de lume la fericitul Teoctist, rugându-l foarte mult să aibă grijă de ei; iar el ascultând aceasta, a primit și făcea toate după dorința marelui Eftimie. Deci, la început nu voia a face în locul acela viață de obște, ci lavră, după chipul celor de la Fără.

Dar fiindcă a văzut că nimeni nu poate veni noaptea la biserică, pentru că era precum mai înainte s-a zis, anevoie de umblat prin locul acesta, după suire, a făcut acolo viață de obște, având peștera ca biserică, în care liniștindu-se marele Efimie, era doctor de suflete, vindecând și mângâind pe fiecare. Și nici unul din frați nu tăinuia gândirea minții, dar și el având iscusire multă, îi învățase să se împotrivească oricărui gând străin, zicând: „Fraților, pentru ce ați venit a vă nevoi și nu vă îngrijiți de mântuirea voastră?”. Se cuvine în fiecare ceas a ne trezi și a priveghea, pentru că se zice: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Iar aceasta s-o cunoașteți întâi, că se cade a nu avea voie cei ce s-au lepădat de viață, ci a ține smerita cugetare și ascultarea ca cea întâi rânduială; apoi a aștepta de-a pururea și a se îngriji de ceasul morții și de înfricoșata zi a judecății: a se înfricoșa de îngrozirea focului celui veșnic, și a dori slava Împărăției cerurilor.

Și zicea iarăși că monahii se cuvine a se osteni trupește, și mai ales cei tineri, pentru păzirea celor dinăuntru, aducându-și aminte de apostolul, care zice: Noaptea și ziua lucrez, ca să nu îngreunez pe cineva și mâinile acestea mi-au slujit mie, cum și celor ce erau împreună cu mine.

Este greu celor din lume ca, ostenindu-se în locul lor, să hrănească copii și femei, apoi să aducă și pârga lui Dumnezeu și să facă bine după putere, apoi, pe lângă această, li se cer și biruri; iar noi nici cele de nevoie trupului nu căutăm a le avea din lucrul mâinilor noastre, ci a culege osteneli străine, când mai ales poruncește apostolul: Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce.

Acestea învățând părintele nostru Eftimie, lumina pe frați. Și a poruncit să nu vorbească nimeni în biserică, în vremea pravilei, ba încă nici în trapeză, când mâncau frații; și nu-i plăcea când vedea pe vreun frate în chinovie, mai ales pe unul tânăr, vrând a se înfrâna mai mult decât obștea; pentru că zicea că înfrânarea cea bună cere a se împărtăși cineva de hrană cât de puțină în vremea mâncării, însă inima a o păzi și a da război în taină patimilor celor ascunse; căci arma monahului este cugetarea, dreapta judecată, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu. Cu niște învățături ca acestea hrănindu-se frații, adunau roduri, după vrednicia chemării.

Cele despre Terevon cel bătrân, într-un glas mi-au povestit toți părinții cei vechi, dar mai cu de-amănuntul mi-a spus nepotul lui și cel de un nume cu el, vestitul în latura aceasta, adică începătorul saracinilor. Deci, acest bătrân Terevon, moșul celui tânăr, pe când era copilaș, fiind cuprins de boală, i-a paralizat toată partea cea dreaptă, de la cap până la picioare, și mulți bani cheltuind tatăl acestuia, care se numea Aspevet, nu i-au folosit nimic.

Acest Aspevet fiind elin, și aflându-se sub perși, s-a făcut prieten grecilor, într-un chip ca acesta: la începutul prigoanei ce se făcuse atunci în Persia, pe la sfârșitul împărăției lui Iezdegerd I, împăratul perșilor (399-421), vrând vrăjitorii a vâna pe toți creștinii, pe căpeteniile saracinilor cei de sub dânșii i-au pus pretutindeni în cale ca să nu scape la greci nimeni din creștinii cei din Persia. Aspevet fiind atunci căpetenie și văzând cruzimea și neomenia făcută creștinilor de către vrăjitorii din cetăți, n-a împiedicat să fugă pe unii din creștini; iar mai vârtos făcea împotrivă, fiind pornit de milostivire, măcar că avea credința elinească de la strămoși. Deci, fiind clevetit la împăratul Iezdegerd, a luat pe fiul său Terevon, care era jumătate paralitic, pe toate rudeniile și avuția sa, și a fugit la greci; apoi primindu-i Anatolie, voievodul de atunci al Răsăritului, i-au făcut prieteni grecilor, iar lui Aspevet i-a dat pe mâna conducerea saracinilor din Arabia, care erau supuși grecilor.

Deci, cum s-a sălășluit în Arabia tânărul, având o vedenie în vis, a vestit pe tatăl său, iar acesta nelenevindu-se, a luat pe copil cu mulțime de barbari și cu multe slugi; apoi, purtându-se de credință, a venit la locul cel înștiințat în vis, unde locuiau cuvioșii bărbați Eftimie și Teoctist.

Frații văzând mulțimea barbarilor, s-au temut; iar fericitul Teoctist văzând temerea ucenicilor, s-a pogorât către barbari și a zis: „Cine sunteți și ce căutați?”. Ei au zis: „Căutăm pe Eftimie, robul lui Dumnezeu”. Cuviosul Teoctist le-a zis: „Până sâmbătă nu se întâlnește cu nimeni, căci se liniștește”. Atunci Aspevet luând mina marelui Teoctist, i-a arătat pe copil chinuindu-se; iar copilul arătând spre tatăl său, a zis:

„Eu de mai înainte primind boala aceasta în Persia, dar trecând prin toată știința doftoricească și iscodirea vrăjitorească, și nicidecum folosindu-mă, ci dimpotrivă, crescând durerea, am venit în cetatea aceasta, prin dumnezeiască umilință. Apoi într-o noapte mâhnindu-mă, gândind la această boală, îmi ziceam: „O! Tereve, unde este deșertăciunea vieții și tot meșteșugul doctoricesc? Unde este nălucirea vrăjitorilor noștri și puterea cinstirilor noastre? Unde sunt chemările și facerile de basme ale astronomilor și astrologilor? Unde sunt descântecele, farmecele și bârfirile? Iată nici una dintr-acestea n-are tărie, de nu-și va arăta Dumnezeu puterea”.

Și acestea gândind, m-am îndreptat la rugăciune și cu lacrimi rugam pe Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule cel mare și înfricoșat, cel ce ai făcut cerul și pământul, cu toată podoaba lor, dacă vei milui neputința mea și mă vei izbăvi din această patimă amară, mă fac creștin, lepădându-mă de toată fărădelegea și credința elinească. Și cum am pus acestea în mintea mea, m-am cuprins de somn și am văzut un monah cu barba până la mijloc, zicându-mi: „De ce pătimești?”. Iar eu arătându-mi patimă, el a zis: „Împlinește cele ce ai făgăduit lui Dumnezeu, și te vei vindeca pe tine”. Apoi, zicând: „Câte i-am făgăduit lui Dumnezeu, le împlinesc, dacă mă voi vindeca de această patimă”. După aceea, mi-a spus: „Eu sunt Eftimie, care petrec în pustia Răsăritului de la Ierusalim, la zece mile de pârâul cel dinspre apus al căii Ierihonitenilor; deci, de vrei a te vindeca fără zăbavă, vino la mine și te va vindeca Dumnezeu, prin mine”. Sculându-mă, am povestit tatălui meu, și atunci lăsând toate, am venit la dânsul. Și vă rog, să nu ascundeți pe doctorul cel arătat mie de Dumnezeu”.

Toate acestea le-a spus fericitul Teoctist marelui Eftimie, care se liniștea acolo și care socotind că este necuvios a se împotrivi dumnezeieștilor vedenii, s-a pogorât la dânșii și rugându-se mult și pecetluind cu semnul Sfintei Cruci pe Terevon, l-a făcut sănătos. Iar bărbații spăimântându-se de a sa grabnică și preaslăvită facere de minune, au crezut în Hristos, și căzând toți la pământ, se rugau a primi pecetea cea întru Hristos. Iar purtătorul de semne Eftimie, înțelegând că ei din suflet au crezut lui Hristos, a poruncit a se face o mică scăldătoare într-un unghi al peșterii, care și până acum se vede, și chemându-i, i-a botezat în numele Tatălui, al Fiului, și al Sfântului Duh.

Iar lui Aspevet i-a schimbat numele în Petru, căci pe el l-a botezat întâi și după el pe unul Marin, frate al femeii lui, amândoi fiind împodobiți cu pricepere și îndestulați cu bogăția. Și astfel luminând și întărind pe Terevon, cum și pe ceilalți, pe care ținându-i la sine 40 de zile, a liberat pe acești nepoți ai Sarei, pe care i-a făcut moștenitori ai făgăduinței, prin Botez. Dar Marin, unchiul lui Terevon, nu s-a mai depărtat de mănăstire, ci lepădându-se de lume, a rămas acolo toată vremea vieții sale și a bineplăcut lui Dumnezeu mult. Și având mulți bani, i-a dat spre a se zidi și a se îmbogăți mănăstirea.

Astfel, în puțină vreme a strălucit în locul acela, încât s-a auzit numele lui în toată Palestina și în eparhiile cele dimprejur. Iar părintele nostru Eftimie, văzând pe mulți că-l supără pentru tămăduire, și aducându-și aminte de liniștea cea mai dinainte, pe care o avea, când pustnicea deosebi, se întrista foarte mult și greu suferea; pentru că astfel mulți îl supărau și îl slăveau. Fiind în mâhnire cel numit cu numele veseliei, căuta să fugă pe furiș spre Ruva. Cunoscând această fericitul Teoctist a pregătit pe frați să-l roage ca să nu-i părăsească; deci, vrând a-i mângâia, a făgăduit de astă dată că nu se va depărta.

Dar trecând puține zile și luând împreună cu sine pe unul mai tânăr, numit Dometian, fiind cu neamul melitinean, dar îmbunătățit cu viața, a ieșit din chinovie și s-a pogorât la Ruva; apoi trecând pustia cea dinspre miazăzi, pe lângă Marea Moartă, a venit la un munte înalt, despărțit de ceilalți munți, ce se chema al lui Marda, și găsind în el un puț cu apă, a zidit chilii; apoi a rămas acolo, hrănindu-se din buruienile ce se vedeau prin munte. Zidind aici mai întâi biserica, ce se păstrează până acum și așezând într-însa jertfelnic, a ieșit de acolo. Apoi a venit în pustia Zifilor, voind a vedea peșterile în care a scăpat David din fața lui Saul și într-acele locuri s-a alcătuit de dânsul o mănăstire; iar pricina alcătuirii acelei mănăstiri se zice că a fost aceasta:

Un fiu al unui sătean, cap al satului, numit Aristovuliad, având duh rău, chema pe Sfântul Eftimie. Tatăl copilului auzind că sfântul este în ținuturile lor și ale Carpavarihenilor, căutându-l, au venit la dânsul. Cum a văzut tânărul pe sfântul, fiind tulburat de diavol, s-a vindecat; iar diavolul ieșind dintr-însul și vestindu-se minunea, au venit mulți din Aristovuliad și de prin satele dimprejur, care i-au zidit mănăstire.

Și adunându-se oarecare frați cucernici, au rămas lângă dânsul, dându-le Dumnezeu cele de trebuință trupului; iar unii din Zifei primind mai înainte eresul cel cu numele nebuniei, prin îndumnezeita lui învățătură, depărtându-se de necuratul eres, au anatematizat pe Manent, născătorul acestuia, și învățând apostolească și soborniceasca credință, s-au luminat. Pe lângă celelalte daruri ce a câștigat dumnezeiescul acesta Eftimie, a primit și aceasta de la Dumnezeu: căci întâlnindu-se cu fiare mâncătoare de sânge și veninoase, nu se vătăma; iar de aceasta nimeni să nu se îndoiască, știind cu siguranță că Dumnezeu odihnindu-Se și odihnind în vreun om, toate i se supun lui, ca și lui Adam mai înainte de a călca porunca lui Dumnezeu.

Dar nu numai fiarele, ci și cele care sunt ale firii se supun unuia că acestuia; apoi adeveresc cuvântul acesta cei ce au despărțit marea și au înfrânt Iordanul, soarele l-au făcut să stea și focul în rouă l-au prefăcut, cum și alte mii de dumnezeiești minuni ce s-au făcut. Deci, Dumnezeu care le-a făcut acestea cu minune, tot El a supus purtătorului de Dumnezeu Eftimie nu numai pe cele simțite, ci și pe cele gândite (adică duhurile răutății). Pentru că unele ca acestea sunt din dumnezeieștile daruri.

Deci, marele Eftimie văzându-se de mulți supărat (pentru că era locuința aproape de sate), a zis lui Dometian, ucenicul său: „Să mergem, fiule, să cercetăm pe Cuviosul Teoctist și pe frați”. Și ieșind din mănăstirea cea de lângă Capartariheni, a venit la sfântul loc în care în numele lui Dumnezeu s-a zidit sfântul locaș, ca de trei semne departe de al lui Teoctist, de trei ori fericitul.

Și a iubit locul acesta foarte mult, pentru că era neted, liniștit și îmbunătățit, mai ales că fusese pustiu mai înainte de a se zidi în partea dinspre miazăzi atâtea mănăstiri; pentru că acum toată pustia este făcută de ucenicii lui ca o cetate. Deci, în acest loc a șezut în mare liniște, împreună cu ucenicul lui, într-o peșteră mică, în care acum este racla cinstitelor lui moaște. Iar Cuviosul Teoctist cunoscând că s-a sălășluit aici marele Eftimie, s-a suit cu sârguință să-l sărute; apoi îl ruga să se pogoare la locul lui.

Dar el, de dorul liniștii celei de acolo, n-a primit, ci numai în fiecare duminică săvârșeau slujba împreună.

Auzind Aspevet, care s-a numit Petru, că a sosit în părțile acelea marele Eftimie, a venit la dânsul cu mulți saracini, bărbați, femei și copii, și-l rugau să le spună cuvânt de mântuire. Iar bătrânul sfânt pe toți (către Botez) făcându-i „chemați”, i-a luat la mănăstirea de jos și botezându-i, a rămas împreună cu ei șapte zile; apoi s-a suit cu ei la locul său. Iar Petru aducând meșteri, au făcut o groapă mare cu două guri, care se păstrează în grădină și au zidit schit; apoi bătrânului sfânt i-au făcut trei chilii și paraclis, adică biserică în mijlocul chiliilor. Și-l rugau cei ce odată erau ca niște lupi ai Arabiei, iar după aceasta s-au făcut oile păstoriei lui Hristos celei cuvântătoare, a rămânea lingă dânsul.

Iar iubitorul de pustie Eftimie, n-a primit această, pentru că foarte mult iubea liniștea; deci, luându-i la un loc potrivit, le-a zis: „Dacă voiți cu totul a fi aproape de mine, rămâneți aici”. Și este locul acela între amândouă mănăstirile; deci, însemnând biserica și locașurile împrejur, le-a dat voie a zidi biserică și a rămânea acolo. Apoi îi cercetă adeseori, până ce le-a așezat preoți și diaconi. După aceea, au venit și cei ce s-au botezat mai înainte, și au rămas acolo, cum și alții din apropiere venind se botezau la dânsul. Și așa înmulțindu-se ei foarte mult, și în multe cete întinzându-se, a rugat marele părinte Eftimie pe Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458), să le hirotonisească episcop; iar patriarhul făgăduind acestea, l-a trimis pe Petru, tatăl lui Terevon, ca unul ce se făcuse vrednic a povățui suflete către mântuire; și așa s-a hirotonisit în Palestina Petru că episcop al celor două schituri. Și se vedeau mulțime de barbari venind la marele Eftimie, botezându-se și învățându-i a se închina lui Dumnezeu. Acestea toate le-am spus despre saracini.

Dar marele Eftimie nu voia să fie viață de obște în locul său, nici lavră, ci când venea cineva la dânsul, spre a se lepăda de lume, se trimitea de dânsul la locașul cel de jos, către fericitul Teoctist; asemenea făcea și cu cei ce voiau a aduce ceva. Deci, când a binevoit Dumnezeu a se locui schitul lui, a trimis întâi trei frați trupești, din latura Capadochilor, anume Cosma, Hrisip și Gavriil, crescuți în Siria, care erau împodobiți cu toată priceperea duhovnicească; aceștia rugându-l a fi cu dânsul împreună, nu i-a primit, pentru că trei lucruri erau cele ce-l opreau: dorul liniștii lui, tinerețea vârstei lor, și al treilea că Gavriil era famen din naștere. Apoi, a văzut în noaptea aceea pe cineva zicându-i: „Primește pe frații aceștia, căci Dumnezeu i-a trimis, și să nu mai întorci pe cineva care voiește a se mântui”. Atunci sfântul primindu-i, a zis celui mai mare al lor, adică lui Cosma: „Iată eu precum mi-a poruncit Dumnezeu, am făcut. Deci, aceasta păzește-o ca pe fratele tău cel mai tânăr să nu-l lași să iasă din chilie; pentru că nu este drept a vedea față femeiască în lavră, spre a nu da război vrăjmașul. Iar pentru tine socotesc că nu vei zăbovi aici, căci după o vreme, vei păstori biserica din Scitopolis”.

După aceștia a primit pe un oarecare, care se numea Domnos, care era nepot al lui Iulian, arhiepiscopul Antiohiei. Iar în acele zile a primit și pe alți frați melitineni, nepoți ai lui Sinodie, care împreună cu Acachie a crescut pe marele Eftimie, adică pe Ștefan, Andrei și Gaian; apoi, și pe alți trei din Răit i-a primit, pe Ioan preotul, pe Talasie, și pe Anatolie. După aceea, a primit și pe un oarecare Chirion, care venise de la Tiberiada, și a fost preot al cinstitei biserici din Scitopolis, a Sfântului Mucenic Vasile. Pe acești unsprezece primindu-i, a dat voie lui Petru episcopul să le zidească mici chilii și să împodobească biserica; și astfel a așezat lavră, după modelul Farilor.

Apoi, pogorându-se Iuvenalie arhiepiscopul în lavră, având cu sine pe Pasarion, care era atunci arhimandrit al monahilor și pe luminatul Isihie, preotul și dascălul bisericii, a sfințit biserica lavrei, întru a șaptea zi a lunii mai, în al unsprezecelea indicțion, la 52 de ani ai vârstei marelui Eftimie. Deci, sfințindu-se lavra și având preoți pe Ioan și pe Chirion, arhiepiscopul a hirotonisit diacon pe Domețian și Domnos, iar marele Eftimie s-a veselit cu duhul, mai ales văzând împreună cu patriarhul pe Pasarion și pe Isihie, cuvântătorul de Dumnezeu, care erau vestiți luminători și în toată lumea străluceau. Dar cel între sfinți Pasarion, încă neîmplinindu-se vremea de șapte luni, a răposat.

Părintele nostru Eftimie începând a alcătui lavră, și frații cei 12 împreună cu dânsul fiind în multă strâmtorare de cele trupești, iar Domețian din anul întâi punându-se econom al lor, – s-a întâmplat că au venit mulțime de bărbați armeni, în număr ca la patru sute, abătându-se din cale de la sfânta cetate, spre Iordan, și au venit la lavră; aceasta economisind-o Dumnezeu, ca să se arate fapta bună a lui Eftimie și darul cel dat lui. Pe aceia văzându-i bătrânul, a chemat pe Domețian și a zis: „Pune înaintea oamenilor aceștia să mănânce”. Iar el a zis: „Nu avem cinstite părinte mâncare ca să se sature zece oameni; deci, de unde am să dau pâini la atâta mulțime”. Iar cuviosul Eftimie fiind plin de proorocescul dar, a zis: „Mergi, precum ți-am zis, căci aceasta zice Duhul Sfânt: vor mânca și le va prisosi”. Deci, ducându-se Domețian în chelăria cea mică, care de către unii se chema cămara de pâine – unde erau puține pâini –, n-au mai putut a deschide ușa. Pentru că dumnezeiasca binecuvântare a umplut chelăria cu pâine până sus.

Deci, chemând pe oarecare din părinți, a scos ușa din țâțâni și au ieșit pâinile afară din chelărie; asemenea și pentru vin și untdelemn aceeași binecuvântare s-a făcut; deci, au mâncat și s-au săturat, apoi trei luni n-au putut să așeze ușa chelăriei. Pentru că, precum a izvorât vadra cu făină și ulciorul de untdelemn al văduvei celei iubitoare de străini, – cum a zis Dumnezeu prin glasul proorocului, – în același chip și pe dumnezeiescul acesta bătrân, prin osârdia iubirii de străini, l-a învrednicit întocmai. Iar Domețian minunându-se, s-a aruncat la picioarele învățătorului, rugându-se a lua iertăciune, ca unul care a pătimit multe ca om. Și bătrânul ascultându-l pe dânsul, i-a zis: „Fiule, cela ce seamănă întru binecuvântare, asemenea vă și seceră. Deci, iubirea de străini să n-o uităm, pentru că prin aceasta, – precum zice apostolul: neștiind oarecare oameni, au găzduit îngeri; și cutează, că dacă voi și cei împreună cu voi, pe toți cei ce vin la voi, străini și frați, de o credință, îi veți primi după vrednicie, și le veți sluji, nu va părăsi Domnul locul acesta, de acum și până în veac; pentru că o jertfă ca aceasta îi place lui Dumnezeu”.

De la minunea cea amintită, a început a se binecuvânta lavra în intrări și ieșiri și în multe feluri; pentru că înmulțindu-se frații, prin conlucrarea lui Dumnezeu și ajungând până la 50, zidind și chilii și săvârșind Sfânta Liturghie în biserică, economul era nevoit a câștiga și cele de trebuință; deci, a câștigat și dobitoace pentru slujirea părinților. Atunci era în lavră un oarecare asian de neam, cu numele Auxențiu, care fiind rugat de econom să ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujbă; deci, neascultând, economul a făcut pe preoții Ioan și Chirion să roage pe Auxențiu să primească slujba; dar el n-a primit nici după rugămintea acestora.

Sosind sâmbăta, economul a spus marelui egumen cele despre Auxențiu, după care trimițând să-l cheme, i-a zis marele Eftimie: „Ascultă-mă, fiule, și primește slujba”. Iar el a răspuns: „Nu pot, cinstite părinte, pentru că sunt trei lucruri care mă opresc a săvîrși această: întâi, neobișnuința și neștiința limbii de aici, al doilea, frica desfrânării, și al treilea, că nu cumva prin o slujire ca aceasta să nu mai pot ședea în chilie liniștit”. Marele Eftimie a zis: „Rugăm pe Dumnezeu a nu se vătăma de nici una din acestea; pentru că Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales știind că din porunca și frica Lui slujești robilor Săi, după tăria dată de la El; deci, ascultă pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Mă sluji cineva, ci a sluji Eu; și nu fac voia Mea, ci voia Tatălui celui ce M-a trimis”.

Acestea zicând, iar Auxențiu încăpățânându-se, n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablândul Eftimie, a zis: „Noi, O! fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ți fi de folos, iar tu rămânând în nesupunere, vei vedea care este plată neascultării”. Deci, îndată, Auxențiu fiind cuprins de un cutremur, a căzut la pământ și părinții cei de față rugau pe marele Eftimie pentru dânsul. Iar bătrânul a zis către dânșii: „Acum înaintea ochilor voștri s-a împlinit cuvântul dumnezeiesc, care zice: tot cel rău care ridică cuvinte împotrivă, Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv”.

Dar fiind mult rugat de părinți, preamilostivul bătrân, apucând de mâna pe Auxențiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a făcut sănătos. Atunci Auxențiu se rugă de iertăciunea greșelilor trecute și pentru întărirea celor ce vor să fie. Și îi zise sfântul: „Mare este plată supunerii, de vreme ce Dumnezeu voiește mai bine ascultarea decât jertfa; iar neascultarea moarte lucrează”. Și făcând rugăciunea pentru dânsul, l-a binecuvântat; și așa Auxențiu a primit slujbă cu bucurie și cu osârdie.

Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce strălucea în lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune după Dumnezeu, și la 70 de ani s-a împodobit în aceeași lavră cu faptele monahicești, lepădându-se de lume la tinerețe, în chinovia marelui Eftimie, a petrecut împreună cu moștenitorii lui multă vreme. Apoi, învățând cu dinadinsul toată petrecerea și viețuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse în această scriere mi le-a predat mie, între care și aceasta mi-a povestit:

Că doi frați ai lavrei, anume Maron și Climatie, pregătindu-se după înțelegere, voiau a se duce pe furiș noaptea din lavră, fără binecuvântarea sfântului. Dar i s-au descoperit cele despre dânșii; căci a văzut pe diavol punându-le frâu și îi atrăgea în cursă purtătoare de moarte; dar îndată i-a chemat și sfătuindu-i, le-a vorbit multe despre răbdare, spunându-le că pretutindeni este trebuință de luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu ori și unde suntem; pentru că și Adam fiind în rai, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit aceasta, fiind în gunoi. Apoi la această sfătuire a adăugat, zicând:

„Că nu se cade a primi gândurile cele rele, care seamănă întristare ori urâciune, pentru locul în care suntem și către cei împreună locuitori ori trândăvie sau mutarea în alte locuri sfătuiesc; ci se cuvine a ne trezi în tot ceasul și a ne abate mintea de la meșteșugirile diavolilor, că nu prin mutare, să se dezlege canonul nostru; pentru că sadul răsădindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea și monahul nu face rod, mutându-se din loc în loc. Deci, dacă cineva încearcă a face bine în locul în care este și nu poate, să nu creadă că în altă parte poate să-l facă; pentru că nu este locul cel ce se arată, ci felul voinței.

Dar, spre adeverirea celor zise, ascultați o povestire a unor bătrâni egipteni, care mi-au povestit-o mie: Era un frate care ședea într-o chinovie a Egiptului și se supăra adeseori; deci, a ieșit din chinovie și s-a dus într-un loc deosebit, gândind că neavând cu cine să se tulbure, va înceta de la dânsul patima mâniei; dar într-una din zile umplând paharul cu apă și punându-l jos, s-a răsturnat, apoi umplând pe al doilea și al treilea, iarăși s-au răsturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a mâniat pe pahar și l-a sfărâmat”.

Acest cuvânt zicând, Climatie, prin ispită diavolească, a râs, iar bătrânul luând aminte cu îndrăzneală, a zis: „Te-ai batjocorit nebunește de diavol, frate, și cu nepricepere te-ai pornit. Către plâns te-am chemat și tu acum râzi; nu ai auzit pe Domnul mustrând pe cei ce râd, iar pe cei ce plâng, fericindu-i? Deci, cunoaște că este nebunie monahului a grăi ceva, ori de a se porni afară de cuviință, ori a îndrăzni; pentru că părinții hotărăsc că îndrăzneala este rea și născătoare a tuturor patimilor”.

Zicând acestea sfântul și întorcându-se de la Climatie, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru; iar Climatie cazând îndată cu fața în jos, era cuprins de tremur și de frică; apoi Domețian minunându-se de cuvenita blândețe a sfântului părinte, cum și de asprime, adunând pe unii din părinții cei cinstiți, i-au adus înăuntru, împreună cu Maron, rugându-se pentru Climatie.

Atunci marele Eftimie, supunându-se rugăminților părinților, a ieșit și a sculat pe cel ce zăcea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, încetând și scrâșnirea dinților. Deci, făcându-l sănătos, a dat și sufletului datoria: „De acum înainte, ia aminte la tine cu dinadinsul și nu defăima dumnezeieștile cuvinte și învățăturile părinților; fă-te cu totul văzător, după cum și despre heruvimi ai auzit; că așa este datoria monahului, ca în tot locul a se privi pe sine-și și neadormit a avea ochiul sufletului către păzirea sa, ca unul ce călătorește în mijlocul curselor deasupra”.

Cu asemenea învățături înfruntându-i și sfătuindu-i, iar pe ceilalți întărindu-i și cu pilda înfricoșându-i, i-a liberat în pace.

La anul 54 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut soborul a toată lumea, cel al treilea, din Efes (431). Deci, atunci Sinodie, cel mai sus pomenit, fiind cinstit bărbat și preot al sfintei biserici celei din Melitine, venind spre închinăciune la Sfintele Locuri, a mers la lavră, poftind să vadă pe marele Eftimie; iar acesta avea trei nepoți în lavră, pe Ștefan, pe Andrei, și pe Gaian. Atunci, sărutând pe bătrân, i-a povestit cele împotriva păgânului eres al lui Nestorie, care după voia lui Dumnezeu, a ținut puțină vreme scaunul Constantinopolului și a tulburat lumea cu rele învățături. Dar i-a povestit și despre râvnă și dreapta credință a lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și a lui Acachie, episcopul Melitinei, și cum că voiește a se ține sobor a toată lumea în Efes, contra lui Nestorie.

Sfântul s-a bucurat auzind despre Acachie, care l-a crescut pe dânsul în tinerețe. Deci, fericitul Sinodie binecuvântându-se de dânsul și luând din lavră pe Ștefan, nepotul său, s-au suit în sfânta cetate și a înduplecat pe arhiepiscop spre a-l hirotonisi. Deci, arhiepiscopul a hirotonisit pe acest Ștefan și pe Cosma Capadocul, ca diaconi ai sfintei biserici a Învierii.

Iar episcopii adunându-se la sobor și vrând a ieși și palestinienii împreună cu arhiepiscopul, marele Eftimie a poruncit lui Petru, episcopul saracinilor, care s-a dus la sobor, a urma în tot chipul lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și lui Acachie, episcopul Melitinei; fiindcă erau drept-credincioși și împotriva păgânătății se nevoiau. Deci, adunându-se soborul în Efes și Nestorie rău credinciosul caterisindu-se, Petru, episcopul saracinilor, venind la lavră, toate cele întâmplate în sobor le-a povestit pe rând marelui Eftimie, care auzind cele făcute de răsăriteni, s-a întristat foarte mult despre Ioan episcopul Antiohiei, care fiind drept-credincios, s-a amăgit a lua parte cu apărătorii lui Nestorie. Iar Domnos diaconul, întristându-se despre unchiul său, se ruga să fie lăsat până la Antiohia, spre îndreptarea unchiului său.

Iar marele Eftimie n-a voit a-l lăsa, zicând: „Nicăieri să nu te duci fiule, că nu-ți folosește. Pentru că, deși unchiul tău este puțin unit cu cei răi, dar Dumnezeu cunoscând îndreptarea lui, nu voiește ca el să piară, ci puțin mai pe urmă îl va aduce de partea celor ce se mântuiesc. Deci și tu, o! fiule, dacă vei răbda în locul unde te-a chemat și nu te vei pleca gândurilor celor ce vor a te depărta de pustie, vei spori în fapte bune după Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, întâia ședere a unchiului tău o vei urma, dacă te vei învoi cu cei răi”.

Aceasta a zis cel între sfinți Eftimie. Iar Domnos neascultând porunca sfântului părinte, fără de binecuvântare s-a dus la Antiohia și toate cele mai înainte proorocite de sfântul le-a pătimit. Însă pe urmă, venind la bătrânul, s-a pocăit, iar arhiepiscopul Iuvenalie a hirotonisit pe Ștefan Melitineanul ca episcop al Iamniei, iar pe Cosma Capadocul hirotonisindu-l preot, l-a făcut păzitor al Sfintei Cruci.

Slujitori ai marelui Eftimie, care au petrecut cu dânsul vreme destulă, le-au spus acestea lui Avva Chiriac, care mi le-a spus mie, zicând: Nu l-am cunoscut pe dânsul mâncând ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbătă și de duminică. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori șezând puțin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colț al acoperământului chiliei ținând-o cu amândouă mâinile, se împărtășea puțin de somn pentru nevoia firii; apoi cuvântul marelui Arsenie, zicând pentru somn: „Vino, slugă rea”. Pentru că adeverea și aceasta, cum că urma cele ale marelui Arsenie, care cu chip părintesc a crescut și a pedepsit pe Arcadiu (395-408) și pe Honoriu (395-423), împărații; și pentru aceasta s-a numit tată al lor, și în pustia cea din Egipt întru aceeași vreme cu faptele bune a strălucit.

Acestea cu plăcere le-a auzit marele Eftimie de la cinstiții părinți, care din Egipt veneau în multe feluri, povestind petrecerile aceluia, și el auzind acestea, arăta toată sârguința spre a urma faptelor bune ale aceluia; liniștea lui, tăcerea și smerită cugetare, simplitatea îmbrăcămintei, depărtarea de mâncare, răbdarea, la toate cum era Arsenie. Deci, râvnă și umilința lui, lacrimile, privegherile cele de toată noaptea, iubirile de pustie, urârea vorbirii, osârdia spre rugăciune, milostivirea și înțelepciunea. Fiindcă a urmat cu toată sârguința petrecerea aceluia, s-a învrednicit și de darurile ce erau întru acela, de împărtășirea Sfântului Duh, de strălucirea dumnezeieștii lumini și a darului celui înainte-văzător.

Iar despre darurile cu care covârșea el, ne arată tămăduirea și puterea asupra duhurilor celor necurate, care până astăzi le vedem izvorând la racla lui. Dar despre darul cel înainte-văzător și de unde au început razele acestuia a le trimite afară și cum s-a arătat prea strălucit luminător, să spunem acum.

Anastasie, un cleric al bisericii Sfintei Învieri, păzitor de vase și horepiscop, ucenic și împreună nevoitor făcându-se al celui între sfinți Pasarion, dorea a vedea pe Sfântul Eftimie; și aceasta spunând-o lui Fid, episcopul Iopei, și lui Cosma, păzitorul Crucii, s-a pogorât la dânsul, împreună cu ei având pe nepotul lui Fid episcopul care și el se chema Fid, fiind anagnost al bisericii Sfintei Învieri, și care a povestit acestea lui Avva Chiriac, celui ce mie mi le-a predat.

Deci, el călătorind și de lavră apropiindu-se, s-a descoperit sfântului despre dânșii și a chemat pe Hrisip, care era econom al lavrei și i-a zis lui: „Gătește-te, pentru că iată împreună cu fratele tău vine patriarhul”. Iar după ce au venit ei, marele Eftimie răpindu-se cu ochii minții, vorbea cu Anastasie ca și cu patriarhul Ierusalimului. Cei de față erau întru mirare. Iar Hrisip apropiindu-se deosebit, i-a zis bătrânului: „Cinstite părinte, nu este aici patriarhul, că acesta este Anastasie păzitorul de vase. Pentru că ia seama, că poartă haine vopsite, care este cu neputință a le îmbrăca patriarhul Ierusalimului”. Iar bătrânul minunându-se și fără glas făcându-se, a zis: „Crede-mă, fiule, căci până când mi-ai grăit, îl vedeam pe dânsul purtând haine albe”. Și a zis în auzul tuturor: „Într-adevăr nu m-am amăgit, ci ceea ce Dumnezeu mai înainte a hotărât, aceasta o va săvârși negreșit; pentru că negrăite sunt darurile Lui”.

Terevon saracinul, luând femeie dintr-al său neam și multă vreme trăind împreună cu dânsul, n-a avut fiu, ea fiind stearpă; pe aceasta aducând-o la purtătorul de Duh Eftimie, îl ruga, zicând: „Știu să mă plec cinstite părinte, că te va asculta pe tine Dumnezeu, dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut și nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că aceasta era stearpă, te rog cinstite părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască nouă fiu”. Bătrânul înțelegând credința lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingând cu mâna pântecele femeii și a zis: „Mergeți, bucurându-vă întru Domnul, pentru că iată vă dăruiește prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte bărbătească”. Crezând dar cuvintele sfântului bătrân, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zămislit cea stearpă și a născut întâi fiu pe Petru, tatăl lui Terevon; și aceasta cu împreună glăsuire cei bătrâni mi le-au povestit, apoi a născut după Petru alți doi fii, după proorocia părintelui purtător de Duh.

Un frate oarecare din lavră, de neam roman și cu numele Emilian, odată într-o noapte ce se lumina spre duminică a fost supărat cumplit de diavolul desfrânării și prin urâte năluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, în ceasul cântării de psalmii cei de noapte, Sfântul Eftimie venind spre biserică, s-a întâlnit cu el la un loc întunecos. Iar bătrânul a mirosit duhoarea diavolească și bănuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicând: „Depărtează-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh”. Și îndată fratele a căzut, făcând spume.

Apoi, poruncind sfântul a se aduce lumină, a zis părinților celor ce s-au adunat: „Priviți acest frate, care din tinerețe până acum s-a purtat bine și întru curăția trupului a viețuit; dar puțin rănindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stăpânit de diavol. Pentru aceasta de-a pururea zic vouă: să ne înarmăm pe noi împotriva urâtei năluciri, pentru că cei ce se ispitesc de dezmierdări trupești, chiar neapropiindu-se de trupuri, totuși cu mintea păcătuiesc. Deci, cu toată grijă, fiecare din noi să-și păzească judecata minții sale, apoi cu grijă și cutremur să lucreze mântuirea sa”.

Ascultați o povestire de suflet folositoare și foarte adevărată, pe care mi-au povestit-o niște bătrâni egipteni, venind la mine pentru unul ce se socotea sfânt de către toți, iar în partea cea ascunsă a inimii supăra pe Dumnezeu cu învoirea, precum mi se pare, a gândurilor celor urâte, zicând astfel: că în cetatea lui venind un înainte-văzător, l-a găsit greu bolnav și pe toți cetățenii plângând și zicând: că dacă acest sfânt se va sfârși, nu ne este de aici înainte nădejde de mântuire. Pentru că prin solirea lui, toți ne mântuim.

Acestea auzindu-le înainte-văzătorul acela, s-a dus cu sârguință a se binecuvânta de cel socotit sfânt și când s-a apropiat, a văzut multă pregătire de lumânări, mulțime mare de clerici, și chiar însuși episcopul așteptând ca să-l îngroape; apoi intrând la dânsul, l-a găsit încă răsuflând și privind cu ochii minții sale, a văzut pe tartorul iadului înfigând o suliță de foc în inima lui și cu mare chinuiri smulgând sufletul lui.

După aceasta, a auzit glas din ceruri, zicând: „În ce chip nu m-a odihnit pe mine sufletul lui nici o zi, nici tu să nu încetezi a chinui sufletul lui”. Iar acestea le-am povestit că totdeauna în groază, să fim bine pregătiți la ieșirea sufletului din trup, că nu cândva cu iubirea de dezmierdare rănindu-se, în vremea ieșirii, nesuferit să ne chinuim. Pentru că acest frate, pe care îl priviți spre înțelepciunea noastră și a multor altora, a voit Dumnezeu a se stăpâni de diavol. Ci să rugăm pe Dumnezeu Care l-a pedepsit și nu l-a omorât, să izbăvească zidirea Sa, de bântuirea necuratului și iubitorului de dezmierdare duh”. Deci, rugându-se părintele purtător de duh, a ieșit diavolul, strigând și zicând: „Eu sunt duhul desfrânării”. Și a umplut tot locul de miros ca de pucioasă ce arde. Și de atunci Emilian s-a izbăvit de gândul lui și s-a făcut vas de alegere.

Apoi, într-acea vreme, fiind secetă pe pământ și toți tânguindu-se, văzând că se împlinește proorocescul glas ce zice: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă, iar pământul sub tine de fier; fericitul Teoctist și părinții lavrei marelui Eftimie strâmtorându-se, fiindcă gropile nu aveau apă, rugau pe marele Eftimie să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie. Iar el nu voia, zicând: „Dumnezeu vrea prin această pedeapsă a ne înțelepți pe noi”.

Acestea fiind astfel, s-a adunat nemărginită mulțime din sfânta cetate și din satele dimprejur, la opt zile după dumnezeieștile Arătări (Botezul), mai ales înștiințându-se că marele Eftimie voiește a ieși în pustie după obicei; deci ei ieșind, strigau: „Doamne miluiește”, având cu ei crucile satelor celor de aproape.

Iar auzind plângerile și înștiințându-se că seceta cea de față este pricina acestora, ieșind la ei a zis: „Ce căutați la un om păcătos? Eu, o! fiilor, pentru mulțimea nelegiuirilor mele nu am îndrăzneală a mă ruga despre aceasta, pentru că însuși Dumnezeu, care ne-a zidit, este bun și iubitor de oameni și îndurările Sale sunt peste toate locurile, dar păcatele noastre ne despart de El. Icoana Lui am întinat-o, robindu-ne poftelor și dezmierdărilor celor multe; în lăcomie și în zavistie petrecem și suntem vrăjmași, urându-ne unii pe alții. Pentru aceasta, El iuțindu-se, a adus asupră-ne această pedeapsă, ca prin ea înțelepțindu-ne și prin pocăință făcându-ne mai buni, să ne apropiem cu frică de El și astfel ne va auzi pe noi, precum este zis: aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. Iar ei auzind acestea, au strigat împreună cu un suflet, strigând: „Însuți cinstite, părinte, roagă pentru noi pe Dumnezeu, pentru că credem că Domnul ascultă rugăciunea ta; pentru că face voia celor ce se tem de El”.

La aceste cuvinte plecându-se marele Eftimie, apoi luând pe părinții cei de față și poruncind poporului să se roage lui Dumnezeu mult, a intrat în locul de rugăciune, nefăgăduind ceva, ci căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi a milui zidirea Sa și a cerceta pământul cu milă și cu îndurare și a-l îndestula. Deci, rugându-se el, fără veste a suflat vântul austru și cerul s-a umplut de nori, s-a vărsat ploaie multă și s-a făcut vifor groaznic.

Atunci sculându-se sfântul și împlinind rugăciunea, a ieșit la dânșii și le-a grăit: „Iată, Dumnezeu a ascultat rugăciunea voastră și ne-a dat cererea și v-a binecuvântat anul acesta mai mult ca pe ceilalți; deci, luați-aminte cu dinadinsul la voi și prin locurile unde slăviți pe Dumnezeu, Cel ce a adus spre noi milă Sa”. Și astfel i-a liberat. După aceea, a început să cadă ploaia repede, încât multe zile n-a putut să se ducă în pustie, apoi s-a binecuvântat anul acela mai mult decât ceilalți, după cuvântul părintelui, purtătorul de Duh.

Cuviosul Ioan, episcopul și sihastrul, și Talaleu preotul, care se nevoiau în lavra fericitului Sava, mi-au povestit, zicând că și fericitul Sava și mulți alți bătrâni se minunau de râvna cea prea fierbinte a marelui Eftimie pentru dogmele bisericești, măcar că el trăia cu multă smerenie și adeverea că se întoarce de la tot eresul ce se împotrivea cuvântului cel drept slăvitor al credinței, dar mai ales pe cele șase eresuri le ura cu desăvârșire, adică: ura rătăcirea maniheică și se lupta vitejește contra celor ce cugetau ca Origen, care erau mulți pe atunci, mai ales în locurile dimprejurul Cezareei și care veneau către dânsul cu forme de cucernicie. El răsturna, batjocorind în tot chipul, credințele greșite, dogmele odrăslite din acestea, fără Dumnezeu și păgâne. Cât despre unirea lui Arie și a lui Sabelie, asemenea se întorcea și ura viclenia lor, ca și păgânătatea cea deopotrivă, fiind învățat a adora o Unime în Treime și pe Treime într-o Unime; Unime cu Dumnezeirea și cu Ființa, nu cu Ipostasurile (persoanele), iar Treime nu cu ființele, după cum zice Arie, ci cu Ipostasurile, adică cu fețele. O singură Ființă dumnezeiască în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, – aceasta propovăduia.

Nu numai atât, dar și în taina cea despre Hristos, lepăda despărțirea lui Nestorie și amestecarea lui Eutihie, mărturisind cu dreaptă credință pe Dumnezeu Cuvântul, Cel unul din Sfânta Treime cea de o Ființă, – mărturisind că în zilele cele mai de pe urmă s-a întrupat din Duhul Sfânt, din Preacurata și de Dumnezeu Născătoarea Maria; că S-a făcut om, că S-a născut dintr-însa în chip tainic, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și pe Ipostasul Lui, îl cunoștea alcătuit din două firi, din dumnezeire și din omenire, dar nici o fire simplă, după Eutihie cel cu mintea vătămată; nici în două Ipostasuri (persoane), după Nestorie cel cugetător ca iudeii. Cunoscând cu dinadinsul deosebirea firii și a Ipostasului, că Ființa însemnează pe cea cuprinzătoare și de obște dumnezeire, iar Ipostasul arată persoana cea deosebită.

Deci, sfântul acesta credea după Ipostas, că se face unire negrăită în feciorescul pântece; pentru că în Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul, a avut însuflețit trupul cel luat din fecioară și nu după sufletul cel înființat mai înainte, nici după trupul cel mai înainte zidit; pentru că nu este altul Hristos și altul Dumnezeu Cuvântul, după rătăciții născocitori; ci unul este Iisus Hristos, Domnul nostru, singur Fiu născut al lui Dumnezeu, deși se știa deosebirea firilor celor împreunate.

În anul 75 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut în Calcedon sobor (451), în care adunându-se mai toți arhiereii lumii, pentru cele scornite din nou de Dioscor Alexandrinul în Efes, mai înainte cu doi ani, au scos din catalogul preoților pe însuși Dioscor și pe ceilalți eretici; și alcătuind hotarul credinței, fiind de față în sobor ucenicii marelui Eftimie, – Ștefan, episcopul Iamniei și Ioan, episcopul saracinilor, fiindcă acum Petru se săvârșise și după aceea Avxolau murise în urgisire, ca unul ce se învoise cu Dioscor în Efes.

Aceștia luând hotarul credinței cel alcătuit și glăsuit de sobor, au venit în grabă la marele Eftimie, temându-se să nu se urgisească, precum s-a urgisit Avxolau, venind la soborul cel tâlhăresc. Deci, primindu-i pe aceștia părintele nostru Eftimie, și citind hotarul credinței, au primit mărturisirea credinței întru dânsul, ca un cercetător al judecății celei drepte. Străbătând vestea că marele Eftimie a primit hotarul de credință cel glăsuit în Calcedon, voiau a-l primi toți monahii, de nu i-ar fi oprit Teodosie, care cu formă era monah, iar cu fapta înainte-mergător al lui Antihrist.

Acesta venind în Palestina, a amăgit pe augusta Evdochia, fiind atunci de față, și pe furiș, a atras pe toți monahii, strigând asupra soborului din Calcedon, că ar fi răsturnat credința cea dreaptă și ar fi întărit dogma lui Nestorie; și astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a răpit în chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, și oștindu-se asupra dumnezeieștilor canoane, a hirotonisit mulți episcopi. Aceștia făcând multe războaie și ucideri, au putut stăpâni pe toți, douăzeci de luni. Deci, mai toți cetățenii și monahii pustiei urmau depărtării acestuia de la credință, numai ucenicii marelui Eftimie din toată pustia n-au voit a face aceasta.

Dar Teodosie, ca un cumplit, l-a chemat pe acesta ca pe un vestit; iar marele Eftimie nevoind a intra în sfânta cetate, a trimis la Teodosie pe arhimandriții monahilor, pe Elpidie ucenicul și diadohul marelui Pasarion, și pe Gherontie, cel ce a moștenit pe fericită Melania, rugându-l să se unească cu dânsul. Venind aceștia și începând a-l ruga, marele Eftimie a zis: „Să nu fie a mă atrage la necuratele ucideri ale lui Teodosie ori la reaua lui slăvire”. Iar cei veniți cu Elpidie și cu Gherontie, au răspuns: „Dar suntem datori a ne împărtăși cu dogmele lui Nestorie, care s-au întărit de soborul adunat în Calcedon, pentru cele două firi; căci unde am auzit, în dumnezeiasca Scriptură, ori am primit de la cineva din sfinții părinți, cum că Hristos este în două firi, cum zic ei?”.

Marele Eftimie a zis: „Din toate cele ce s-au cercetat și s-a făcut de acest sobor, n-am cinstit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dânsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credința celor 318 sfinți părinți din Niceea și mărturisește a urma învățătura neclintită și nestricată”. Apoi a învățat a urma sfinților părinți celor 150 din Constantinopol și a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul șezător al Alexandriei, îl numește luptător și învățător al dreptei credințe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduiește, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci, recunoaște amândouă nașterile, adică pe cea veșnică din Tatăl și fără trup și pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însuflețit; după aceea, recunoaște două firi în Hristos, dumnezeiască și omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Iar cei ce îndrăznesc a împărți, ori a despărți unirea negrăită și nedespărțită după Ipostas și cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, și care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o ființă cu dumnezeirea, cum și cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceștia sunt ca și păgânii. Drept aceea și noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărțire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim și deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinți, Chiril al Alexandriei.

Zicând sfântul acestea, Elpidie le-a primit și a mărturisit pe marele Eftimie, cum că cu dreaptă credință toate le-a zis; și că s-a îndepărtat îndată de împărtășirea lui Teodosie. Iar Gherontie în nesupunere a rămas; și astfel a venit la cel ce i-a trimis pe dânșii. Teodosie făcându-se stăpânitor al tuturor celor din Palestina, se sârguia cu cuvinte măgulitoare a stinge această scânteie a dreptei credințe, care singură rămăsese pustie. Dar s-a amăgit și, ca o săgeată căzând, a dat îndărăt și că de un sălbatic val de mare, izbindu-se, de un apărător și părtinitor ca acesta al dreptei credințe, s-a risipit. Însă de amăgiri nu s-a depărtat, ci și pe alții în multe feluri i-a trimis, încercându-se spre a-i îndupleca.

Văzând marele Eftimie nerușinarea lui Teodosie și poruncind părinților a nu se împărtăși cu necredința aceluia, s-a dus spre pustie și aceasta cunoscând-o mulți pustnici, scopului său i-au urmat. Și era într-acea vreme un mare pustnic, care a venit din Licia și se chema Gherasim, care în patria sa având petrecerea cea monahicească și arătând multe nevoințe împotriva duhurilor vicleniei; apoi fiind de curând venit din patria sa, viața cea pustnicească o deprindea în pustia cea de lângă Iordan.

Deci, acesta împreună cu ceilalți pustnici s-au rănit de reaua învățătură a lui Teodosie; apoi, auzind mai de la toți pustnicii despre darul marelui Eftimie, ce strălucea, au venit către dânsul la Ruva și rămânând acolo destulă vreme, s-au înduplecat a primi hotărârea cea așezată la soborul din Calcedon și a se depărta de împărtășirea lui Teodosie împreună cu alți pustnici, cu Petru, cel cu porecla „tornit”, cu Marcu, cu Iulon și cu Silvan. Apoi a rămas acolo marele Eftimie, până ce a fugit Teodosie.

Acest luminat Eftimie, după doi ani întorcându-se de la Ruva la lavră, într-o sfântă duminică aducea jertfă cea fără de sânge lui Dumnezeu; dar Dometian sta de-a dreapta jertfelnicului și ținea ripida cea liturghicească. Deci, prinosul săvârșindu-se, Terevon saracinul stând aproape de jertfelnic, având mâinile rezemate pe colțul altarului, vede fără veste că pogorându-se foc din cer s-a întins deasupra jertfelnicului ca o pânză și a acoperit pe marele Eftimie, cum și pe fericitul Dometian; și a rămas de la începutul doxologiei celei întreit sfinte până la sfârșitul ei. Iar această minune nimeni n-a văzut-o, fără numai cei ce erau înăuntrul focului, Terevon și Gavriil, fratele lui Hrisip, care era famen din naștere, și la 25 de ani, atunci se apropiase de Biserică întâi – precum mi-a povestit Avva Chiriac pustnicul, învățând aceasta cu tot dinadinsul de la Terevon și de la Gavriil.

Deci, de frică, Terevon a fugit înapoi, și de atunci n-a mai gândit a se rezema pe colțul altarului, după obiceiul ce avea, făcând aceasta cu îndrăzneală și cu semeție, în vremea Proscomidiei, ci înapoi lângă ușă sta cu frică și cu evlavie, în vremea slujbei, după porunca ce zice că se cade a fi cucernici fiii lui Israel și nu defăimători.

Mi-au povestit părinții, că și acest dar a primit de la Dumnezeu luminatul Eftimie, încât din vederea trupului celui arătat, primea pornirile cele sufletești și cunoștea cu ce gânduri se luptă fiecare și pe care le biruiește, cum și de care se stăpânește. Asemenea avea darul, când aducea dumnezeieștile daruri, de a vedea de multe ori pe îngeri împreună cu dânsul slujind. Și povestea celor de lângă dânsul deosebi, zicând: „De multe ori am privit, când dădeam fraților dumnezeieștile Taine, pe unii din cei ce se apropiau de împărtășire luminându-se, iar pe unii osândindu-se și cu oarecare chip omorându-se, ca unii ce nu erau vrednici dumnezeieștii lumini”.

În fiecare zi mărturisea aceasta fraților, zicând: Luați aminte la voi, frați și părinți, și fiecare din voi să se cerceteze pe sine și astfel din pâine să mănânce și din pahar să bea –, după cum zice Apostolul, – pentru că cel ce cu nevrednicie face această judecată lui mănâncă și bea; căci pentru aceasta și preotul care aduce jertfa cea fără de sânge lui Dumnezeu, mai înainte de a face începutul acesteia, tuturor mărturisește și poruncește, zicând: Sus să avem inimile. Apoi, făgăduirea poporului primind-o, cutează a aduce lui Dumnezeu prinosul.

După aceea, mâinile la înălțime întinzându-le, aducând și arătând tuturor taina cea iconomisită către mântuirea noastră, cu glas înalt, spre ascultarea a tot poporul, să zică: Sfintele, sfinților. Apoi să gândească: Fiindcă eu sunt om asemenea pătimaș, neștiind ale fiecăruia cele cugetate și făcute, pentru aceea zic și mărturisesc întru Domnul: Dacă cineva se cuprinde de lăcomia pântecelui, ori de gânduri urâte; dacă cineva se întunecă de ură, ori de pomenire de rău; dacă cineva se tulbură de zavistie, ori de iuțeală, dacă cineva este stăpânit de mândrie, să nu îndrăznească a se apropia de acest dumnezeiesc și preacurat foc, mai înainte de a săvârși sfințenia, spălându-se și curățindu-se de toată întinăciunea trupului și a duhului, prin pocăința cea cuviincioasă; pentru că sfintele acestea se dau sfinților, nu necuraților. Deci, câți sunteți astfel, apropiați-vă către Dânsul și vă luminați și fețele voastre nu se vor rușina.

Iar fericita Evdochia amăgindu-se de învățătura lui Teodosie și despărțindu-se de soborniceasca împărtășire, apoi silindu-se cu toată sârguința a întări și a ierta pe cei învrăjbiți, și împotriva celor drept-slăvitori nevoindu-se, toți monahii sfintei cetăți și ai pustiei se țineau de aceeași rătăcire, măcar că Teodosie fugise și Iuvenalie își dobândise scaunul său.

Aceasta primind multe feluri de scrisori de la fratele său Valerie și de la ginerele fiicei sale Olivrie, să se depărteze de împărtășirea eutihienilor și să se unească cu soborniceasca Biserică, mai ales pentru cele supărătoare ce i s-au întâmplat, fiindcă atunci ginerele Olivrie fusese ucis în Roma, iar pe fiica și nepoții îi robise în Africa; de aceea, nevrând să calce soborul său și pentru nepătimirea rudeniei să-și vândă credința, pornindu-se de dragostea către Dumnezeu, a gândit să se îndeletnicească mai vârtos cu bărbații cei de Dumnezeu purtători și să învețe de la dânșii credința cea adevărată.

Deci, a trimis în Antiohia pe fericitul Anastasie horepiscopul, împreună cu alți oameni, la marele Simion Stâlpnicul, care era mare luminător și strălucea în lume, însemnându-i prin scrisori judecata minții sale și rugându-se a lua de la dânsul sfat plăcut lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon i-a răspuns, zicând: „Să cunoști că diavolul, văzând bogăția faptelor tale cele bune, a cerut a te cerne ca pe grâu; și acel pierzător Teodosie, făcându-se încăpere și unealtă a celui viclean, a înnegrit și a tulburat sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu; deci, îndrăznește, că nu s-a stins credința ta. Însă eu m-am minunat tare de aceasta că, având izvorul alăturea și neștiindu-l, te-ai sârguit a aduce de departe aceeași apă; deci, ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Eftimie, urmează învățăturile lui și te vei mântui”.

Auzind acestea fericita Evdochia, nu s-a lenevit; ci spunând că marele Eftimie nu voiește a intra în cetate, s-a silit a zidi un turn la locul cel mai înalt al pustiei răsăritului, despre apusul lavrei lui, ca de 30 de stadii, vrând a se îndulci acolo mai des de dumnezeiasca lui învățătură. Și a trimis pe Cosma, păzitorul Crucii, și pe Atanasie horepiscopul, spre căutarea lui, care venind în lavră și negăsindu-l, fiindcă auzise că s-a dus la Ruva, s-au dus către dânsul, având și pe marele Teoctist, și rugându-l mult și de-abia înduplecîndu-l, l-au adus în turnul cel zidit, în care loc s-a întemeiat locașul lui Sholarie. Ea văzându-l pe sfântul, și închinându-se cu bucurie, i-a zis: „Acum am cunoscut că Dumnezeu a cercetat ne-vrednicia mea prin venirea ta de față”.

Sfântul bătrân binecuvântând-o, i-a zis: „Ia aminte, fiică, de acum înainte; pentru că fiind răpită de viclenia lui Teodosie, ți s-au întâmplat în Italia cele rele și vrăjmășești, deci, depărtează-te de pricină cea fără de cuvânt și primește celelalte trei sfinte și a toată lumea soboare, adică cel adunat în Niceea împotriva lui Arie, cel adunat în Constantinopol împotriva lui Macedoniu și cel adunat în Efes mai înainte împotriva lui Nestorie; apoi primește hotarul cel glăsuit de soborul a toată lumea, adunat în Calcedon, și depărtându-te de împărăția lui Dioscor, unește-te cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului”. Zicând acestea, apoi rugându-se și binecuvântând-o, s-a dus.

Ea, minunându-se de faptă bună a sfântului bărbat, a împlinit cu lucrul cele de dânsul grăite, primindu-le ca din gura lui Dumnezeu; pentru că intrând îndată în sfânta cetate, prin înștiințarea lui Cosma și a lui Anastasie, iar preoții unindu-se cu arhiepiscopul, s-au împărtășit cu soborniceasca Biserică și mulțime multă de mireni și de monahi, care se rătăcise prin pilda lui Teodosie, dar care acum s-au întors către soborniceasca împărtășire. Iar din cei doi arhimandriți, Elpidie lepădând amăgirea, s-a unit cu Biserica; însă Gherontie rămânând în cea mai dinainte împotrivire, fără cuvânt a lăsat în urma sa popor destul, împreună cu doi monahi, Marcian și Roman, care au ieșit din soborul lui Elpidie, rămânând întru amăgire, din care cel dintâi a alcătuit viață de obște lingă Sfântul Betleem, iar celălalt, lingă satul Tecca.

Fericita Evdochia chemând pe frații păzitorului Crucii, în lavra marelui Eftimie, i-a pregătit a se hirotonisi preoți ai Bisericii Sfintei Învieri. Luând și pe Gavriil, l-a făcut egumen al cinstitei biserici a Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar Hrisip a lăsat în Sfânta Înviere multe scripturi, vrednice de toată primirea. Apoi, fericită Vasa chemând pe Andrei, fratele lui Ștefan, episcopul Iamniei, din lavra marelui Eftimie, l-a așezat egumen al muceniciei celei zidite de dânsa, adică a Sfântului Mina.

În anul 82 al vârstei marelui Eftimie, a venit la dânsul fericitul Sava, rugându-l a rămânea lingă dânsul; iar marele Eftimie primindu-l, l-a dat ucenicului său Domețian, care după aceea chemându-l, i-a zis: „Nu este drept fiule, fiind tânăr, a rămâne în lavră, pentru că celor tineri mai vârtos le folosește viața de obște”. Căci marele Eftimie se ferea foarte mult a primi în lavra sa tineri fără barbă, pentru ispitele celui viclean; deci l-a trimis la fericitul Teoctist, împreună cu unul din părinți, zicând: „Primește pe acest tânăr și ia aminte de dânsul; căci precum văd, voiește a spori în petrecerea monahicească”.

Această prorocie n-a greșit, pentru că fericitul Sava mult s-a silit și s-a auzit numele lui de la marginile locurilor noastre până în alte părți, ale cărui laude și isprăvi nu este cu putință a le scrie în treacăt. Ci, de este plăcut lui Dumnezeu, vom povesti puține despre dânsul în altă parte. Pentru că nici mie nu-mi este iertat a ascunde faptele plăcute lui Dumnezeu și petrecerile lui cele istorisite mie de cuvioșii bărbați; nici nu este drept ca viața păgânilor a se cinsti cu pomenirile, iar cei ce lângă noi au văzut dreapta credință, să se lase tăcerii și uitării.

În vremea aceea, Leon (457-474), iubitorul de Hristos, luând împărăția lui Marcian (450-457), un oarecare Timotei, cu porecla Eluros (adică mita sălbatică), a tulburat cetatea alexandrinilor; căci omorând în baptisteriu pe Proterie, întâiul șezător al cetății, a răpit scaunul cel patriarhicesc. De atunci, umplându-se de gâlceavă toată egipteneasca povățuire, doi pustnici vrednici de pomenire, ieșind din Nitria, au venit în Palestina, atrăgându-se către purtătorul de duh Eftimie, din cauza veștii cea dată de dânsul pretutindeni, și au rămas la dânsul fiecare într-o colibă separată; unul era capadocian cu neamul, iar cu numele Martirie, celălalt era Ilie, fiind din Arabia.

Pe acești doi foarte mult iubindu-i Eftimie, cel cu mintea luminată, mai des îi îndemna la vorbire; apoi având ochii prevăzători, mai înainte vedea că scaunul Sfântului Apostol Iacob aveau să-l aibă la vremea sa, fiecare dintr-înșii. Pe aceștia îi luă împreună cu sine în pustia lui Cutila și a lui Ruva, la paisprezece ale lunii ianuarie și petreceau acolo cu dânsul până la sărbătoarea Floriilor, având cu ei pe pururea pomenitul Gherasim și pe ceilalți pustnici, care veneau în toate duminicile și din mâinile marelui Eftimie se cuminecau cu preacuratele Taine. Dar fiindcă chiliie lavrei erau foarte strâmte și fără îndestulare, pentru că astfel poruncise marele Eftimie a se face acestea, trecând o vreme oarecare, iar Ilie pogorându-se lingă Ierihon, și-a zidit chiliile afară din cetate, unde acum s-au întemeiat mănăstirile lui cele sfinte și strălucite. Iar Martirie găsind o peșteră spre apusul lavrei, ca la 15 stadii, se liniștea într-însa, unde a și alcătuit o mănăstire prea strălucită.

În anul 83 al vârstei marelui Eftimie, Iuvenalie, arhiepiscopul, împlinind 44 de ani în patriarhie, a ajuns la sfârșitul vieții. Iar Anastasie, cel de multe ori pomenit, s-a suit prin alegerea a tot poporul pe scaunul lui Iacob, la începutul lunii iulie. Acesta având scaunul și de proorocia marelui Eftimie aducându-și aminte, pe Fid, care mai înainte se pogorâse cu dânsul la lavră și auzise proorocia, l-a făcut anagnost și l-a hirotonisit diacon al Sfintei Învieri; apoi l-a trimis cu păzitorul crucii la marele Eftimie, înștiințându-l împlinirea proorociei și rugându-l a se pogorî și a-l săruta.

Marele Eftimie i-a arătat aceasta, zicând: „Mie-mi este plăcut, preacinstite părinte, a mă îndulci de-a pururea de a voastră petrecere aici; însă dacă mai înainte vă primeam și nicidecum nu mă supăram, acum covârșește a mea neputință venirea fericirii voastre. Deci, rog pe a voastră sfințenie a nu se osteni către a mea smerenie. Iar de poruncești a veni, primesc cu bucurie și de vă voi primi pe voi, pe tot cel ce va veni îl primesc, deși nu mai este cu înlesnire a ședea în locul acesta”. Acestea auzindu-le arhiepiscopul, a deslușit, zicând: „Dacă îl necăjesc pe dânsul, nu mă voi duce”.

Terevon, fiind căpetenia saracinilor și ducându-se la Bostra pentru o nevoie ce i se întâmplase, a căzut într-o ispită. Pentru că, fiind pârât de un oarecare boier și de cel ce cârmuia dregătoria cea de acolo, a fost ținut o vreme. Și aceasta cunoscând-o marele Eftimie, scrie de trei ori fericitului Antipatru, celui ce atunci îndrepta Biserica Bostrenilor și razele cunoștinței de Dumnezeu pretutindeni le trimitea, punând sârguința a liberă pe Terevon din legături, trimițând cu scrisori pe Gaian, fratele lui Ștefan, episcopul Iamniei. Iar cel între sfinți Antipatru, primind scrisorile marelui Eftimie, liberând pe Terevon de toată nevoia și de drum pregătindu-l, l-a trimis la marele părinte; iar pe Gaian ținându-l, vrând a avea lângă dânsul neamul lui Eftimie, l-a hirotonisit episcop al cetății Midavenilor.

Fericita Evdochia a zidit multe biserici lui Hristos, iar mănăstiri și case pentru scăpătați și bătrâni a făcut câte nu este cu putință a le număra. Una din bisericile cele zidite de dânsa este în preajma locașului marelui Eftimie, ca la 20 de stadii, numindu-se a Sfântului Petru. Întru aceasta poruncind a se face o groapă mare în zilele Sfintei Cincizecimi, s-a dus să cerceteze lucrul gropii, și căutând, a văzut lavra marelui Eftimie lățită, având chiliile cele monahicești împrăștiate în pustie; și umilindu-se foarte mult și gândind la cuvântul acela al Scripturii, care zice: Cât sunt de frumoase casele tale, Iacobe, și corturile tale, Israile, a trimis pe egumenul Sfântului Ștefan, adică pe Gavriil, către marele Eftimie, rugându-l a veni și a dobândi rugăciunea și învățătura lui. Iar marele Eftimie i-a arătat Evdochiei, zicând: „Pe mine în trup a mă vedea să nu aștepți. Iar tu, o ! fiică, ce te îngrijești pentru multe? Căci socotesc despre tine că mai înainte de iarnă către Domnul te vei duce. Deci, în vara aceasta să te pregătești de ieșirea din viață, apoi pe mine să nu mă pomenești nici în scris, nici nescris, ci când vei merge către Stăpânul tuturor, acolo pomenește-mă, ca, cu pace, și pe mine să mă ia, când El voiește și cum voiește a Lui iubire de oameni”.

Acestea auzindu-le fericita, s-a întristat foarte, mai ales pentru cuvântul care a zis să nu mă pomenești în scris, pentru că vrea a-i lăsa cu diată un venit mare. Apoi, cu alergare mergând spre sfânta cetate, chemând pe arhiepiscop și povestind cele grăite de marele Eftimie, neîmplinită fiind biserica Sfântului Ștefan, întâiul mucenic, a pregătit-o de a se sfinți în 15 zile ale lunii iunie; și la acestea mult venit a afierosit, apoi a așezat domn a toată ocârmuirea pe Gavriil. Deci, se ducea împrejur la toate bisericile cele de dânsa zidite, sfințindu-le și fiecăreia afierosind destul venit. Iar patru luni împlinindu-se după sfințire, cu dreaptă credință și cu plăcere de Dumnezeu așezându-se în mâinile lui Dumnezeu, și-a dat duhul, în luna lui octombrie, în douăzeci de zile, în al patrusprezecelea indicțion.

În anul al nouăzecilea al vârstei marelui Eftimie, marele nostru părinte Teoctist s-a îmbolnăvit de o grea boală și a murit, în a treia zi a lunii septembrie, la începutul indictionului al cincilea, bătrân și plin de zile. Deci, sfințitul Eftimie pogorându-se a-l cerceta pe dânsul și văzându-l greu bolind, apoi îngăduind câteva zile după ce și-a sfârșit alergarea și către Dumnezeu s-a dus de trei ori fericitul, l-a îngropat. Iar arhiepiscopul Anastasie, cunoscând că fericitul Teoctist s-a săvârșit și că marele Eftimie șade la îngropare, după ce s-au coborât moaștele cinstitului părinte în pământ, arhiepiscopul săruta mâinile Sfântului Eftimie, zicând:

„De multă vreme pofteam a săruta mâinile tale; și iată că m-a învrednicit Dumnezeu. Acum te rog, cinstite părinte, mai întâi a te ruga lui Dumnezeu ca proorocia ta cea cu mine împlinită, până în sfârșit a se păzi; iar după aceea, a-mi scrie și a porunci cele ce-ți vor părea”. Iar marele Eftimie, cu cuviosul dar dat lui de Dumnezeu, răspundea: „Aceasta eu pe fericirea ta o rog a mă pomeni întru mijlocirile către Dumnezeu”. Iar arhiepiscopul a zis: „Aceasta mai vârtos o cer eu și nu încetez cerând, pentru că știu lucrarea dumnezeieștilor daruri ce sunt întru tine, și am văzut puterea acestora”. Iar bătrânul cu smerită cugetare răspundea: „Iartă-mă, cinstite părinte, și rugat fiind să ai grijă de această mănăstire”. Arhiepiscopul zise: „Chiar fericitul Teoctist fiind în viață, tu apărai locul acesta și pentru Hristos, din sălbatic l-ai făcut sfânt, cu puterea darului Sfântului Duh celui dintru tine; deci, acum ție înainte aduc laudă”. Acestea zicând arhiepiscopul și ziua bună luându-și de la dânsul, s-a suit la locul său.

Marele Eftimie judecând pe Marin, unchiul lui Terevon, că este îmbunătățit și vrednic a povățui suflete către dumnezeiasca voie, deci, așezându-l egumen al locașului, a venit în lavra sa. Marin rămânând vreme de doi ani la egumenie, s-a sfârșit. Și pogorându-se marele Eftimie, a pus pe Avva Marin în racla marelui Teoctist; iar pe un oarecare Loghin, vrednic de laudă, l-a așezat egumen al locașului.

Iar după sfârșitul marelui Teoctist, episcopul Schitopolei, Olimpie, sfârșindu-se, se hirotonisește Cosma, păzitorul Crucii, episcop al acelei mitropolii și Hrisip ia în mâini slujba păzitorului Crucii, ca proorocia marelui Eftimie pentru aceasta să se împlinească. Pentru care și mie păcătosului mi-a venit a zice stihul acela al Scripturii: Căci nu va face Domnul Dumnezeu lucrul, de nu-l va descoperi către robii Săi, proorocii. Deci, fericitul acesta Cosma a strălucit mult în a doua eparhie a palestinenilor, întărind 30 de ani biserica cea de acolo și luminând-o după putere. Iar fratele acestuia, Hrisip, 12 ani a slujit nevinovat întru păzirea cinstitei Cruci, făcându-se minunat scriitor.

Asemenea încă și Gavriil preotul, cum s-a zis, al Sfintei Învieri, și egumenul Sfântului Ștefan, 24 de ani petrecând, zidindu-și o mănăstire mică în valea cea de la răsărit a cinstitului munte al Sfintei Înălțări, se ducea acolo de la a opta zi a dumnezeieștilor Arătări (adică Botezul Domnului) și se liniștea până la sărbătoarea Stâlparilor, după predania Sfântului părintelui nostru Eftimie; și sfârșindu-se în aceeași mănăstire, în zilele postului Patruzecimei, a fost îngropat acolo, fiind de 80 de ani, și purtător de semne arătându-se. Și fiind foarte isteț și iubitor de învățătură, a învățat a grăi drept și a scrie după glasul romanilor, al elinilor și al sirienilor. Acestea s-au zis despre ucenicii marelui Eftimie; iar acum mă întorc să spun despre părintele nostru.

Mi-a povestit Cuviosul Ioan, episcopul și sihastrul, cum și părintele Talaleu preotul, zicând: „Odată, noi fiind în pustie, ne-a povestit fericitul Sava, zicând că atunci când eram în chinovie, după adormirea fericitului Teoctist, m-am suit împreună cu părintele Loghin, egumenul nostru, la marele Eftimie, în luna lui ianuarie, pentru ca să-l petrecem spre pustie; și osârdnic văzându-mă, m-a luat și pe mine cu el. Apoi, făcând în Ruva câteva zile, împreună cu Martirie și cu Ilie, fiind acolo cu noi și cel între sfinți Gherasim, apoi luându-mă pe mine și pe fericitul Domețian, marele Eftimie s-a dus spre cea mai dinăuntru pustie; și când pe aceasta o treceam, am venit la niște locuri fără apă, hrănindu-mă cu rădăcini de melagri. Iar eu fiind încă neispitit de petrecerea în pustie, am însetat foarte, încât nu mai puteam să umblu; iar marele Eftimie întorcându-se și văzându-mă leșinând, s-a milostivit și despărțindu-se de noi ca de o azvârlitură de piatră, a căzut cu fața la pământ, rugind pe Dumnezeu și zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, dă apă în pământ însetat, potolind setea fratelui”. Și după rugăciune, luând sapa cea mică, pe care o purta pentru rădăcinile melagrilor, s-a apucat a săpa puțin. Deci, cum s-a arătat apă, m-a chemat și mi-a arătat-o; apoi bând și viindu-mi în mine, am slăvit pe Dumnezeu, care lucrează prin sfinții Săi niște minuni ca acestea”.

Pe lângă altele câștigate de marele Eftimie, i s-a dăruit lui și aceasta: a cunoaște mai înainte ziua adormirii sale și ce se va întâmpla locului său. Deci, eu nu voi pregeta a descoperi luminat și povestirile părinților privind adormirea lui. Într-a opta zi a dumnezeieștilor Arătări, în care era mai ales obiceiul lui a ieși spre pustie, adunându-se cei ce așteptau a-l petrece și cei ce ieșeau împreună cu dânsul, între care erau Martirie și Ilie, și văzând că nici n-a rânduit, nici n-a pregătit, precum era obiceiul lui, i-au zis: „Nu ieși mâine, cinstite părinte?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Rămân săptămâna aceasta și sâmbăta de cu noapte ies”. Deci, mai înainte a înștiințat sfârșitul său. Iar marți a poruncit a se face priveghere de toată noaptea pentru pomenirea Sfântului nostru Antonie, în care priveghere luând preoții în diaconion (veșmântărie) le-a zis: „De acum altă priveghere nu mai fac cu voi în acest trup, pentru că m-a chemat Dumnezeu. Deci, ieșind, trimiteți la mine pe Domețian și adunați la mine dimineața pe toți părinții”.

Și toți la dânsul adunându-se, el a zis: „Frații mei iubiți, eu merg pe calea părinților mei, poruncile acestea păziți-le: ca început și sfârșit a toată lucrarea bună, dragostea cea curată prin tot lucrul câștigând-o, căci ea este împreună legătură a desăvârșirii. Pentru că, precum nu se poate mânca pâinea fără sare, astfel este cu neputință fapta bună fără dragoste. Pentru că toată faptă bună prin dragoste și smerită cugetare se întărește de ispitire și de vreme; adică smerita cugetare înalță, iar dragostea nu o lasă, din înălțime a cădea, de vreme ce s-a spus: Cel ce se smerește pe sine, se va înălța; iar dragostea niciodată nu cade. Și mai mare este dragostea decât smerita cugetare. Căci pentru dragostea cea către noi S-a smerit pe Sine Dumnezeu Cuvântul, făcându-Se ca noi. De aceea, suntem datori necontenit de bunăvoie a ne mărturisi Lui și a-I aduce laude și mulțumiri, mai ales noi cei despărțiți de lucruri lumești; și nu numai pentru datoriile cele pentru El, dar și pentru însăși viața noastră, astfel fugind de tulburarea cea lumească. De aceea, curățenia sufletului, curățenia trupului și dragostea cea curată cu toată sârguința s-o aducem Lui”.

Și acestea spunându-le, îi întreba pe dânșii, zicând: „Pe care voiți a-l avea egumen?”. Iar ei cu împreună glăsuire au ales pe Domețian. Atunci marele Eftimie zise: „Aceasta nu este cu putință, pentru că Domețian nu rămâne după mine într-aceasta viață decât numai șapte zile”. Și spăimântându-se părinții că, cu îndrăzneală îi înștiința, de mai înainte ce are să fie, au cerut ca egumen pe un oarecare Ilie, econom al mănăstirii, care era ierihonean cu neamul. Iar marele Eftimie îi zice înaintea tuturor: „Iată toți părinții te-au ales părinte al lor și păstor.

Deci, ia aminte de sineți și de toată păstoria. Cunoaște mai întâi aceasta, că Dumnezeu a binevoit a se face această lavră de obște și aceasta se va întâmpla nu după altă vreme”. Și a rânduit în care loc trebuia a se zidi chinovia; apoi a spus despre alcătuirea ei și despre primirea de străini, despre sârguința pentru pravila cântării de psalmi, și pentru a nu se lenevi de frații cei întru necazuri, cum și de cei mai îngreunați de gânduri, ci a-i deștepta de-a pururea și a-i sfătui. Și acestea le zicea către cel ales ca egumen: „Propovăduiește tuturor, zicând: „Frații mei iubiți, poarta chinoviei ce o să se zidească să n-o închideți pentru tot omul, căci binecuvântare vă va dărui Dumnezeu. Poruncile mele păziți-le nevătămate, și de voi afla îndrăzneală către Dumnezeu, aceasta va fi întâia cerere pe care o cer de la El, ca eu să fiu cu duhul împreună cu voi, până în veci”.

Zicând acestea, i-a slobozit pe toți, afară de Domețian. Deci, rămânând în diaconicon (veșmântărie) în noaptea sâmbetei, a adormit și s-a dus la părinții săi, bătrân și plin de zile. Se mai zice despre dânsul că avea chipul îngeresc, deprinderea bună, obiceiul prea blând, iar înfățișarea trupului său era rotundă, luminoasă, albă și cu ochii frumoși. Dar era scund de statură și cărunt de tot, având barbă mare, ajungând până la pântece, și toate mădularele nevătămate. Pentru că nici ochii, nici dinții lui nu s-au vătămat, ci tare și osârdnic s-a sfârșit. Iar săvârșirea lui s-a făcut în douăzeci ale lunii ianuarie, în indictionul al 11-lea de la zidirea lumii, adică de la care vreme a început, prin mișcarea soarelui, a se număra, anul cinci mii nouă sute șaizeci și cinci (5965), iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul din Fecioară, anul patru sute șaizeci și cinci (465), după anii cei scriși de sfinții părinți Ipolit, cel vechi, și cunoscut al apostolilor Epifanie Cipriotul și Iron filosoful și mărturisitorul. Iar vremea vieții lui celei în trup este astfel: Din descoperire născându-se și de trei ani fiind s-a afierosit lui Dumnezeu, la începutul împărăției lui Teodosie cel Mare (379-395); și trecând toate treptele bisericești, a venit la Ierusalim, la 29 (douăzeci și nouă) de ani ai vârstei sale. Și făcând în pustie 67 de ani, în vremea lui Leon împăratul (457-474), la 16 ani ai împărăției lui a luat sfârșit viața lui.

Străbătând vestea în latura cea dimprejur, s-a adunat mulțime nenumărată de monahi și de mireni; dar nu numai atât, ci și prea-sfințitul arhiepiscop Anastasie luând mulțime de clerici și de mireni, împreună cu ostași, au venit la lavră, cu care era împreună Hrisip, Gavriil și Fid diaconul, și pustnicii cei de pretutindeni au venit împreună, din care unul era și dumnezeiescul Gherasim; și înspăi-mînta pe toți necurmarea minunilor. Deci, mulțime nemărginită alergând împreună, se oprea la acel sfințit trup de îngropare și ajungând la al nouălea ceas, ostașii, poruncindu-li-se de triarh, au împins mulțimea, și astfel de-abia li s-a dat cale dumnezeieștilor părinți să săvârșească cele legiuite pentru acel străduitor și mult pătimitorul trup cu laudele cele cuviincioase să-l așeze în sicriul cel bogat.

Lipsirea lui Eftimie le era tuturor pricină de multe lacrimi. Iar lui Martirie și lui Ilie mai mare durere li s-a adăugat și amar plângeau. Dar pe aceia mângâindu-i patriarhul prin Hrisip, păzitorul Crucii, și cu cele cuviinciose sfătuindu-i, le-a poruncit a veni mai des la dânsul. Iar pe Fid diaconul, lăsându-l în lavră, i-a poruncit să înceapă zidirea. La sfânta cetate întorcându-se, a trimis material și meșteri la lucru, ca acele fericite moaște ale lui Eftimie să fie puse într-un loc, ce se află bun și potrivit.

Iar Domețian, ucenicul Marelui Eftimie, ca un următor adevărat al vieții lui, slujind peste cinci zeci de ani sfântului, nu s-a depărtat deloc, ci a șezut lingă sicriu șase zile; ca unul care n-a prețuit viața cea de aici. Și trecând săptămâna, Eftimie i se arătă lui noaptea, luminat cu vederea, zicându-i: „Vino, îndulcește-te de slava cea gătită ție; pentru că iată ne-a dăruit Dumnezeu nouă a avea de obște și petrecerea cea de aici”. Domețian venind la pravilă, le-a vestit acestea fraților, și astfel și el întru bucurie și nădejdea bunătăților, ce aveau să fie a părăsit viața. Iar diaconul Fid, sârguindu-se cu foarte multe mâini de oameni, peștera, care la început avea pe Eftimie, în casă bună și mare a desăvârșit-o, pe care a împărțit-o jumătate: parte pentru racla marelui părinte și alta având racle de preoți, de egumeni, și de alți cuvioși bărbați.

Și de vreme ce toate se săvârșiseră, lespedea de piatră care era să fie peste mormânt, încuietoarea și celelalte, câte se cuvin a împodobi biserica, le-a trimis îndată patriarhul de la Ierusalim. După aceea și însuși patriarhul s-a pogorât la lavră și acel trup sfânt al fericitului, cu făclii și cu psalmi încredințându-l mâinilor sale, la casa pe care el a înnoit-o, l-a mutat, și în sfânta raclă cu cinste l-a așezat; încât să nu se poată a se deschide cândva, nici a se lua ceva din moaștele sale iar cei ce veneau acolo cu credință, li se împlineau cererile. Astfel, în șapte zile ale lunii mai s-a făcut mutarea moaștelor; apoi luând pe Martirie cu sine și pe Ilie, în sfânta cetate iarăși s-au întors și i-a hirotonit preoți, numărându-i cu clerul bisericii Sfintei Învieri.

Iar acum este vremea a povesti de când lavra lui Eftimie s-a prefăcut în viață de obște. Dar este nevoie a lua puțin mai de sus cuvântul, ca astfel deslușit aflându-se, să facem povestirea. Trecând un an după sfârșitul marelui Eftimie, Leon cel Mare, iubitor de Hristos împărat, și-a săvârșit viața, lăsând pe Leon nepotul, care era încă prunc, ca diadoh (urmaș) al împărăției. După ce acesta puțin (474) a viețuit la împărăție, Zenon, tatăl lui, l-a urmat (474-475; 476-491). Apoi acesta, izgonit fiind de un oarecare Vasilisc, care a luat împărăția (475-476), a fugit în Isauria. Iar Vasilisc, apucând împărăția, a făcut scrisoare înconjurătoare împotriva dumnezeiescului sinod celui din Calcedon. Pe acesta rezemându-se partea cea rămasă a dezbinaților din sfânta cetate, și pe oarecare Gherontie, ca arhimandrit lor adăugindu-l, multe înnoiri împotriva Bisericii a făcut, și nu mai puțin decât cele îndrăznite mai înainte, în vremea lui Teodosie II (408-450).

După aceasta, în al cincilea an, a murit Anastasie, patriarhul Ierusalimului (458-478), începându-se acum luna ianuarie. Apoi, Zenon, întorcându-se, a prins pe Vasilisc, care încă ținea împărăția, și a câștigat iarăși conducerea pe care o pierduse (476-491). Atunci a luat scaunul patriarhiei Ierusalimului Martirie (478-486), cel pomenit de cuvântul meu de multe ori. Acesta, chiar împăratului Zenon și lui Acachie, partiarhul Constantinopolului (472-489), a scris despre cei dezbinați, despre hula acelora și despre eresul cel vrednic de îndepărtat; și lui Fid, diaconul, dându-i scrisorile în mină, nu puține i-a poruncit să spună și din gură.

Iar el, la Iope ajungând și suindu-se într-o corabie care plutea, a ajuns la marea Parților, întâlnindu-se cu furtună mare și vifor; iar la miezul nopții a pătimit stricare de corabie. Și acum aflându-se în primejdie, în mijloc de noian și de neluminare de noapte, văzând că piere, Dumnezeu dându-i un lemn din întâmplare, a înnotat deasupra acestuia, și deșteptându-se puțin dintr-o primejdie atât de mare, și-a adus aminte de minunatul Eftimie și îndată l-a chemat în ajutor pe acela, încât amândouă mâinile le întindea și de multe ori numele aceluia îl striga. Deci, lui, celui ce așa de rău se afla, i s-a arătat marele Eftimie venind pe mare și mergând pe valuri. Și văzându-l, deodată a căzut spaimă peste Fid și apoi l-a rugat să-l scape; iar Sfântul, cum avea și înainte obicei, i-a zis: „Nu te teme, eu sunt, Eftimie, robul lui Dumnezeu. Cunoaște dar, cum că nu este calea aceasta înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, de nici un folos nu va fi maicii Bisericilor. Pentru aceasta ți se cade a te întoarce înapoi către cel ce te-a trimis pe tine și a-i spune lui despre mine, și nu te îngriji pentru despărțirea celor dezbinați. Pentru că nu va trece multă vreme și în vremea ierarhiei tale, va fi unirea; apoi cei din Ierusalim toți sub un păstor vor fi (care s-a și împlinit). Iar tu către a mea lavră se cuvine a merge și chiliile fraților chiar din temelie a le surpa, și chinovie de iznoavă a zidi, în locul unde ai zidit cimitirul meu. Pentru că nu lavră, ci chinovie îi place mai vârtos lui Dumnezeu”.

Acestea a poruncit Sfântul Eftimie lui Fid, cu rasa sa pe dânsul înfășurându-l. Iar el răpindu-se asemenea lui Avacum și din somn sculându-se, într-o clipeală la malul mării s-a întors. O! dumnezeiască iconomie! Și apoi în sfânta cetate s-a aflat. Astfel dar cu preslăvire la casa sa ajungând, căci a scos Dumnezeu acea rasă a lui Eftimie, cu care zbură atât de iute, ca cu niște aripi, pe mare. Acestea se cuvine a mai lua-aminte, pentru că urmează altă minune: Căci de oarecare mina răpindu-se rasa, nevăzută s-a făcut din mijloc.

Deci, venindu-și întru sine Fid și gândindu-se ce fel de cumplite nevoi îl ajunseseră cu viforul, întreitele învăluiri, noaptea, deznădăjduirea, și câte rele al acestei furtuni, apoi cum s-a făcut dezlegarea acestei primejdii; după aceea, văzând pe marele Eftimie, când el se îneca, și pe urmă cu rasa înfășurându-l și cum purtându-l prin văzduh, la casa sa l-a dus cu nesimțire. Acestea gândindu-le pentru sine și Fid cu spaimă, a zis: „Acum am cunoscut că marele Eftimie este adevărata slugă a lui Dumnezeu și de El trimițându-se, m-a scos pe mine din primejdii”.

Apoi, Fid a povestit maicii sale acestea. Iar ea cu dulceață ascultându-le pentru că iubea nu numai pe fiul, ci și pe Dumnezeu; și îndulcindu-se pentru povestirea celui mântuit, ea sfătuia pe fiu a împlini toate acestea. Însă după aceea Fid, mergând la patriarh, i-a vestit și lui toate. Și acela foarte mult înspăimîntîndu-se de povestirea cea mai presus de cuvânt, a zis: „Cu adevărat proroc al lui Dumnezeu este marele Eftimie și multă și nespusă îi este îndrăzneala către El. Pentru că cele despre lavră și înaintea noastră tuturor celor ce sunt martori, mai înainte le-a propoveduit, vrând întru Hristos a se săvârși„. Acestea zicând, i-a încredințat lui Fid zidirea chinoviei, făgăduind însuși că-i va ajuta la lucru.

Deci, mâini multe de slujitori, de zidari și de meșteri luând Fid, s-a pogorât la lavră și a zidit chinovia; apoi împrejur a zidit-o și a întărit-o pe dânsa, iar biserica cea veche a făcut-o trapeză și mai din sus a zidit biserica cea nouă. După aceea, a zidit și un turn înăuntrul chinoviei, solid și frumos. Apoi a ajuns în mijlocul chinoviei a fi cimitirul. Și împlinindu-se zidirea chinoviei și împodobirea în trei ani, prin multe mâini și sârguințe, părinții voiau a o sfinți în aceiași zi întru care s-au mutat cinstitele moaște ale părintelui nostru Eftimie și s-au așezat în cimitirul cel nou. Dar se strâmtorau că nu aveau apă, pentru că dând puțină ploaie în cetate, sterna (groapa) nu avea apă; și venind luna mai (în acea pustie abia plouă iarna, precum știau cei de multă vreme), nu se aștepta ploaie.

Pentru aceasta, fiind în nedumerire egumenul Ilie și diaconul Fid, au spus lui Avva Loghin al locașului de jos și lui Avva Pavel, care era egumenul orașului, lui Martirie, să trimită dobitoacele de la amândouă mănăstirile, ca, împreună cu dobitoacele locașului lor, să aducă apă de la Fără, și se pregăteau să iasă noaptea de la toacă. În acea noapte s-a arătat fericitului Ilie marele Eftimie, zicându-i: „Ce fac dobitoacele astăzi?”. El a răspuns: „Se duc la Fără, pentru că nu avem apă”.

Atunci l-a certat, zicând: „Pentru ce lenevidu-vă, n-ați rugat pe Dumnezeu, puțin credincioșilor; nu va putea mâna Domnului să vă dea apă, Dumnezeu cel ce din piatră vârtoasă a scos apă poporului cel nesupus și grăitor împotrivă și însetat? Cel ce lui Samson a izvorât apă dintr-o falcă de măgar, nu vă va da și vouă, celor ce aveți trebuință? Cred că vă va da și vouă, dacă veți cere de la El cu credință, deci să nu trimiteți dobitoacele la apă, ci aruncați grija voastră spre Dumnezeu, că astăzi, mai înainte de ceasul al treilea, se vor umplea cele două gropi ale voastre”.

Deci, sculându-se și povestid vederea fericitului Fid și tuturor celorlalți, a trimis dobitoacele la locurile lor, și, pe când răsărea soarele, s-a ridicat un nor și s-a revărsat un nor de ploaie numai împrejurul mănăstirii și mai înainte de ceasul al treilea s-au umplut cele două gropi mari, apoi înadată a încetat ploaia. Arhiepiscopul Martirie, cunoscând minunea făcută, a venit la sfințirea mănăstirii cu multă îndestulare și s-a făcut priveghere cu strălucită lumină; apoi, făcând slujbă, a pus sub jertfelnic moaștele sfinților bunilor Mucenici biruitori Tarah, Prob, și Andronic. Atunci, fiind a șaptea zi a lunii mai, care era acum la al doisprezecelea an după sfârșitul lui Eftimie, și trecând câtăva vreme, i s-a încredințat diaconului Fid episcopia cetății, care se cheamă a Dorilor.

Un oarecare drumeț străin, fiind primit în mănăstire și ducându-se la biserică pentru rugăciune, și privind toate cele dintr-însa, apoi intrând la miezul nopții la mormântul sfântului și văzând tăblița de argint ce era deasupra lui, cu mâinile necurate a răpit-o, după cum spune cuvântul, și a fugit noaptea tâlhărește. Dar dintre toți cei din mănăstire nimeni n-a cunoscut furtișagul, ci le erau necunoscute cele întâmplate. Iar dimineața, Procopie, care era portar, și care mai dobândise de la sfântul mare vindecare, ducându-se de la poartă puțin mai înainte, a găsit pe străin, o! minune! stând înlemnit înaintea mănăstirii.

Nedumerindu-se și neavând ce să facă, a descoperit portarului taina, și acela l-a dus la mănăstire, și a făcut minunea să se mărturisească înaintea tuturor fraților care erau martori. Și povestea acel străin astfel: „Că a furat tăblița de argint a moaștelor, pe la miezul nopții, și a ieșit împreună cu dobitoacele; dar mergând foarte grabnic nu mai puțin decât treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele mănăstirii”. Iar noi luând tăblița, ne-am minunat de puterea purtătorului de semne părinte. Iar bărbatului aceluia dându-i merinde, fiindcă era lipsit, i-am dat liberate.

Deci și eu nevrednicul robul lui, făcându-mi-se bine de multe ori de la dânsul sufletește și trupește și văzând facerile de bine cele ce izvorăsc din racla lui, înspăimântându-mă cu mintea, mă gândeam la el, cum a trecut viața aceasta omenească și câte fapte a săvârșit Sfântul acesta Eftimie, care, bine placând lui Dumnezeu, a dobândit un dar ca acesta. Și de aici o dorință prea fierbinte mi-a venit, să învăț și să scriu petrecerea lui cea trupească. Și întrebam cu sârguință pe părinții purtători de Dumnezeu, cei mai vechi, din pustia aceasta, care s-au înștiințat cu dinadinsul despre Eftimie cel mare și o vreme s-au făcut împreună nevoitori ai întru tot lăudatului Sava. Și câte am putut afla și învăța de la fiecare dintre aceștia, nu numai minunile și petrecerile marelui Eftimie, ci și viețuirea și petrecerea celui între sfinți Sava, fiind în multe feluri de hârtii, le-am scris acele povestiri amestecate și nepuse în rânduială.

Trecând puțină vreme și adunându-se în Constantinopol sfântul sobor al cincilea a toată lumea (553), și anatematizându-se de dânsul învățăturile lui Origen și ale lui Nestorie, apoi cei ce locuiau mai înainte în lavra cea nouă ajutând celor ai eresului lui Origen, s-au depărtat de la soborniceasca împărtășire și din lavra cea nouă i-au gonit, în care au locuit drept slăvitorii părinți, după ce s-au dus aceia din lavra fericitului Sava și din alte binecredincioase și fără de prihană mănăstiri. Deci, atunci depărtându-mă de chinovie, cu socoteală și epitropia dumnezeiescului Ioan, episcopul și sihastrul, m-am sălășluit în lavra cea nouă, având cu mine hârtiile scrise despre Eftimie și Sava; și am rămas în această nouă lavră, liniștindu-mă doi ani, nedepărtându-mă de îndeletnicirea cu acele hârtii; dar începutul alcătuirii nu mă pricepeam a face, ca un neînvățat cu învățătura din afară și ca un neiscusit în dumnezeieștile cuvinte și zăbavnic cu limba.

Dar Dumnezeul minunilor, cel ce a înfipt toată limba și celor netrecute le dă trecere, apoi lucrurile cele grele le netezește, și limbile gângavilor le face a grăi luminat, a făcut minune și cu a mea smerenie, prin ajutorul lui Eftimie și al lui Sava, slugile Sale, căci eu din nedumerirea cuvintelor, voiam a părăsi hârtiile. Deci, făcând rugăciuni prea fierbinți, într-una din zile, cum ședeam pe obișnuitul meu scaun și aveam hârtiile în mâini, pe la al doilea ceas din zi, fiind cuprins de somn, mi s-au arătat Cuvioșii părinți Eftimie și Sava cu podoaba cuviincioasă părinților și obișnuită lor, și am auzit pe cel între sfinți Sava zicând către marele Eftimie: „Iată Chiril al tău are hârtiile în mâini și arată sârguința prea fierbinte, dar trudindu-se atâta, nu putea face începutul alcătuirii”. Iar marele Eftimie a răspuns: „Cum va putea face alcătuire pentru noi, neavând încă darul de cuvânt rostitor întru deschiderea gurii”. Iar cel între sfinți Sava a zis: „Dă-i lui, părinte, darul”.

Înduplecându-se marele Eftimie și scoțând din sânul său un alabastru de argint cu miere, apoi scoțând miere din alabastru, mi-a dat de trei ori în gura mea. Iar cele luate în gură prin miere, erau în chip de untdelemn, iar gustul mai dulce decât mierea; și într-adevăr a fost arătarea dumnezeiescului cuvânt, pentru că zicea: Cât sunt de dulci gurii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea! Încât eu deșteptându-mă din acea nespusă vedenie, încă având duhovniceasca mireasmă și dulceață pe buze și în gură, am început îndată înainte cuvântarea acestei scrieri de față. Și astfel, cu un dar ca acesta, am povestit cuvântul despre marele Eftimie, silindu-mă și de darul lui rezemându-mă, și făgăduința a o împlini; cum și cele despre viețuirea și petrecerea lui Sava, cetățeanul cel ceresc, întru al doilea cuvânt.

Rog dar pe amândoi, pe lângă darul cel dat, a face și mijlocire pentru mine și a cere curățirea greșelilor mele, ca să fiu păzit, eu, păcătosul și ticălosul, atât aici, cât și la învierea ce va să vie, ca să aflu milă înaintea scaunului lui Hristos; Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Troparul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare, glasul al 4-lea Veselește-te pustiu care nu rodeai, bucură-te ceea ce nu aveai durere; că bărbatul doririlor Duhului ți-a înmulțit ție fii, sădindu-i cu dreapta cinstire de Dumnezeu și hrănindu-i cu înfrânarea, spre împlinirea faptelor bune. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumne­zeule, mântuiește sufletele noastre.